Monday, 27 June 2016

Cealalta parte a Bucegilor

Imaginea Bucegilor de pe Valea Prahovei o stim cu totii.

Unii poate ati strabatut in drumul spre varf Valea Alba, Valea Cerbului, Jepii Mici si Mari. Altii au preferat, din comoditate sau lipsa de pasiune pentru drumetit pe munte, sa ia telecabina. Oricum ar fi, e o imagine familiara si o zona in care, din perspectiva mea, nu prea simti ca esti la munte, in ciuda frumusetii peisajului, asa cum inteleg eu notiunea, sa fii tu impreuna cu muntele, sa nu auzi decat ciripituri si clipoceli iar acolo, sus, cand ajungi, sa asculti tacerea vorbindu-ti despre vesnicie. Ultima oara cand am avut nefericita inspiratie de a porni pe Valea Alba, intr-o zi de 1 Mai de acum cativa ani, mi-am promis sa ramana chiar ultima, cand am vazut ca se poate face coada si la urcatul pe munte... 
Asa ca acum, cu dor de inaltimi si pofta de catarat, am cantarit optiunile ce ni se deschideau in fata din zona Zarnesti-Moeciu: in stanga, fata ascunsa a Bucegilor, cea mai putin vizitata, in dreapta Piatra Craiului cu pantele sale abrupte si spectaculoase. Sanse de ploaie, 50% pentru ambele. Asa ca am ales muntii mai prietenosi, in care este mai usor sa supravietuiesti unei eventuale furtuni, mai ales ca a fost o tura de dezmortire, prima pe anul asta, de revenire a suflului, conditiei fizice... si a febrei musculare. A poftei nu, ea este acolo mereu, nu hiberneaza niciodata. 
Am pornit prin Moeciu si Cheia spre intrarea in Parcul National Bucegi dinspre Valea Bangaleasa. Planul era sa urcam Culmea Plesa, sa iesim la intersectia cu potecile spre Simon si Padina, apoi sa ocolim peretele prin stanga spre Varful Batrana, nu spre Padina) si apoi la refugiul Batrana sa ne hotaram daca avem timp sa continuam spre Varful Omu (inca vreo 3 ore) pentru a ne intoarce inainte sa se intunece. In total, vreo 1200 de metri de ascensiune. Dar cum suntem noi greu de trezit dis-de-dimineata, pornind pe traseu ca oamenii lenesi, pe la 11, deja aveam indoieli ca vom reusi. Nu face nimic, important este sa ne intram un pic in forma, sa respiram aerul culmilor, sa ne incarcam bateriile golite de prea mult timp petrecut in oras. 
Pana la un punct, planul a mers ca pe roate. Lasam masina la bariera, mergem cam un kilometru pe drumul forestier, apoi traversam paraul Bangaleasa peste un podet de lemn si incepem urcarea. La inceput, destul de pieptisa, in primele vreo 20 de minute, pe urma se mai domoleste.

De multe ori se transforma in santuri sapate de torente, dar e o urcare prietenoasa cu cei neincalziti, fiind mai dificila la inceput, cand pasul e sprinten si suflul mai vioi. Ne intalnim cu doi ciobani cu o turma de oi, in rest nici tipenie de om.
Inaintam prin padure, prin mirosul de rasina proaspata, ne mai oprim in cate o poienita sa admiram privelistea care se deschide in partea dreapta

si sa admiram florile



si, dupa vreo ora de mers lejer ajungem in Saua Plesa, la intersectia celor trei trasee de care va spuneam.
Coechipierul meu de drum incearca sa ma deturneze de la planul initial, sa mergem la Cascada Doamnele, aflata destul de aproape, eu nu si nu. Gasim o casa abandonata, poate un fost refugiu sau stana, acum ar fi mai greu sa aiba vreo utilitate, fara geamuri, cu vantul suierandu-i prin toate cotloanele...
De aici, vedem deja destinatia, incepem sa ne apropiem de splendoarea si maretia muntelui, dar si de amenintarea lui. Tot felul de flori colorate impanzesc pajistea strajuita de peretele Batranei, spre care pornim fara ezitare,
in ciuda norilor ce incepeau sa se adune de jur imprejur.



Mai intalnim un turist care facuse care plecase de la 6 dimineata, fusese pana la Omu si acum se intorcea. Il privesc cu admiratie si ma gandesc ce ritm trebuie sa fi avut sa faca un traseu de 7 ore dus in vreo 8 dus-intors, ca sa fie deja acum pe coborare.
Norii devin tot mai intunecati

si, la un moment dat, ne ofera o superba imagine a capriciilor vremii: intr-o parte, o culme domoala insorita, cativa pasi mai incolo, o perdea deasa de ploaie. Cineva cu inclinatii mai mistice ar spune ca in prima poza se si vede duhul ce va dezlantui stihiile :).



Cand coechipierul meu de drum a pronuntat cuvintele magice: "am ocolit ploaia", a fost invitatia de care avea nevoie ca sa se dezlantuie deasupra noastra. In timp ce ocolim peretele din fata crestei, picaturile se transforma intr-un suvoi serios si intelegem ca nu prea mai e de gluma. Sau, cum ar spune Murphy, daca ceva are sansa de 50% sa se intample, sigur se va intampla. Mai ca as putea crede ca dacopatii au dreptate si muntele Batrana este incarcat cu energie negativa, trimitandu-si duhurile sa ne alunge...
Tunetele si cele cateva fulgere destul de apropiate ma trimit repede la net (multumesc Orange, pentru acoperire!) sa-mi improspatez amintirile din copilarie, cand am prins ultima ploaie serioasa din varful muntelui. Pe scurt, instructiunile ar fi: 
- nu fiti niciodata cel mai inalt punct din zona, dar nici foarte aproape de el; 
- nu stati aproape de peretii muntelui (noi tocmai eram intre doi), fiindca pot ceda in urma unui traznet din apropiere si se pot sparge;
- lasati-va cat mai jos, ghemuiti sau pe burta, si asteptati sa treaca; 
- daca va simtiti parul ridicandu-se (zona incarcata de electricitate statica), coborati in cea mai apropiata vale; 
- daca furtuna va prinde pe creasta, dati-va repede jos de pe ea;  
- nu stati langa copaci izolati, adapostiti-va in padure, unde posibilitatea de traznet e mai mica... 
Inca putin, vreo douazeci de minute, deja se vede marcajul de pe saua Batranei, am cam lasat jepii in urma si am ajuns pe la 2000 de metri.  Nu prea ne mai arde de scos telefoanelel din buzunare, ploaia e din ce in ce mai hotarata sa ne strice planurile.

Pe culmea Batrana este un refugiu unde putem sa asteptam sa treaca furtuna. Si atunci, ca sa fie meniul complet, se intampla. "Ce a fost asta? O piatra?" "Nuu, o picatura mai mare." Inca una... si inca una, pana cand pe jos incep sa se astearna pietricele de gheata cam cat un bob de mazare. Acum chiar ca se ingroasa gluma.
Cainele incepe sa ne priveasca speriat, nu mai intelege cine si de ce arunca in el cu pietre. Isi cauta ascunzatori pe sub cate o stanca sau o tufa de jnepeni, dar nu prea mai exista loc de ascuns. In vreo zece minute, suntem toti trei fleasca, de la gecile si bocancii impermeabili pana la mancarea din rucsac. Deja suntem ca in cantecul de munte care zice ca "inainte sa mergi nu ai unde, inapoi sa te-ntorci nu ai cum". Dupa o scurta consfatuire, cu un vot de 2 contra 1 (cainele ar fi preferat sa ramana ascuns in cel mai apropiat cotlon adapostit) ne punem de acord, statul pe loc nu mai este o optiune sub bombardamentul pietricelelor. "Hai inapoi!". Nu are rost sa riscam sa iesim pe creasta, sa ajungem la un refugiu friguros asa uzi cum suntem si sa asteptam cateva ore sa vedem daca ploaia trece sau nu. Dupa cum se va dovedi, sau nu! Ce am urcat in vreo 3-4 ore coboram cam intr-una singura, alergand prin ploaie, pe potecile transformate in paraiase. Unul il roaga cu calm pe zeul Thor sa mai lase ciocanul ala deoparte, altul ud si speriat nu mai stie cum sa-si miste labutele mai repede iar eu am o stare ciudata de frica amestecata cu placere, sentimentul ca traiesc, ca simt viata, ca momentele limita sunt cele care fac apoi amintirile mai frumoase. Adrenalina imi pompeaza o senzatie intensa in care se amesteca teama, bucuria, agitatia si emotia de a asista la dezlantuirea naturii, de a o infrunta. Pana cand isi face loc in ecuatie si putina hipotermie, sa faca lucrurile mai interesante. De acum, nu mai exista opriri. Complet uzi, la vreo 10-15 grade, suferim de frig in timp ce prin restul tarii oamenii se coc la soare. 
Cand traversam inapoi paraul Bangaleasa, este maro, umflat si furios, un brad pe care nu-l vazusem la venire zace prabusit in mijlocul lui.

Ajungem la masina, impachetam cainele in patura, dam drumul la incalzirea scaunelor, asteptam sa-si revina mainile inclestate de frig si pornim spre Brasov. In oras sunt 28 de grade, soare, dar eu inca mai tremur din toate incheieturile si nu-mi pot stapani clantanitul dintilor pana cand nu ma arunc in apa fierbinte a dusului. 
Mi-a placut? Da, foarte mult! Mai vreau? Absolut! A fost nesabuinta? Poate, dar nu dusa pana la capat (ar fi insemnat sa urcam pe varf si sa dardaim in refugiul neincalzit) si a fost o senzatie atat de placuta! Cealalta parte a Bucegilor este una frumoasa, dar si una primejdioasa, capricioasa in iunie, cand norii se strang repede si se dezlantuie cu intensitatea unei ploi de vara, dar pe durata uneia molcome de toamna. Important este ca, in caz de pericol, sa incerci sa urmezi cat mai fidel instructiunile de supravietuire si sa nu iti pierzi luciditatea. In rest, mai ramane speranta ca nu ti s-o intampla tocmai tie, dar cu aia traim zi de zi si prin casele noastre, nu?

No comments:

Post a Comment