Wednesday, 29 June 2016

Criza morala si genealogica


Alonso Cueto - Ora albastra 

"Magnific" pare sa fie un adjectiv pe care Llosa il imprastie cu generozitate in stanga si in dreapta oricui ii cere sa scrie o recomandare pe coperta unei carti. L-am observat deja folosindu-l de doua ori in ultimele doua luni pe cartile care mi-au cazut in mana. Scriitorul de astazi dovedeste ca nu este suficient sa te nasti in America de Sud pentru a transpira prin toti porii talent si inspiratie. 
Mai intai, istoria de la care porneste este una banala: un barbat la inceputul crizei varstei de mijloc cu familia perfecta, cariera perfecta, casa minunata (da, cliseele reductioniste transpuse de regula in chick lit-uri functioneaza si la romane care-si propun o miza mai serioasa decat divertismentul de moment) afla la moartea mamei sale (decesul, ocazia de reunire a familiilor si de scormonire a secretelor) ca tatal, mort si el cu ceva timp inainte, nu fusese chiar eroul pe care-l credea. In timpul razboiului civil cu Sendero Luminoso, se pare ca tortura, viola si ucidea prizonierele. Una singura, de care se indragostise, a scapat. Cu limba de moarte, ii ceruse fiului, avocat de succes in Lima, sa o caute. Insa el nesocoteste ultima dorinta a tatalui de care nu fusese niciodata prea apropiat pana cand ajunge sa isi piarda si mama. Abia atunci isi aduce aminte, abia atunci fratele sau ii face o dezvaluire brutala ce-l determina  pe Adrian sa porneasca pe urmele trecutului, intr-o recuperare personala si istorica a mostenirii lasate de comandantul de garnizoana care fusese tatal sau. 
Atunci cand un scriitor incearca sa transpuna paginile unui razboi sangeros intr-o drama de familie, este nevoie de multa atentie pentru a nu lasa subiectele serioase sa cada in derizoriu. Au scris destui din aceeasu zona geografica literatura mult mai buna despre atrocitatile si oroarea dictaturilor militare, suficient cat sa putem face comparatii. Acest domn Cueto face greseala de a insaila peste firul istoriei o poveste atat de transparenta, atat de autosuficienta, atat de wannabe bestseller, ca reactii ale eroilor si desfasurare previzibila a evenimentelor, incat toata explorarea istoriei se transforma intr-o investigatie detectivistica simplista, ce nu m-a acaparat nici stilistic, nici ca desfasurare a intamplarilor. Supraliciteaza si, cu un prim-plan neverosimil, si fundalul isi pierde din impact, nu poate compensa absenta inspiratiei ce-l conduce pe erou pe urmele femeii misterioase ce i-a marcat existenta tatalui sau.
Unii vor prefera sa vada in carte doar marturia, parte a unei istorii atroce a unei tari. Acelora le-as recomanda Lituma in Anzi, chiar daca nu e cartea de capatai a lui Llosa. Se intampla in aceeasi perioada si are un impact mai mare asupra cititorului strain, indepartat. Altii se simt poate atrasi intr-o istorie pe care au mai citit-o de atatea ori, cu secrete de familie, intrigi, santaj, cautare, vinovatie asumata intr-un mod ce mi se pare ilogic (daca putem fi raspunzatori de greselile copiilor nostri, nimic nu ne face raspunzatori si de cele ale parintilor, asa cum nu ni-i putem nici alege) ori prefera sa vada felul nu lipsit de maiestrie in care Cueto jongleaza cu registrele vorbirii, accelerand ritmul marturiilor din timpul razboiului, evocate sincopat, condensat. Dimpotriva, atunci cand introduce personaje noi, isi ia timp sa le descrie, de la aparenta fizica la ticuri si particularitati verbale. Panoplia de eroi episodici, clienti ai avocatului sau oameni pe care investigatia sa ii scoate in cale, mi s-a parut una distorsionata, fortata, marcata de grotesc si brutalitate, supralicitata si monotona prin recurgerea atat de frecventa la ea. Sunt personaje care nu influenteaza cu nimic cursul cartii, de umplutura, care nici nu conving de rolul lor acolo, nu-si justifica existenta. Nici Adrian insusi nu m-a convins ca ar fi avocat, asa cum se pretinde, prin modul in care interactioneaza cu ele.
Daca incerc sa nu ma mai impiedic de copaci si sa privesc padurea, e destul de uscata, lipsita de vigoare si de seva. Pentru o tema care a fost rasucita pe toate partile, aceea a prabusirii unui sistem de valori prin care o existenta calduta dintr-un turn de fildes intra in contact cu lumea de dincolo de peretii ei, unde se afla multa suferinta, moarte, saracie si traume greu de sters, intr-o evolutie catre solidaritate si compasiune, personajul este prea putin dezvoltat, salturile sale dintr-o dispozitie in alta bruste, senzatia generala pe care mi-a lasat-o cartea a fost una insipida, lipsita de personalitate, functionala si atat. Spune ce are de spus, abuzeaza de gaselnita corpului ca pastrator al amintirilor violente si, cand am ajuns la ultima pagina, mi-am dat seama ca mi-au lipsit si fiorul pe care se presupune ca l-ar contine, si interesul pentru destinul personajelor. Am inchis-o si doar m-am mirat: autorul asta a fost pus de un juriu pe aceeasi scara a valorii cu Pitol, Marías, Bolaño si Vila-Matas?! Vedeti?! De-aia n-am eu incredere in premii, jurii si clasamente...

No comments:

Post a Comment