Wednesday, 1 June 2016

Introducere in dramaturgia lui Jon Fosse


Kyss meg for faen i Helvete (2013) 

Pana sa vad fimul asta, nu auzisem de Jon Fosse. Se pare ca este unul dintre cei mai apreciati autori moderni contemporani din Norvegia, dramaturg in principal, dar si romancier si poet. Atat de important la ei incat ocupa din 2011 incoace Grotten, resedinta onorifica din cadrul Palatului Regal, pe care regele are dreptul sa o atribuie permanent unui om de cultura ce se distinge prin merite artistice deosebite. De prin 2000, tot primeste diverse premii ale literaturii nordice, critica il considera noul Ibsen, altii il compara cu Ionescu si Beckett. Daca l-ati citit sau i-ati vazut vreo piesa, poate imi puteti spune mai multe (vad ca s-a tradus si in limba romana cate ceva de el, iar Radu Afrim i-a pus in scena cateva piese). Dramaturgia lui Fosse este una interiorizata, cu accente de avangarda, cu atmosfera melancolica si apasatoare, in care cuvintele doar ating dureri mocnite, rascolite de intalniri intamplatoare. Faptul ca scrie in nynorsk, limba norvegiana moderna, vorbita doar de vreo 10% din populatie si folosita mai mult in scris, ma face sa-l consider un pic cam pretios, caci versiunea  sa de limba nu doar ca nu le este accesibila tuturor, ci e si cam chinuitoare cred pentru traducatorii care de obicei invata bokmål, versiunea standard a limbii.  
Draum om Hausten (Vis. Toamna), o piesa pe care unii poate au vazut-o in regia lui Radu Afrim, se deruleaza integral intr-un cimitir, locul unde un barbat si o femeie care nu s-au mai intalnit de multi ani se revad intamplator. Din cate mi-am putut da seama, textul are ceva straniu, retinut, pe alocuri absurd, la limita dintre prezenta si absenta, dintre o palida incercare de deschidere si ermetism. 
Si acum, ca avem informatia de baza, sa trecem la film. Titlul s-ar traduce oarecum Saruta-ma dracului odata! (for faen = dammit, Helvete = hell, prefer sa zic in engleza, ca e limba prin care invat norvegiana). E o rabufnire de exasperare ce vine ca o consecinta fireasca a intamplarilor. Pe scurt, o trupa de teatru de amatori, formata din adolescenti, dupa ce a jucat de capul ei tot felul de prostioare pentru copii cu iepurasi si vacute, se hotaraste sa puna in scena un autor serios si alege Draum om Hausten, piesa lui Fosse. Dar pentru asta au nevoie si de un regizor si, intamplator, gasesc un actor profesionist, retras de la Oslo in coltul lor de tara, interpretat de Kristoffer Joner (pe care l-am tot vazut in filme, de la King of Devil's Island, Dead Snow si The Wave - mai simplu cu titlurile in engleza - pana la blockbuster-ul american The Revenant). El este cel care considera ca baiatul distribuit in rolul principal nu va putea fi niciodata convingator si incepe cautarea unui actor pentru rolul principal. 
Cum ajunge piesa sa fie jucata, nu va mai spun. Am observat doar, in interpretarea ei, un automatism in declamarea replicilor pe care l-am pus pe seama faptului ca or fi avut copiii regizor, dar asta nu i-a facut peste noapte si mari actori, nu i-a umplut de maturitate artistica. Apoi am citit aceasta cronica din Romania Literara la versiunea romaneasca a piesei Vis. Toamna unde se vorbeste despre interpretarea lipsita de nuante, seaca, trenanta. Filmul lui Stian Kristiansen are meritul de a-i da piesei un context si un metatext, de a face scrierea cu inclinatii ermetice mai accesibila, prin prisma povestii care se brodeaza pe baza si in jurul sau. Altfel, e destul de greu sa te apropii de acest teatru literar, in mijlocul caruia sta cuvantul, dialogul, intalnirea actorului cu textul, si nu exteriorizarea emotiei sau expresivitatea interpretarii. De aceea, cele mai multe piese ale lui Fosse care s-au jucat la noi au fost spectacole-lectura, cred ca numai Vis. Toamna si Frumos s-au bucurat de o montare mai elaborata.
In cinematografia norvegiana, ramane un film cu si pentru adolescenti. Porneste in anumite directii, dar nu prinde radacini in nici una dintre ele, se vrea si amuzant, si melancolic, si adanc, dar reuseste doar partial, tocmai pentru ca e cam nehotarat intre genuri si uneori ai impresia ca urmaresti o comedie din care lipseste poanta, alteori o da intr-un film dramatic in care te apuca rasul si se duce naibii tot dramatismul situatiei. Se risipeste pe parcurs, vrea prea multe sau poate considera ca publicul tanar e mai multitasking si s-ar plictisi de un film linear, care oricum pune pe primul plan meta-interpretarea realitatii piesei de teatru in cea a filmului. Insa pentru spectatorii straini e un fel de initiere in dramaturgia lui Fosse, de pregatire si de invitatie de a viziona sau citi opera lui. Suprapunand structura filmului peste cea a piesei, se obtine o istorie similara, aceea a oamenilor care se iubesc dar se ranesc, sunt incapabili sa-si verbalizeze emotiile, se ascund, se prefac, ezita, se tem ca sentimentele se vor stinge, supuse repetitivului cotidian, deschid posibilitati numai pentru a se retrage si a fugi de ele. Orice film care imi deschide un drum nou in literatura este, din punctul meu de vedere, binevenit, mai ales atunci cand nu incearca sa o distorsioneze parodiind-o, cum au tendinta multe filme adresate tinerilor.

No comments:

Post a Comment