Friday, 10 June 2016

Pisicisme rezervate


Takashi Hiraide - Pisica musafir

Daca v-as intreba in cate feluri puteti defini o pisica in doua cuvinte, cu siguranta ca epitete ca "nor zdrentuit" si "valatuc plutitor" nu s-ar afla printre cele mai la indemana optiuni. Este forma in care Mica patrunde in viata unui cuplu, intrezarita prin sticla incetosata a unei ferestre, "o mica umbra alburie" ce se strecoara in inima lor pentru a o cuceri si a le intoarce viata pe dos. Este o pisica pe care cei doi o vor adopta intr-o relatie ce s-ar putea numi clandestina, tinand cont de existenta unor stapani (vecinii celor doi) si de temperamentul independent al felinei.
Pentru ca pisicile au cu oamenii o legatura duala, cu aspecte imprevizibile, si senzatiile mele in raport cu ele sunt impartite. Sunt pisici care-mi plac, pisici care-mi sunt indiferente si pisici care-mi sunt de-a dreptul nesuferite. Ca dog person prefer ca animalul cu care intru in relatie, in care investesc sentimental, sa-mi raspunda la fel, cu onestitate si afectiune, ma cam exaspereaza capriciile pisicesti, aerul lor de regine plictisite ce-si asteapta sclavii umani sa le implineasca poftele. Iar bestia din povestea noastra este exact genul acela semi-salbatic, gata sa devina fiara atunci cand voia nu-i este satisfacuta, care nu se lasa atinsa dar asteapta ca usa casei sa-i fie in permanenta deschisa. Nu-i o pisica pentru mine, nu m-am putut atasa de ea, sa vedem ce gasim in carte in afara ei. 
Gasim doi oameni a caror existenta se afla in pragul unei schimbari, doi oameni care, desi traiesc alaturi de mult timp par sa-si regaseasca un punct comun doar in relatia lor cu musafira. Naratorul vorbeste despre "sotia mea", niciodata numita, niciodata alintata, doar "sotia mea", sec, aproape neutru, ca si cum in spatele tacerilor dintre ei a ramas un gol, o detasare, o legatura formala si rece. Intreaga carte mi s-a parut detasata, minimalismul ei cocheteaza cu gingasia doar in prezenta pisicii, dar si atunci mi-a dat senzatia unei lipse de adancime, ca si cum cuvintele frumoase ar incerca sa fure sufletul cititorului fara sa lase sa transpara sentimente reale in spatele lor. Broderiile artistice mi-au amintit intrucatva de Kawabata, care v-am spus ca nu este un scriitor pe placul meu...
Mai sunt apoi situatii prezentate in treacat, ca si cum o carte si asa rarefiata ar fi avut nevoie de o fragmentare in plus. Ori nu inteleg eu codul culturii japoneze si iau rezervarea in manifestari drept raceala, ori e altceva in scrisul lui Hiraide care nu reuseste sa ma lase sa ma agat de codita pisicii si sa ii strabat impreuna cu ea randurile cu o reala placere. M-a derutat inconsecventa personajelor (doamna cea zgariata pana la sange care se hotaraste sa rupa relatia cu scorpia patrupeda e din nou lapte si miere cateva pagini mai incolo), trecerea efemera prin cadru a altor personaje (mama copilului din vecini) ce par sa se manifeste la fel de lipsit de consistenta si logica... Sau poate e o logica pisicologica, una japoneza, care mie, atat de departe de lumea nipona, imi scapa. Asa cum si logica stilistica, aceea a alternarii unor pasaje frumoase, sugestive, cu altele de o banalitate seaca si plictisitoare mi-a scapat. Inteleg intentia de a construi o poezie, o carte a senzatiilor si sentimentelor mai mult decat a intamplarilor, dar sa zicem ca sentimentele alea s-au lovit de opacitatea mea, ca sa nu spun ca sunt redate cu stangacie sau ca acuarela de pe coperta se dilueaza pana cand nici nu mai distingi conturul emotiei...
Si sa nu credeti ca n-am incercat sa intorc pisica aia pe toate partile, pana cand n-am mai stiut daca e vie sau e moarta. Mi-am adus aminte si de L'Animal que donc je suis al lui Derrida si am incercat sa percep cartea ca si cum omul ar fi fost surprins gol de privirea pisicii, si de aici toata aceasta retinere... (Am cautat-o, daca tot mi-a sunat ca un clopotel in strafundul memoriei: Souvent je me demande, moi, pour voir, qui je suis – et qui je suis au moment où, surpris nu, en silence, par le regard d’un animal, par exemple les yeux d’un chat, j’ai du mal, oui, du mal à surmonter une gêne. Pourquoi ce mal ?)
Dar tot n-am putut sa ma conving ca e ceva mai adanc acolo decat ceea ce am vazut si am ramas cu multe nelamuriri, poate am incercat sa despic in patru un fir mult prea subtire...
Cartea are si ceva contemplativ care imi place, secvente precum:
"Pe franghia cu pricina, am zarit iarasi libelula mascul intr-o zi de sfarsit de august. Era tot albastru, inca tanar si puternic, si se impreunase cu o libelula femela cu coada galbena. Spate in spate cum stateau, formau un fel de cerc ce aducea cu o inima. Cand m-am apropiat de ele sa le vad mai bine, si-au luat zborul impreuna, fara sa desfaca inima, poposind in cele din urma pe ramura unui copac. Am dat sa ma apropii de ele din nou, dar inima aceea deformata a prins a pluti iarasi in vazduh deasupra mea." Daca pisica nu a reusit sa arunce cu inimioare in mine, cum speram, macar libelulele...
Si mi-au mai placut notele de subsol. Dar nu este situatia ideala cand intr-o carte de beletristica ajung sa consider mai interesanta partea non-beletristica, aceea de civilizatie japoneza, cum ar fi notele despre cultura de grup, obiceiurile de Anul Nou si privitul lunii...

No comments:

Post a Comment