Thursday, 20 October 2016

Leviathanul rusesc, din nou


Viktor Remizov - Cenusa si tarina 

Literatura rusa contemporana (cel putin ce am citit eu in ultimii ani) tinde sa urmeze doua directii generale: una avangardista, cand comica, cand ermetica, cu trasaturi ce amintesc de Daniil Harms, alta mai degraba citadina, ancorata in prezent, cu un ochi aruncat spre tendintele occidentale, prin care mai palpaie uneori vag elementele consacrate ale "spiritului rus". Ambele ajung, in cele din urma, la un numitor comun, absurdul. Fie ca este vorba de o existenta individuala sau de un intreg sistem de valori ori social, ceva e putred in Rusia. Dar asta o stim deja cu totii, chiar si cei care nu prea citesc literatura. Ceea ce face insa literatura rusa contemporana este sa ne ofere un context, sa transforme etichetele generale in cazuri concrete, sa le dea personalitate, culoare locala, sa le imbrace intr-o sensibilitate ce ne poate aduce mai aproape personaje din colturi uitate de lume. 
Iar in Cenusa si tarina chiar putem vorbi de un colt uitat de lume. Satucul din estul extrem al Rusiei asupra caruia autorul fixeaza o lupa ce-i pune in evidenta si cele mai ascunse detalii pare sa-i fie bine cunoscut, la fel cum dovedeste o cunoastere excelenta si a jargonului (transpus cu migala in limba romana de traducatoarea Justina Bandoi) specific indeletnicirilor locului, pescuitul si vanatoarea. 
Tot timpul cat am citit cartea mi-au venit in minte secvente din excelentul film al lui Zviaghintev, Leviathan. Nu numai pentru ca isi plaseaza actiunea in aceeasi izolare rece a pustiului Rusiei, ci si pentru ca personajele de aici si de acolo sunt unite de cateva fire comune iar tensiunea cartii provine, ca si cea a filmului, dintr-o increngatura de aspiratii si abuzuri petrecute in umbra protectoare a coruptiei generalizate. ("Si apoi, ce sa mai intelegi? Militienii, care ar fi trebuit sa pazeasca pestele de unii ca el, il pusesera chiar ei sa-l prinda. " "Seful militiei nu era om rau, rezolva problemele nu dupa lege, ci in felul sau, adica putea sa treaca multe cu vederea...")
Suiera vantul printre paginile sale, un ger dureros isi pune amprenta asupra peisajelor descrise cu un fior liric ce inveleste ca o mantie de zapada brutala realitate, formata din mecanismele bine unse cu spagi. Cat timp fiecare isi vede de treaba lui si isi plateste "cotizatia" sau taxa de protectie, pactul de neagresiune intre autoritati si contrabandisti ramane in vigoare. Este nevoie doar de un mic gest pentru ca tensiunea sa izbucneasca, de un moment de nesupunere, de incalcare a regulilor nescrise, ce provoaca in acelasi timp antipatii dar si respect in fata caracterelor puternice. Vanatorii de animale ii va lua locul cea umana.
Ca sa ma intorc la "spiritul rus", citeam undeva niste concluzii ale unor studii de psihologie sociala, unde se arata ca valorile rusilor nu au legatura cu democratia sau adevarul, ci cu gloria si puterea. Despre putere este vorba si in cartea de fata, despre nesupunere in fata regulilor nescrise, pentru ca acelea scrise rar isi fac simtita prezenta in semisalbaticia tinuturilor intinse din taiga. Nevoia de a trai dupa propriile legi si de a-si manifesta libertatea in deplina concordanta cu pulsul naturii, ale carei resurse localnicii considera ca li se cuvin, ca e firesc asa, dupa cum s-a transmis din stramosi, duce la refuzul normelor si ingradirilor impuse. Iar autoritatile din partea locului stiu ca au de-a face cu oameni aspri si hotarati, asa ca prefera sa pastreze o situatie ambigua din care sa-si culeaga foloasele.
"Aici nu-i sat, aici e taiga! Unde sa-l inchida? pe culmea dealului? Pina aici trebuie sa ajungi, si ai vazut si tu ce munca e! Pe urma sa stea de paza? Cine crezi c-o sa faca asta? Nu, n-au cum sa-l inchida! De ce sa munceasca daca pot foarte bine sa adune bistarii fara munca? Sint multi care, cum au platit pina acum, asa au sa plateasca si in continuare..."
Avem ample descrieri de natura (vegetatie, animale, zapada) si de personaje, un timp mi-a placut sa citesc despre aceasta atmosfera atent construita si despre relatiile intre pescari, vanatori, forte de ordine. Insa mi-am dat seama spre jumatatea cartii ca ritmul trena, ceva nu se prea lega, s-au introdus prea multe personaje carora li se lasa prea putin spatiu de desfasurare, s-a lucrat prea mult la ideea separarii dintre cei dispusi sa plateasca tributul si cei care, asemenea haiducilor, prefera sa ia drumul codrilor, de fapt al taigalei pentru a-si pierde urma, repretand aceleasi argumente in gura mai multor personaje. Conflictul ce parea sa izbucneasca devine unul surd, accentuand o atmosfera generala, fara sa se indrepte spre aprofundarea situatiei si o rezolvare transanta. Cam ca in filmele noastre... Meritul de a scrie un roman social despre satul rus contemporan este putin umbrit in viziunea mea de faptul ca, desi avem un material dens, el ramane partial nemodelat, lucrat doar la scara mare. Autorul incearca sa suprapuna pe el cateva scene particulare, dar dau senzatia unor povestiri separate, ce nu contribuie cu nimic la unitatea romanului, de genul "Moscovitul si ursul" sau "Iubirea sefului militiei" ori "Cantaretul din taiga". Complicitatile si rivalitatile, intriga romanului, sunt ingropate de avalansa de detalii descriptive. Eu am terminat cartea cu senzatii impartite, e interesanta dar stiti... "interesant" poate fi, pe alocuri, si un eufemism pentru plictisitor ;).
Si un argument impotriva apostolilor diacriticelor (inflexibilii care nu pot deduce din context sensul cuvantului dar nu se sfiesc sa scrie cu dezacorduri, avand constiinta acoperita cu caciulite si bine virgulata sub s-uri si t-uri): chiar si pe site-ul Polirom, titlul este trecut exact cum l-am scris eu. Nu zic sa-l scrieti asa daca va e usor altfel, doar sa nu-mi reprosati comoditatea asumata generata de obisnuita cu tastatura englezeasca :)!

No comments:

Post a Comment