Monday, 31 October 2016

Nu este copilul tau!

  Izgnanie (2007)

 Ca tot aminteam acum cateva zile de Leviathan, astazi vreau sa va povestesc despre cel de-al doilea film de lung metraj al lui Zviaghintev. A aparut dupa Intoarcerea din 2003, un film care mi-a placut, poate nu la fel de mult ca Leviathan, cel care mi-a deschis calea catre creatiile rusului, dar suficient cat sa vreau mai mult si sa incep vizionarea filmului de fata cu incredere. Si incep... coline, un copac in lateralul cadrului, la un moment dat se apropie un punct. Auzim huruitul punctului, care capata forma de masina, vine, trece prin cadru, camera ramane in continuare fixa asupra peisajului golit de orice miscare cateva secunde bune. Apoi se deplaseaza impreuna cu masina si cu ocupantul ei, recent impuscat in mana, spre casa fratelui acestuia. Frate care este personajul principal, Alex (Konstantin Lavronenko, tatal copiilor din filmul precedent). Cu viteza unui melc ce alearga din toate puterile, filmul incepe sa se dezvolte. Ataaat de lent si glacial, incat e nevoie de rabdare ca sa parcurgi prima ora. Dupa aceea, cand ne-am edificat asupra personajelor si relatiilor dintre ele sau a absentei lor, mai ales cu sotia, incepe sa se contureze si atmosfera. 
Nu ma consider neaparat printre spectatorii avizati (desi e greu de spus ce inseamna un spectator avizat de film), insa in disputa ce are in centru filmele cu pretentii, adica acelea care ies din sfera divertismentului imediat, trecator, incercand sa-si lase o amprenta mai adanca asupra privitorului, cred ca ma situez undeva pe la mijloc: nici nu consider ca forma lipsita de continut este arta, idee pe care incearca sa o induca publicului unii critici de gen, marsand pe o cultura cinematografica ce ar trebui, daca o avem, sa ne arunce intr-o stare de admiratie in fata oricarei pretiozitati vizuale, dar nici nu cred, cum spune vocea poporului, ca cinematografia de arta este pur snobism. Pur si simplu, anumite filme ating ceva in interior prin problematica sau emotia transmisa, altele nu. Pe cele din urma le consider supralicitate atunci cand le vad premiate si mult laudate. Izgnanie a fost printre contracandidatii la Palme d'Or ai lui 4, 3, 2 si, o spun fara urma de patriotism, filmul lui Mungiu merita sa castige. Dar acum, de cand criteriile valorice sunt date peste cap complet, de ajung folkistii sa ia Nobel pentru literatura, oricum mi-am pierdut total increderea in jurii si premii. Nu ca as fi avut vreodata prea multa si mai ales nu in ceea ce priveste premiile literare. Revenind la filmul de fata, Konstantin Lavronenko a obtinut premiul cel mare de la Cannes pentru rol masculin. Poate meritat (nu-i cunosc contracandidatii), dar prestatia sa se pierde in senzatia generala lasata de film.  In plus, repeta prea mult rolul din filmul precedent, acela al unui tata rece si autoritar in fata celor doi copii.
scurt, intre cei doi soti din a caror casnicie comunicarea pare sa lipseasca total, intervine o ruptura brutala in momentul cand Vera ii marturiseste lui Alex ca este insarcinata si copilul nu este al lui. Evident ca reactia oricarui om normal, macar dintr-un impuls de curiozitate ar fi fost "dar al cui?". Insa interiorizatul Alex nu este chiar un om normal, iar apucaturile sale de interlop (filmul nu ne lamureste cu ce se ocupa, dar are un frate prins in tot felul de activitati periculoase) il fac sa se gandeasca in primul moment ca singura varianta de a iesi din impas este sa-si ucida sotia, cu care are deja doi copii. Este o solutie evidenta, nu? Si, dupa ce o mai taraganam inca vreo jumatate de ora admirand pustietatile din jurul casei de la tara a cuplului, unde (din nou nu se stie de ce nu pana atunci si de ce tocmai atunci) familia a venit sa locuiasca pentru o vreme, cunoscandu-i vecinii cu care parca n-ar vrea, parca ar vrea sa aiba de-a face, Alex va lua o hotarare. 
Daca inertia si apatia Verei isi vor gasi pana la urma explicatia, cu omul asta tot nu m-am prins ce era in neregula... Filmul, inspirat de o nuvela a scriitorului William Saroyan, sufera in primul rand de o lipsa totala de background al personajelor. Parca vin de nicaieri si merg spre niciunde, parca ar vrea sa fie cumva tensionat si apasator dar nu are de ce sa ancoreze senzatiile pe care se straduieste sa le transmita, parca incearca sa spuna ceva dar nu reuseste sa o faca decat in ultima jumatate de ora. E unul din acele filme care par extrem de lungi, in care 2 ore si jumatate se transforma in 5, dar rezisti pana la sfarsit doar ca sa gasesti un fir de care sa te agati in intelegerea lui. Am mai vazut peisaje rusesti frumos filmate, iar drama domestica ce se consuma lent m-a transpus parca intr-o povestire de Alice Munro, care nu mi-a dat niciodata impresia ca ar avea ceva esential de spus. Meritul este ca firul acela de care vorbeam il primim, dar parca a venit prea tardiv, cand deja esti exasperat de o incetineala fara alt sens decat de a ne arata peisaje: cadre cu casa din toate unghiurile, interior/exterior, cadre cu podul suspendat pana la casa din toate unghiurile, cu dealurile din jur, cu padurea de aluni, cu masinile oaspetilor care vin in vizita, cu gara satului. 
Ironia filmului este ca, avand in centru lipsa de comunicare in cuplu, o tragedie creata de incapacitatea partenerilor de a se intelege si a-si discuta problemele, se transforma el insusi intr-o productie care nu vrea deloc sa comunice cu spectatorii timp de vreo doua ore si, abia in ultima jumatate de ora, pare sa-si dea seama ca niste nevinovati privitori ii dau tarcoale si incearca sa-l intrebe: "ba, filmule, ne spui si noua ce vrei si de ce existi?". Si, pana la urma, o face, ca sa nu ramana doar un fas pretios pentru cercul inchis al "initiatilor". Dar nu suficient cat sa prinda la plebe, nici chiar la cea admiratoare a lui Zviaghintev.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.