Wednesday, 23 November 2016

Adolescentul roman urban al anilor '70


Ovidiu Verdes - Muzici si faze

Imi aduc aminte de o faza de pe la inceputul anilor 2000 cand, intr-una din incercarile perpetue de restructurare a manualelor si programei scolare, din dorinta de a ilustra literatura contemporana, s-a publicat intr-un manual de limba romana un fragment din romanul Muzici si faze. Ce tragedie, ce scandal, ce ultragiu public! Puritanii au sarit de cur in sus ca si cum cuvantul ce defineste partea posterioara a mamiferului uman nu ar face parte dintr-un registru al unei limbi pe care altminteri o apara cu foc, ca si cum limbajul colocvial ar trebui ascuns sub pres, ca si cum urechile virgine ale adolescentilor nestiutori tocmai ar fi fost violate de cuvintele vulgare. Mai apoi, sau cam prin aceeasi vreme, urmaream constant un site cu cronici muzicale oarecum atipic, pentru ca autorii incercau sa lege albumele despre care vorbeau de experienta personala, sa asocieze muzicile cu faze din viata lor. Se numea, evident muzicisifaze.com. Acum, ca mi-a revenit in minte, i-am facut o vizita. De prin 2010 incoace, nu mai publica decat topuri anuale. 
Anii au trecut si abia acum, la a doua reeditare, am ajuns sa citesc romanul ce a starnit atatea controverse acum vreo 15 ani. Laudat de unii, criticat de altii, faptul ca a facut sa se vorbeasca si sa curga multa cerneala (sau pixeli) pe marginea lui i-a oferit un statut de roman cult (nu o spun eu, ci altii mai avizati) cum nu prea mai gasim in literatura autohtona a zilelor noastre. Si, pe buna dreptate as zice, acum, dupa ce l-am citit. Pentru ca, rezumandu-ma strict la literatura noastra, eroul lui Verdes este corespondentul anilor '70 al adolescentului miop al lui Eliade. Introvertitul, asceticul, austerul adolescent interbelic a fost inlocuit 40 de ani mai tarziu de exuberantul, revoltatul, extravertitul Tinut. Au in comun pasiunea, in primul caz pentru scris, in al doilea pentru muzica. Alte epoci, alte preocupari, insa aceeasi neliniste, aceeasi dorinta a varstei de a capata un statut si recunoasterea celorlalti. In gasca lui Tinut,  poti fi admirat pentru  cantitatea de discuri originale detinute, ce asigura respectul celorlalti, pentru accesoriul feminin din dotare, care trebuie sa arate trasnet ori, cand nu se poate, pentru forta pumnului, ce creeaza o alta forma de respect, generat de teama.
Tinut ni se infatiseaza ca un exponent al unei generatii, cu preocuparile ei (in principal muzica, "ceaiuri", fete). Este o varsta prin care am trecut, e drept ca mai aproape de stilul eroului lui Eliade decat de cel al lui Verdes, insa care acum mi se pare atat de departe cu preocuparile ei futile, cu micile esecuri transformate de mintea tanara in mari tragedii. Nu prea pot fi pe aceeasi lungime de unda cu ea (decat muzical, rockul anilor '70 este in continuare la mare cinste in preferintele personale), probabil ca altii mai tineri vor fi, pe mine m-a cam plictisit de la un punct toata aceasta taiere de frunze la caini ce alcatuieste existenta lui Tinut, in banalitatea sa, cu visele, betiile si zbenguielile lui hormonale. Este un roman a carui receptare pozitiva se bazeaza foarte mult pe un palier de identificare ce mie mi-a lipsit cu desavarsire, v-am zis, aveam alte preocupari la varsta respectiva si nu prea socializam, dar nici nu ma victimizam, era din propria alegere, nu din marginalizare.
Mult mai interesante au fost, in schimb, imaginile familiare ce alcatuiesc cadrul in care se misca personajele. Si imi scot palaria virtuala in fata autorului ce a recreat din amintiri o lume ce ar putea reprezenta o referinta nu doar pentru manualele de literatura, ci si pentru cele de istorie ori pentru vreun studiu de antropologie culturala ce ar avea in centru elevul de clasa a IX-a din zona Panduri-Cotroceni in anul 1978. Prea specific?! Bine, adolescentul roman urban al anilor '70. Chiar '80-'90, desi gusturile muzicale ale majoritatii virasera spre dance-ul acela american si nemtesc pe care nu l-am inghitit niciodata, Deep Purple si Pink Floyd fusesera inlocuiti la chefuri (corespondentul "ceaiurilor") cu C.C. Catch, Modern Talking, Jennifer Rush si alte efemeride similare.  Am regasit si recunoscut multe imagini familiare: cinematografele comuniste de cartier, oracolele completate la sfarsit de an scolar, magnetofoane si casetofoane, carpete si fete de masa de musama, sticla de coniac in forma de tarancuta, tigarile lipite cu scotch, cico-ul cald, jargonul adolescentilor...Intr-o singura saptamana, de la sfarsitul clasei a IX-a, Tinut traieste si recompune din amintiri o copilarie si o adolescenta emblematica pentru atatia tineri de varsta lui.
Doua lucruri m-au deranjat usor pe plan stilistic: abundenta de "neica" si "nene" ca formula de adresare (nu stiu daca se folosea, poate ca da, dar prea multi "neni" au dat navala peste mine pe parcursul lecturii, poate un tic verbal al personajului, dar nu l-am apreciat defel) si torentul de interjectii si exclamatii ce-l transforma pe vorbitor (Tinut) intr-un exaltat entuziasmat de orice nimicuri pe care tine sa ni le impartaseasca. Dar sunt probabil tipice varstei, v-am zis ca am fost cam demult acolo si am uitat cum era. Cartea este, oricum, o mostra si un monstru de limbaj colocvial. Eu am tras vreo doua saptamani de ea, pentru ca dupa prima jumatate, cand primisem totul in termeni de culoare si atmosfera, fazele au inceput sa ma plictiseasca. Muzicile nu, niciodata!
Ii recunosc valoarea, originalitatea si rolul, aceea de a aduce cultura pop in sfera literaturii, dar nu e o carte pentru mine. Da, a creat un univers viu, dinamic, a reinviat o epoca. O recomand celor sub 20 de ani, pe care logoreea superficiala a lui Tinut ori framantarile sale legate de relatia cu Hari ii poate tine mai usor in priza, fac parte din aceeasi sfera de preocupari. Eu am apreciat mai mult momentele de respiro, cand personajul se mai si oprea din goana (dupa iubire, dupa popularitate, dupa prieteni, dupa tigari...) sa priveasca putin in jur. Si asta nu l-a transpus brusc intr-un rol mai matur, ci este consecvent cu imaginea adolescentului naiv de 15-16 ani, ce culege din fiecare faza superlativul:
"In fine, am mai discutat noi pe-acolo cum e cu artele, dupa care Bodi s-a dus pe la bucatarie si eu am inceput sa ma gindesc cite ceaiuri erau in Romania in momentu' ala, si citi tipi dansau cu cite tipe. Mi-au iesit cam un milion de ceaiuri si vreo sase milioane de tipi si tipe, am tras aer in piept si m-am intors in profil, ca sa aud stereo: cu o ureche muzica dinauntru si cu cealalta linistea de-afara. Imi placea si mirosul ala amestecat, fiindca de afara venea iz de noapte, de frunzis umed, si din camera aromele de la chef - mincarea, bautura, fumul de tigara si parfumurile gagicilor. Si gustul de whisky era nemaipomenit: din cerul gurii urca parca pina in spatele ochilor..."
Si ca sa-mi dau seama daca cel care vorbeste este Tinut sau Ovidiu Verdes, ca sa pot recunoaste versatilitatea si maiestria (daca exista) as mai avea nevoie de cel putin o carte. Pe care pana acum, in cei 16 ani trecuti de la publicare, autorul nu ne-a oferit-o. 

1 comment: