Thursday, 28 April 2016

Doua filme proaste

A urmari filme proaste fara sa te plictisesti sau sa te enerverzi mi se pare o deprindere la fel de utila ca si aceea de a citi carti proaste. Poti sa compari, sa intelegi mai usor ce scartaie si apoi sa-ti revii si sa savurezi cu mai multa placere ceva bun. Scoti creierul din priza, il lasi sa se odihneasca putin, apoi te intorci la ale tale. Cel putin asa functioneaza la mine, nu stiu la voi. As ajunge la saturatie daca totul in jur ar fi excelent si minunat. Probabil si la plictiseala. Asa ca azi va recomand cu drag niste filme extrem de proaste. E optiunea voastra daca vreti sa le urmariti pentru a-i mai da o pauza de relaxare creierului sau sa le evitati.

Pride + Prejudice + Zombies (2016) 

Cineva trebuie sa fi ramas foaaarte traumatizat de cursurile de literatura engleza in timpul scolii pentru a-i face sarmanei Jane Austen o asemenea nedreptate si a presara niste zombi in siroposul sau roman ca sa scoata un scenariu mediocru ce a stat la baza unui film nici de dragoste, nici amuzant, nici de actiune, nici horror. Evident ca a vrut sa fie cate putin din toate astea, dar s-a ales praful de intentie. Nu stiu cine a pacalit-o pe Lena Headey sa joace in el acum, dupa ce probabil a devenit o actrita mai titrata in urma GoT, dar bine nu-i face la CV, pentru ca reuseste sa se coboare la nivelul acting-ului prost al intregii echipe.
Faptul ca incearca sa respecte strict litera cartii e un alt dezavantaj, ce-l face sa se pretinda un film serios ce interpreteaza in cheia postmoderna literatura clasica. Poate daca ar fi pornit cu intentia autoironiei i-ar fi iesit mai bine, ar fi putut fi receptat ca o parodie si ar fi functionat macar sub aspect comic. Dar nu, Burr Steers, regizorul filmului si-a dorit un film credibil (nu ca story, ci ca valoare) si tocmai asta ii scoate in evidenta carentele: scene mediocre de actiune, scene horror de-a dreptul proaste si lipsite de atmosfera, o inconsistenta a personajelor cum n-am mai vazut de ceva timp si scene gratuite, filmate doar pentru a iesi numarul de minute: cei patru calareti ai unei atat de asteptate Apocalipse sunt niste domni cu joben filmati din spate care nu au nici un rost in film, bataia a doua personaje principale in mijlocul unei armate de zombi nu pare sa le starneasca interesul nici macar lor, vazandu-si linistiti de drum, cu atat mai putin spectatorului, machiajul pare aplicat in graba, costumele sunt reciclate dintr-o scena in alta pentru a nu cantari prea greu la buget si, in general, tot filmul are un look second hand, in ciuda imaginilor ce se vor grandioase, mai ales in scenele bataliei finale. La fel este si scenariul, de mana a doua, inspirat de o carte scrisa dupa o alta carte. Pana la urma, cele mai bune replici raman cele din cartea originala. 
Credeti-ma, e un film mult, mult mai prost decat lasa sa se intrevada nota 6 de pe IMDb.

Mojave (2015) 

De dragul lui Oscar Isaac am vrut sa vad filmul asta, desi aveam asteptari reduse. Ei bine, mi le-a intrecut, in sens negativ. Si, intr-adevar, Oscar Isaac este singurul lucru bun care i se intampla filmului. Cei doi actori principali, el si Garrett Hedlund, s-au mai intalnit pe ecran, in Inside Llewyn Davis. Aici Hedlund este tipul bogat si solitar care pleaca in desert sa se redescopere, insa nu-l descopera acolo decat pe Jack, un individ dubios. Dupa un schimb de replici culte in care discuta despre esenta raului, raul fara motiv, presarand referinte la Shakespeare si Isus, cei doi intra in conflict si de aici incepe o urmarire pe viata si pe moarte ce mi-a dat senzatia ca dupa primele 10 minute de film a fost schimbat scenaristul, ca era prea filozof, si l-au inlocuit cu altul, mai inclinat spre filme de actiune de seria B, desi a luat un premiu Oscar, pentru The Departed. Probabil ca si la ei se aplica principiul meu de vizionare, "fac un film bun si apoi ma mai odihnesc si eu... cu filme ca asta", asa ca transforma ideea intr-o banalitate gratuita, intr-o asa-zisa lupta pentru supravietuire lipsita de tensiune, unde plictiseala v-ar putea face sa va ganditi "hai, omorati-va mai repede, ca o ora si jumatate este deja mai mult cu o ora si un sfert decat aveti nevoie pentru filmul asta"... Si asta  e tot filmul: cei doi vor sa se omoare reciproc si singura speranta ca totul sa se termine e ca unul sa reuseasca, ceea ce se intampla. Previzibil, lipsit de tensiune si de implicare emotionala, plat, sters, pot sa uit ca l-am vazut.
Gata, m-am relaxat!

Wednesday, 27 April 2016

Arhitectii lumilor fictive

John Freeman - Cum sa citesti un romancier

Judecand dupa titlu, este clar o carte pe care as fi ocolit-o cu prudenta. Am oroare de "cum sa..."-uri, de experti care pretind ca detin retete universale, cu atat mai mult cu cat abordarea patronizing, la persoana a II-a, implica faptul ca eu sunt in masura sa-ti spun tie, ignorantule, cum sa citesti. Deja e un punct de plecare gresit cand cineva vrea sa impuna un mod de receptare, sa inchida opera aperta in propriile-i sabloane de gandire, chiar daca (pretinde ca)-s cele mai bune. Titlurile transante, ce-mi spun "te invat eu cum", imi repugna. Dar se pare ca pentru multi sunt o atractie, un drum comod de urmat alaturi de o calauza careia i se incredinteaza orbeste, pentru a-i purta pe cai verificate, sigure, batatorite, de succes.
Dincolo de titlu, ce m-a atras sa cumpar cartea au fost numele de pe coperta si faptul ca, la o rasfoire fugara, nu am identificat elementul  de reteta, dimpotriva. Nu este ceea ce pretinde titlul, ci o carte a intalnirilor, a momentelor, a modului cum autorii au fost formati de propriile biografii, influentati de contextul social in care traiesc, e mai mult memorialistica decat interviu, mai mult un portret alcatuit din secvente semnificative decat o grila de lectura propriu-zisa. Si, daca tot am inceput prin a spune ce nu este, nu este nici o carte de critica literara, dedicata celor cu inclinare spre straturile mai adanci ale lecturii, ci una pe intelesul oricarui cititor, indiferent de formare.
Mai intai, transforma "Cum sa..." se transforma intr-un "cum sa nu...", oferindu-ne cateva concluzii la prima vedere de bun-simt. Eu le-am gasit de la sine intelese, prin urmare inutile, nu e nevoie sa le citesti in carti ca sa le stii.
"Un interviu, insa, nu e o conversatie propriu-zisa, ci mai degraba o forma de conversatie care e fata de discutie ce e fictiunea fata de viata. Pentru a functiona, fictiunea trebuie sa respecte un set de reguli pe care si le defineste singura, desi in mod invizibil, iar interviul, pentru a curge ca o discutie relaxata intre doi oameni, trebuie sa urmeze si el un set de conventii, dintre care unele contrazic de-a dreptul modul in care invatam sa interactionam firesc. Mai precis, intervievatorul pune toate intrebarile si nu ofera informatie decat cu scopul de a stimula subiectul sa spuna mai multe si, in primul rand, nici una dintre parti nu atrage atentia asupra artificialitatii actului. Iesirea mea din timpul interviului cu Updike incalcase toate cele trei reguli." Sa te apuci sa-i spui intervievatului ca tocmai esti in plin divort nu-i deloc de dorit... din fericire, nu s-a intamplat in celelalte fragmente pe care Freeman a ales sa le transcrie ca interviuri, cele cu Doris Lessing, Mo Yan, Ayu Utami si Pamuk.
Faptul ca depaseste cadrul intrebarilor conventionale de interviu, ce atrag raspunsuri la fel de conventionale, e un lucru bun. Am apreciat ca este mai mult o explorare a ideilor decat o intruziune in viata celor 55 de autori contemporani intervievati, din care fac parte (ca sa-mi enumar cativa preferati) Roth, McEwan, DeLillo, Pamuk, Eugenides, Ishiguro, dar nu mi-a placut ca autorul s-a lasat purtat de propria-i locvacitate. In primul rand, sufoca textele cu detalii (care pot sa-i interesez pe altii, pe mine nu) despre persoane, cum au vocea, cum se imbraca, cum s-au prezentat la intalnirea lor etc. Apoi cu fragmente dedicate vietii scriitorilor, ce dau impresia ca si-ar fi gasit mai bine locul in prezentarea de inceput, fiind simple note biografice. Ii lasa prea putin pe protagonisti sa vorbeasca, isi transcrie prea mult propriile impresii, ii repovesteste, asa cum povesteste scene din romane (uneori momente-cheie, genul de amanunte identificabile ca spoiler pentru cei ce nu au citit cartile in cauza), le pune in relatie cu elemente biografice, fara o amprenta critica propriu-zis, ci doar ca o interpretare personala, in genul barfelor.
Dar sunt si lucruri pe care mi-a placut sa le aflu despre anumiti autori, cum ar fi: implicarea unora dintre ei in cinematografie, cine e cel mai mare sustinator al librariilor independente, ritualuri de scris. M-au enervat acei autori orgoliosi ce dau vina pentru eventuala receptare negativa a cartii pe traducatori sau cititori. Am constatat cu un pic de amaraciune ca e o carte ce vrea sa scoata in evidenta, mai mult decat cine este scriitorul, cine este omul, cum se prezinta in fata publicului, imaginea, aparenta. Unii resping extinderea rolului lor catre PR si s-au lasat mai greu convinsi sa-l intalneasca pe John Freeman, altii o imbratiseaza, transformandu-se in adevarati showmen, unii sunt avizi de spectacol, de atentie, altii prefera sa-si scrie textele in intimitate si, daca ar putea, sa nu sustina lecturi publice. Ii inteleg perfect pe cei din urma, au aceeasi structura ca si mine, cititor total  lipsit de atractia unor asemenea evenimente...
Uneori, risipa de adjective a lui Freeman ma confuzeaza. Sau poate e vorba despre timpurile verbale ale traducerii? Vorbind despre Vikram Chandra, spune: "De un deceniu lucreaza la un roman colosal. Sacred Games (...) e o carte formidabila, sclipitoare, cutremuratoare, o incrucisare intre Crima si pedeapsa si Nasul, plus un pic de ironie marca Soprano...". Eu n-am inteles daca inca mai lucreaza la ea in momentul afirmatiei si vorbitorul a avut deja o viziune din viitor a geniului cartii sau...
Cea mai mare calitate a cartii lui Freeman, indiferent cat de bine sau mai putin bine e tradusa (am mormait la anumite titluri, publicate intr-un anume fel in limba romana, pe care cineva nu a avut rabdarea sa le caute, de exemplu Raul care ne desparte (Ngugi wa Thiong'o) tradus ca Raul dintre noi si inca vreo cateva) e ca stimuleaza dorinta de a citi, deschide o portita spre lumea unor autori pe care nu-i cunosc, adauga la lista curiozitatilor literare personale alte nume. Pe langa Infinite Jest, au ajuns pe ea, gratie acestui volum, Mark Z. Danielewski cu House of Leaves (sa vad cine are curajul sa o traduca :)), dar si autori deja publicati in romana, precum Hisham Matar cu In the Country of Men si Louise Erdrich cu The Plague of Doves, din care vad ca exista altceva in limba romana, Toba pictata. Orice carte despre scriitori si cartile lor nu face decat sa-mi arate cat de putin am citit, cat de multe mai sunt de descoperit...

Friday, 22 April 2016

Leac impotriva nimicului


Roberto Bolaño - Tarfe asasine

Cele treisprezece povestiri care formeaza volumul de fata ne poarta pe aceleasi carari sinuoase ale investigatiilor detectivistico-culturale petrecute pe fundalul socio-politic chilian cu care si-a obisnuit cititorii genialul autor. Cu ochii larg deschisi, priveste in supa neagra a vietii, la violenta de care chilienii nascuti intr-o anumita conjunctura istorica, presarata cu lovituri de stat si razbunari, nu pot scapa, oricat de departe ar fugi. Ea se transforma intr-un fir calauzitor intr-o lume privita prin lentila luciditatii care amplifica raul. Si nu-i vorba de jumatatea goala a paharului, ci de a nu intoarce privirea spre norisorii pufosi si inorogi zburand pe un fundal de curcubeu. Asta nu vom gasi in cartile lui. Personajele de aici sunt chilieni expatriati, in Mexic sau in Europa. Oricate oceane ar pune intre ei si casa, oriunde ar incerca sa se ascunda, par sa poarte in interior un morb, un blestem, o gena a ratarii sau violentei, a absentei. 
Si in aceste povestiri, un gen in care de obicei un autor este constrans de spatiu sa nu-si dea masura integrala a talentului, Bolaño se descurca de minune si isi provoaca cititorii. Si e un autor cu care ar fi pacat sa nu va intalniti! Vreti cateva motive? 
1. Il poti citi pe Bolaño ca pe un poet. Mai intai, are capacitatea de a tulbura, de a atinge o coarda sensibila chiar si atunci cand vocea se doreste retinuta, detasata, lipsita de artificiile la care se recurge de obicei in literatura pentru a genera participarea afectiva a cititorului.  
2. Il poti citi pe Bolaño ca pe un stilist desavarsit. Acolo unde aparent nu se intampla mare lucru, gaseste puncte de interes, nu da niciodata senzatia ca umple spatiul inutil cand nu are ceva special de spus, transforma, de exemplu, o imagine care multora nu le-ar sugera nimic, intr-un misterios dans de lumini:  
"Pe urma am vazut cum lumina, dupa ce prima masina sau primul camion deja se indeparta de locul acela, se intorcea asupra ei insesi si ramanea suspendata, o lumina verde care parea ca respira, doar pentru o clipa, vie si reflectorizanta in mijlocul desertului, desfacuta de toate legaturile, o lumina care aducea cu marea si se misca precum marea, dar care pastra intreaga fragilitate a pamantului, o unda verzuie, miraculoasa, singuratica, produsa de ceva din dreptul serpentinei aceleia, vreo firma luminoasa sau acoperisul vreunui adapost parasit sau niste folii de plastic imense intinse pe jos, dar care noua, aflati la indeajuns de mare distanta, ne aparea ca un vis, ca un miracol, ceea ce pana la urma inseamna, de fapt, acelasi lucru.
3. Il poti citi pe Bolaño ca pe un autor ce te face, iubindu-si personajele, sa simti asta si sa empatizezi cu ele.  E o trasatura pe care o are in comun cu Llosa, un alt autor ce-si lasa eroii sa se plimbe liberi dintr-o carte in alta, dintr-o nuvela intr-un roman sau dintr-o povestire in alta. Exista un anume B. (cu care probabil ca autorul se identifica, slujindu-i mai mult ca personaj-martor) pe care il intalnim prima oara alaturi de tatal sau intr-un sejur la Acapulco, apoi, trei ani mai tarziu, emigrant in Europa, la Barcelona si intr-un periplu pariziano-belgian, pe urmele unui scriitor francez uitat. Ii percepem instrainarea si angoasa aproape fizic, vedem prin ochii lui lumea ca printr-o camera video ce surprinde secvente cu incetinitorul. Sa fie acest B. chiar  Arturo Belano, prezent si el intr-una din povestiri?
4. Il poti citi pe Bolaño ca pe un scenarist de filme de arta. Pentru ca tot vorbeam de camera, descrie secvente de film cu o capacitate atat de puternica de a le da viata incat si cele mai mediocre porneturi par filme artistice, e ca si cum ai privi un remake al unei productii de serie B trecut prin filtrul lui Pasolini si Buñuel. Ca un regizor ce refuza efectele speciale pentru a nu-si cosmetiza universul tarat si putred, ne dezvaluie destinul unor actori de filme porno disparuti in "vastitatea haosului", in reglari de conturi, rafuieli si scandaluri.
5.  Il poti citi pe Bolaño ca pe un magician al lumilor greu de descifrat. In tot amestecul acesta de lumi si personaje, de viata si de moarte, de poeti si curve, insingurati si psihopati, se pastreaza o forma de magie stranie. Uneori povestirile sunt lineare, alteori sunt reconstituiri, franturi de amintiri. Un chilian, un african si un spaniol traiesc impreuna aceasta magie (neagra?) necesara pentru ca adaptarea lor la noua echipa de fotbal sa se produca. Coperta zice ca ar putea fi vorba de F.C. Barcelona, dar pana la urma fotbalul nu este in prim-planul povestirii decat daca tii neaparat sa fie...
6. Il poti citi pe Bolaño ca pe un maestru al suspansului si al loviturilor de teatru. Imprevizibilul este intotdeauna prezent, mai neasteptat si mai palpitant decat in cartile ce te ademenesc promitandu-ti situatii incredibile si imposibil de intuit pentru a-ti oferi exact ceea ce te astepti. Uneori, el se manifesta prin inversarea rolurilor consacrate. De obicei, tarfa este victima, leacul pentru insingurare, anxietate si descarcarea frustrarilor adunate in casnicie. Aici ea devine amenintarea, potentialul asasin. Moartea este considerata un teritoriu imuabil, ireversibil. Aici devine la fel de instabila si demascatoare ca si viata. Poti simti compasiune pentru un necrofil? Poti vedea in el fragilitatea, nesiguranta, dorinta de a nu face rau nimanui? Totul e posibil in povestirea care sparge bariera mortii, dand glas unui personaj revenit de dincolo. 
7. Il poti citi pe Bolaño ca pe un calator in timp, ce comprima ani si dilueaza clipe. Intalnirea ocazionala e un pretext pentru o intoarcere in amintiri sau pentru o accelerare a imediatului, pentru o desfasurare vertiginoasa de ganduri ce duc, in final, la o detasare, o absenta, o pierdere, la constientizarea incapacitatii de a cuprinde totul. 
8. Nu in ultimul rand, il poti citi pe Bolaño de aici ca pe un preludiu al intalnirii cu capodopera sa, proaspat aparuta in limba romana, 2666, ca pe un antrenament pentru cursa labirintica ce ne asteapta.
Si sigur mi-au mai scapat cel putin inca atatea puncte... Important e ca avem parte de o viziune sumbra, caustica, melancolica, grotesca, fantastica, pe alocuri chiar comica, mereu imprevizibila, mereu aruncand o umbra asupra existentei. Cred ca e cea mai potrivita carte cu care cineva care nu l-a citit pana acum pe Bolaño ar putea sa se apropie de fascinanta sa lume. E cea mai diversa ca teme si situatii, pentru ca isi poarta cititorii intr-un tur al oraselor, al literaturii, al intamplarilor cu exilati, al gandurilor sumbre. Printre care isi face loc si acela reconfortant ca, in cotidianul banal, in absurditatea lui, poti citi asemenea carti... 

Wednesday, 20 April 2016

O nazbatie minunata


Luigi Serafini - Codex Seraphinianus 

Nici nu stiu daca trebuia sa inscriu cartea asta la "Ce mai citesc". De citit, clar nu am cum. Dar periodic ma intorc la ea, imi place sa casc gura la poze, poate ca multi dintre voi o stiti deja, dar simt nevoia sa povestesc si eu varianta mea de nepovestibil. O data la cateva luni o mai rasfoiesc virtual, aici de obicei, insa daca as gasi-o in librarii n-as ezita sa o cumpar, pentru ca merita o transpunere grafica mai buna, sa-mi delecteze ochiul, decat un scan amarat. 
Prin anii '80, un arhitect si designer italian, Luigi Serafini, a publicat aceasta ciudatenie ce-mi evoca uimirea cu care omul Antichitatii explora lumea inconjuratoare, imbogatind detaliile noilor descoperiri cu puterea imaginatiei ce le atribuia speciilor necunoscute proprietati magice. Combinate cu un limbaj misterios pe care multi au incercat sa il descifreze inainte ca autorul sa declare ca este doar o inventie, o incercare de a readuce adultii in lumea copiilor, ce rasfoiesc carti cu poze cu aviditate si curiozitate, fara sa se preocupe prea mult de explicatii si texte, imaginile acestui cod al secolului XX ma bantuie si imi aprind imaginatia. 
 Incercand sa-i descifrez mai adanc ilustratiile, sa dau insiruirii de bucle un sens, ma gandesc la Plinius si a lui Naturalis Historia, la animalele fantastice ale lui Borges, la jocul cu spatiul al lui Escher, la schemele lui Leonardo da Vinci si la o intreaga traditie a picturii, de la Bosch la suprarealisti, de la ceasloavele alchimistilor la dadaisti si ma pierd printre formele ingenioase si combinatiile de culori vii ale acestei enciclopedii suprarealiste ce pare adusa de pe o alta planeta ori desprinsa din vise, pentru a ne starni uimirea si a ne transporta in mintea imprevizibila a autorului ei. 
Am vazut ca lumea nu prea reuseste sa se puna de acord in privinta numarului de capitole/parti, ceea ce e firesc  din moment ce fiecare isi stabileste propriile delimitari tematice. Editia originala avea un singur volum, cea engleza doua, pe baza carora s-a facut impartirea cea mai raspandita, aceea de 5, respectiv 7 capitole. Altii spun ca ar fi 11 sau chiar 9. 
Mie mi-au iesit asa: 
1. Despre plante ciudate, ce pornesc intr-o calatorie evolutionista in sens invers, de pe uscat in mare: 
2. Despre animale, parte conceputa dupa acelasi model ca si sectiunea plantelor, pornind de la celule si ajungand la cele mai abracadabrante  creaturi. De exemplu caloviermele cu roti si mot rosu-mov!

3. Despre oameni, humanoizi, homunculusi si alte ciudatenii cu doua picioare (inclusiv umbrele si gheme) : 
4. Despre atomi, pastile, bilute, roci, eprubete, aparate si alte nazdravanii inspirate de fizica si chimie: 
5. Despre masin(ari)i delirante:
 6. Despre corpul uman, reproducere prin transformarea intr-un crocodil si alte farse pe care ni le joaca organismul: 
 7. Popoare, rase, portul si locuintele lor:
8. Arte si meserii:
 9. Istorie, geografie cu scene de viata cotidiana ca aceasta, ce pare sa sugereze incheierea unui pact important. Rosul muta si castiga!
 10. Puncte, virgule, paranteze, semne care, privite printr-o lupa, par sa ne dezvaluie o alta lume, aceea in care literele nu sunt alcatuite din linii, ci din autostrazi pe care circula masini ori din rauri prin care inoata pesti.
11. Ajungem apoi la mancare, insa ea nu imbie, ci mai degraba sperie, mai ales cele care arata ca o lectie de geometrie. Calculati tangenta galbenusului oului ochi stiind ca sinusul unghiului format de diagonala albusului cu suprafata sa etc... 
12. Urmeaza imbracamintea. Nu cautati sugestii de stil daca nu sunteti croiti din acelasi material cu oamenii lui Serafini.
13. Dupa ce ne-am imbracat corespunzator, putem iesi la joaca si sport:
 14. Pentru final, suntem lasati sa ne croim singuri drumul afara din carte, prin arhitectura alambicata ridicata pe un fundal ce-mi aminteste cel mai mult de De Chirico, dar si de Dali pe alocuri:
Deci 14 capitole. E drept ca ar fi fost ceva mai putine, 11-12 cred, daca tineam cont de structurile simetrice care par a fi inceputuri de capitol. Insa am preferat sa-mi gasesc propria clasificare, asa cum fiecare copil intelege diferit o carte atunci cand se uita la poze, isi creeaza propriile povesti si isi impinge imaginatia in directia care-l atrage. 
Imi place sa ma gandesc cum ar fi sa tin in maini aceasta carte, cu planse lucioase, in culori vii, pe care sa le analizez pe indelete. Nu stiu in ce masura ar fi posibila o editie romaneasca, tinand cont ca originalul italian, din 1981, a fost editat in 5000 de exemplare si apoi volumul a fost reeditat de cateva ori, in engleza,  spaniola si franceza, numai in doua ocazii in tiraje mai mari de 5000. Nu ar fi frumos sa vedem Codexul si in librariile noastre?! Chiar daca m-ar costa banii de carti pe cateva luni bune, tot as vrea-o! Pentru ca este genul de carte-obiect pe care as iubi-o, facuta special pentru a visa atunci cand ii deschizi paginile. Si ii ofera fiecaruia, in functie de aplecarile sale (filozofice, artistice, stiintifice)  motiv de reflectie, de surpriza, de delectare.

Tuesday, 19 April 2016

In cel mai rau caz, cel mai bun scenariu de concert


Hteththemeth - Best Worst Case Scenario - 1 aprilie 2016

A fost nevoie de cativa ani buni si de Colectiv pentru a-mi incalca o promisiune facuta intru protejarea nervilor si a mai ajunge la un concert organizat de Maximum Rock. Si de o trupa la a carei lansare de album chiar voiam sa particip... 
Si pentru ca am amintit cuvantul fatidic, devenit simbol al dorintei unei purificari sociale inabusite la fel ca valvataile ce au ars tot in cateva minute, le spun si celor pentru care ce s-a intamplat pe 30 octombrie 2015 a fost un simplu fapt divers, o emotie de o saptamana, ca tot ce s-a schimbat de atunci incoace, toate restrictiile impuse cluburilor in care se tineau concerte underground nu au facut decat sa scufunde si mai adanc scena metalica din Bucuresti. Au mai ramas doar vreo patru locuri de concerte functionale, Arenele Romane si vreo trei cluburi. Exceptand cortul  de la Arene si, acum, ca se mai incalzeste, amfiteatrul, singurul unde poti asista la un concert in conditii de sonorizare decente este Fabrica (am fost la un concert in Quantic si mi-a adus aminte de vechiul Le Noir). Nici inainte nu erau foarte multe care sa ne accepte cu muzicile noastre "demonice", cum le considera cei ce nu catadicsesc sa arunce o privire pe versuri, pe mesajele trupelor, inainte de a emite sentinte in necunostinta de cauza, dar masurile luate post factum nu au facut decat sa demonstreze ca singurii sanctionati sunt victimele... si cele reale, care se zbat sa faca rost de materialele rare si scumpe necesare pentru ca viata lor sa revina la normal, si cele colaterale. Nu este locul sa intru in discutii politice, dar trebuie sa remarc cata nesimtire poate sa zaca intr-un om ca Piedone...
Revenind la concertul din Fabrica (da, din fericire a fost in Fabrica), mica pacaleala pe care au tinut sa ne-o ofere organizatorii asa, ca de 1 aprilie, a fost ora de incepere. Tipic! Cercul vicios ramane un cerc, publicul nu vine la ora anuntata fiindca stie ca se va intarzia iar organizatorul, vazand ca nu prea este public, amana cu vreo doua ore inceperea evenimentului. Asa ca, ghinion, vrand-nevrand, cum obisnuiesc sa ajung cu punctualitate (o punctualitate care, recunosc, depinde si de ceea ce vreau sa nu vad cateodata), am prins si Aeon Black, trupa pe care imi propusesem sa o sar. Genul asta alternativ oarecum atmosferic nu-mi inspira nimic, asa ca n-are rost sa vorbesc despre prestatia unei trupe cu care din start nu am nimic in comun.

A urmat Tiarra, la primul concert in noua formula, dupa schimbarea tobosarului si a vocalului.
Am spus-o si cu alte ocazii, este probabil poate trupa cea mai defavorizata de sunetisti din metalul romanesc. Dar este inevitabil, avand in vedere ca pe scena canta in acelasi timp 2 voci, clapa, chitara, violoncel, vioara, bas si tobe. Complexitatea lor muzicala ramane de multe ori live neimplinita si cele mai napastuite ies din toata povestea asta instrumentele cu coarde. Ba nu auzi vioara, ba nu auzi violoncelul, ba le acopera clapa... cred ca doar de doua ori am ascultat live Tiarra in conditii perfecte, in ambele ocazii la Arenele Romane. Inevitabil, piesa care a sunat cel mai bine in concertul din Fabrica a fost Burn. Cei care o cunosc stiu de ce!
Muzical, nu ma numar printre fanii Tiarra, desi as fi in target cu gothicul simfonic. Am avut mereu impresia ca sunt prea prolicsi, ca vor prea multe, ca incarca piesele intr-un mod care uneori nu le favorizeaza. Insa recunosc ca au o baza de fani ce fac atmosfera placuta la fiecare cantare a lor, iar cooptarea lui Mihu (Abigail) ca vocal mi s-a parut o miscare foarte reusita. S-a incadrat perfect in atmosfera trupei, si ca prezenta scenica, si ca timbru, a dus-o intr-o zona un pic mai agresiva, mai pe gustul meu, asa ca mi-ar placea sa-i vad si pe o scena mare, sa inteleg mai bine ce mai canta ei pe-acolo, mai ales ca nu ascultasem inainte albumul lansat anul trecut.

Vedeta serii, cum era si cazul la concertul lansarii albumului lor, pe nume Best Worst Case Scenario, a fost Hteththemeth, o trupa ce-si imbraca muzica in show, intr-o aparitie distincta si unica in peisajul de gen de la noi.  Ii vad cei mai in masura sa puna in scena primul musical metalic romanesc, spre care albumul, structurat in trei parti, Sentimente bune, Sentimente defectuoase si Sentimente rele, pare sa fie un mare pas.
Ca la o piesa de teatru ce se respecta, cu totii am primit la intrare pliantul cu distributia si o scurta prezentare a universului hteththemetic oglindit pe album, acela in care un personaj doreste sa schimbe lumea, esueaza, incheie pactul faustic si se transforma... sau, de fapt, se regaseste. Acestui personaj ii da viata "vocea primordiala", Lao Kreegan, acompaniat de colegii sai, Robert, Mihai, Lucian, Vlad, Codrut si, in rolul dragostei sale iluzorii, Flavia.
Pe parcursul concertului, ingerasul bonom de la inceput se va metamorfoza, va trece prin toate starile, de la speranta la malitiozitate, de la amuzament la trufie si ura, pe masura ce povestea sa, aceea a unei creaturi duale, jumatate inger, jumatate demon, va fi derulata muzical in fata spectatorilor. Lao este un adevarat personaj, unul care stie sa-si magnetizeze publicul, sa-l transpuna in starile exprimate, sa-l calauzeasca muzical in cele mai intunecate colturi din mintea sa, acolo unde traieste personajul albumului, sfasiat de indoieli si cautari, in aspiratia spre lumina ce-l conduce catre tenebre. Schimbarea este evidenta, de la o piesa la alta, expresia chipului si gesturile hipnotice, asa ca nu ma puteam opri din fotografiat. Atasez cateva din zecile de poze facute :).









Dincolo de reprezentatia teatrala,  daca ma intrebati ce canta propriu-zis trupa n-as sti exact sa spun. Este o muzica eclectica, ce imbina elemente de metal atmosferic cu black metal teatralo-vampiric, jazz si blues (in special in piesa Olga's Little Secret), bossa nova, ambiental, toate combinandu-se firesc, cursiv, fara sa faca nota discordanta intre ele. Aceeasi diversitate o regasim si in registrul vocal, care merge de la o voce curata la growling si timbrul acela special ce-mi aminteste de Arcturus si Opeth, punctand piesele cu hohote de ras malefice si momente in care muzica lasa loc poeziei. Am o slabiciune speciala pentru Light Lies, Happy to be Sad, I'm in Hate si The Romantic Side of Perish, dar intreg playlist-ul concertului m-a tinut in priza, alternand placut  momentele atmosferice cu cele ritmate, de dezlantuire a energiei.
Este nevoie nu doar de talent, ci si de curaj pentru conceptul muzical pe care-l propune Hteththemeth, unul in care expunerea scenica poate usor sa cada in derizoriu si penibil, de aceea performanta oferita este cu atat mai de admirat.
Chiar daca pe scena Lao este cel care straluceste...
trebuie sa remarc si modul in care colegii de trupa (Robert in special, cel care pune pe muzica cea mai mare parte din viziunile transpuse in cuvinte de Lao) stiu sa-l acompanieze, cu discretie dar profesionism, in aceasta aventura fantastica pe care o aduc in fata publicului.
 Iar daca ceea ce am spus vi s-a parut prea elogios, ei bine, e din cauza banilor. Impresiile de fata sunt influentate de obtinerea a trei dolari hteththemethieni! Now i'm rich!
 
Acum fara gluma, in urma acestui concert chiar m-am mai imbogatit cu o frantura de lume, aceea contradictorie, schizofrenica, sarcastica, melancolica, reflexiva, acida, dezlantuita, de un romantism frumos temperat cu (auto)ironie, care face obiectul albumului Best Worst Case Scenario.

Sunday, 17 April 2016

Fiica de suflet


Michela Murgia - Accabadora 

Cartea Michelei Murgia, tradusa si in limba romana acum vreo doi-trei ani la editura Humanitas, ne poarta in Sardinia anilor '50-'60 ai secolului trecut, intr-un sat ce pastreaza cu sfintenie traditiile stramosesti, ritualurile de trecere prin lume, credinta in blesteme si talismane protectoare ce trebuie indepartate la moarte pentru ca sufletul sa se poata desprinde linistit de corp, o atmosfera marcata pe de o parte de asprime si saracie, pe de alta de mister si poezie.
Maria Listru, protagonista cartii, este cea mai mica dintre fiicele unei vaduve, unul dintre copiii nascuti de doua ori, venit ca o povara pentru mama sa, dorit si infiat de cea adoptiva, Bonaria Urrai, in masura sa-i asigure educatia de care nu ar fi avut parte in familia naturala. Pentru micuta fill'e anima de 6 ani adusa in noua casa, totul este nou: spatiile ample, batrana imbracata in negru ce-i zambeste cu blandete, se afunda in lungi taceri meditative si incearca sa-i calauzeasca fiicei infiate cat mai bine drumul prin viata, scoala pe care o indrageste, existenta paralela, in doua familii. Noua sa mama este cunoscuta drept o croitoreasa priceputa, fiindca cel mai bine stie sa ia masura oamenilor. Pe Maria o masoara dintr-o privire si intelege ca este fiica pe care nu a putut sa o aiba. Treptat, noua viata va lua locul celei vechi, insa copila nu se va detasa niciodata definitiv de familia reala, fiind prezenta la evenimentele ei, la chemarea mamei, atunci cand e nevoie de ajutor.
Pe de alta parte, noua mama este inconjurata de misterul plecarilor grabite in miez de noapte. Vor trece ani pana cand Maria sa afle motivul disparitiilor nocturne ale celei pe care intotdeauna, in cei treisprezece ani cat au locuit impreuna, a numit-o "tzia" (matusa) desi "mama naturala este pentru Maria cea pe care o deseneaza atunci cand la scoala i se cere sa o deseneze pe mama"
Cartea are doua puncte forte ce-i transforma lectura intr-un castig pentru orice cititor: mai intai atmosfera vie, palpabila, a unei Sardinii austere ce traieste intr-un ritm diferit de restul lumii, calauzindu-se dupa practici stravechi, unde batranul orb al satului este cel care stabileste, dupa miros, momentul potrivit pentru a se incepe culesul strugurilor si blestemele se arunca prin sacrificarea unui animal (nu pot sa nu dau un mic spoiler, animalul in cauza a trait fericit pana la adanci batraneti). Desi se citeste usor, simbolismul si aura de mister ii dau densitate. Culoarea locala este data nu doar de cele cateva cuvinte in sarda cu care este presarata (a fost nevoie de putina cautare ca sa inteleg deosebirea dintre  attitadora si accabadora, ambele figuri importante in ritualurile de trecere), ci si de o delicatete si sensibilitate in care autoarea stie sa-si invaluie temele, fara sa devina un scop in sine, o exprimare fireasca a unei lumi ce imbina inocenta cu pacatul, atat de diferita de cea de la Torino, unde Maria va petrece un timp. Si latura etnografica este fascinanta, pentru cei interesati de asa ceva. Avem de toate: traditii de inmormantare, priveghi, logodna, cules, pregatirea dulciurilor tipice, mentalitati, port, obiceiuri...
Si ajung astfel la cel de-al doilea punct de impact al ei, modul plin de umanism si compasiune cu care trateaza cele doua subiecte delicate pe care le are in prim-plan: unul ar fi legat de relatiile care se dezvolta intre un copil infiat si mamele sale. Cine este mama adevarata? Michela Murgia stie prea bine despre ce vorbeste, fiindca ea insasi este o fiica sarda infiata. De altfel, dedicatia cartii este pentru "mia madre. Tutt'e due."
Si daca in cazul asta raspunsurile nu starnesc pasiuni si discutii foarte aprinse, cel de-al doilea subiect, care pentru mine, din perspectiva atee, are un raspuns afirmativ simplu si lipsit de nuante, pentru multi este unul controversat: au oamenii dreptul de a scurta suferinta semenilor? Ma intreb daca cineva dintre cei pe care scrupulele de natura religioasa ii impiedica sa-i ajute pe cei dragi in suferinta ar fi atat de convins incat, daca ar fi cazul, si-ar dori sa i se sfarseasca chinurile ori sa traiasca o lunga agonie. Sau, cum spune cineva in carte, "Non dire mai: di quest’acqua io non ne bevo". Este genul de subiect care pentru credinciosi ar starni probabil o si mai mare disputa decat aceea legata de preferintele locative ale zeului. Si voiam sa nu le aduc in discutie, nu-i lupta mea, decat in masura in care ma enerveaza ca taxele mele se duc pe prostii, indiferent de dimensiune si materiale de constructie, dar nah, s-a nimerit oarecum la tema, e genul de dezbatere care divide persoanele religioase. Ele stiu intotdeauna mai bine ce-si doreste sefu', ca doar ele l-au inventat...
Este o carte cruda, dar pitoreasca si ingenua in acelasi timp, ce-si invita cititorii sa reflecteze asupra propriilor conceptii de viata, construita cu echilibru si inteligenta, ce a primit un binemeritat premiu Campiello in 2010.

Friday, 15 April 2016

"Mama e dantela. Tata e lemn. Cine sunt eu?"


Richard Flanagan - Sa bati din palme cu o singura mana

Sonja, fiica unei familii de emigranti sloveni in Australia, ajunsa spre 40 de ani, isi rememoreaza trecutul, incearca sa inteleaga o vinovatie pe care a purtat-o in ea intreaga viata si sa-si asume o mostenire istorica niciodata cunoscuta. De ce atunci cand era mica mama ei si-a abandonat familia chiar inainte de ceremonia obtinerii cetateniei australiene si a disparut in noaptea geroasa? De ce tatal ei a capatat viciul alcoolului si-si puncta betiile cu momente de rabufnire violenta de ura impotriva ei, copila trezita in miez de noapte pentru a le turna in pahare si a le pregati masa lui si prietenilor sai beti? Sonja isi gaseste refugiul in vise, acolo unde se poate ascunde de vinovatia si de golul ce i-au insuflat tristetea de care n-a reusit sa scape nici dupa zeci de ani de cand a parasit, la randul ei, casa tatalui si a plecat in capitala, fara sa se mai uite in urma.
"Sa bati din palme cu o singura mana" e romanul ce poarta in el germenii a ceea ce avea sa devina "O cale ingusta spre nordul indepartat": este romanul unei reconectari cu trecutul, al incercarii de a-l intelege, cu traumele sale, pentru a putea merge mai departe, al unei descoperiri de sine, al pastrarii memoriei colective, din care Flanagan pare sa-si faca o datorie de onoare. Este un fragment din istoria Australiei, dintr-o vreme cand expatriatii goniti de razboi din toate colturile Europei i-au ridicat infrastructura de drumuri si poduri, au construit baraje si hidrocentrale. Munca de aici este una voluntara, spre deosebire de aceea silnica din lagarele japoneze, insa la fel de grea, de bruta, de lipsita de perspectiva unei vieti decente. Imigrantii traiesc in baraci mizere, de pe o zi pe alta, oftand nostalgic la alte locuri, la o lume de care s-au instrainat, inecandu-si tristetea in mult alcool, intelegand ca sunt prinsi intr-o capcana, intr-o existenta plina de constrangeri si lipsita de lumina.
Insa povestea Sonjei nu are aceeasi forta de evocare literara ca si aceea a lui Dorrigo Evans. Mi-a dat senzatia ca Flanagan a acordat aici mai multa atentie floricelelor stilistice decat emotiei si a construit o carte unde atentia sa fie atrasa de intorsaturile de fraza si asocierile de imagini, lasand cumva in umbra constructia personajelor si cursul povestii. Aceasta drama a emigrarii avea potential, insa nu ai cum sa nu te detasezi de ea cand vezi cum, atunci cand este in joc viata unui personaj, autorul nu stie ce artificii sa mai inventeze ca sa-ti arunce in ochi un epitet frumos.
Exista la inceput, chiar pe prima pagina, o imagine desprinsa din realismul magic sud-american care mi-a creat asteptari mari:
"Unii spun ca in noaptea aceea a fost pur si simplu luata pe sus de furia viscolului, ca furtuna cumplita, ce matura totul in cale, a purtat-o ca pe un inger pana in padurea de langa colonia lor, ca Maria Buloh a zburat ca o naluca spre tinuturile salbatice ce se intind dincolo de locul acela care ardea ca o rana proaspata, de glont."
 Pe-acolo pe undeva, la limita jumatatilor de adevar si de mister, s-ar fi putut crea o carte ce ar fi avut pentru mine un impact mult mai mare. Nu ca as vrea ca Flanagan sa-si fi spus povestea in stilul lui Marquez, dar fragmentul de mai sus mi-a ridicat asteptarile. Si apoi, totul porneste pe o panta descendenta: orice urma de mister este treptat deconstruita, iar alternanta planurilor temporale (anii '50 - anii '90) presarata cu revelatii tragice insirate una dupa alta si momente de regasire nu-mi da senzatia ca ar face o favoare deosebita cursului cartii.  De la un punct, cautarea studiata a metaforelor devine obositoare si un scop in sine. Este o carte plina de fraze de genul: 
"Unii isi pastrasera femeil cu care venisera aici, dar noroiul mariajului de tineri se prefacuse in cremene, cu unghiuri tari si ascutite."
"Daca aceasta poveste s-ar fi putut spune asa cum trebuie, ar fi avut de toate: un ocean a ceea ce a fost si visele despre ceea ce ar fi si ati putea inota aproape de acele amintiri, ati putea pluti pe valurile acelor amintiri, pe masura ce se inalta ca sa se sparga in nimicnicie."
Dar nu are de toate pentru ca "Eu sunt dantela care se rupe in doua. Lemnul care se rupe in jumatate." (Asta ca sa raspund si la intrebarea din titlul postarii). Intre trecutul incarcat de momente atroce si un prezent anost, vazut deja in zeci de alte carti, al reconcilierii, regasirii de sine si schimbarii bruste dar previzibile a deciziilor, parca discrepanta e prea mare si rezulta o carte rupta in doua: o jumatate prea incarcata de poezie cautata, de "uite ce frumos stiu eu sa ma exprim", cealalta prea golita de noutate...

Wednesday, 13 April 2016

Singur in intuneric


Ray (2004)

La cat de pe faza au fost producatorii cu filmul aparut chiar in anul mortii cantaretului, nu m-as mira sa fi fost deja pregatit, pus de-o parte, asteptand momentul potrivit pentru lansare. Si daca tot incep cu conspiratii, eventual sa-l fi ajutat sa-si faca praf mai repede ficatul! Lucrurile probabil stau mult mai simplu, e doar una din acele coincidente funeste ce fac ca epitaful sa fie scris exact la momentul potrivit...
Ca sa fie clar: nu-mi place absolut deloc r'n'b-ul, si in afara de cateva piese din perioada rock'n roll a lui Charles (Hit the Road, Jack, I've Got a Woman sau Mess Around) nu m-a atras prea tare nici personajul. Cu toate acestea, filmul mi-a placut, ceea ce mi se intampla rar la un biopic atunci cand obiectul lui nu-mi inspira vreo pasiune speciala. Dincolo de erou, parte din istoria muzicii, am gasit in el o multime de detalii interesante ale epocii cand o piesa se taia ca sa incapa pe un disc, cate o jumatate pe fiecare fata, si am inteles ca protagonistul a fost un inovator muzical. Mai intai, pentru ca a indraznit sa amestece muzical elementele de gospel cu jazzul si blues-ul epocii, intr-o vreme cand se considera un sacrilegiu sa aduci elemente din muzica religioasa in cea de divertisment. Apoi pentru ca a avut ideea de inregistrare a backing track-urilor pe opt canale in momentul cand una dintre coristele "Raelettes", cu care avea o relatie, a refuzat sa mai cante. Si apoi  nu-i de ici de colo ca un stat sa-ti adopte o piesa drept imn national (Georgia on My Mind). Odata cu trecerea de la ABC Records, casa de discuri ce l-a facut celebru dar nu a ezitat sa o paraseasca pentru o oferta mai buna, ajungand la Atlantic,  au aparut si orchestra, o muzica mai comerciala, vanzari mai mari, insotite de eterna scuza a artistilor care dau de bani cedand presiunilor casei de discuri, ca el continua sa cante cum simte, numai ca intamplator simte sa cante asa cum ar trebui ca sa intre mai puternic pe piata alba. 
Meritul cel mai mare al filmului ii revine insa lui Jamie Foxx care, si cu mai putin efort, nu avea cum sa nu ia Oscarul pentru rol: negru, orb, personaj celebru decedat chiar in anul aparitiei filmului. Ce conjunctura mai favorabila se putea gasi?! Dar ea nu-i stirbeste nimic din capacitatea de a sustine un film de doua ore si jumatate in care mai si interpreteaza o parte din cantecele artistului. Iar pregatirea pentru rol (pun accentul uneori pe ea in impresiile mele despre filme ca sa se vada ca recunoasterea nu vine din senin si talentul nu e suficient) a inclus frecventarea unei scoli braille, a studiourilor de inregistrare a pieselor soul si blues si legatul la ochi timp de 12 ore pe zi pentru a intra mai bine in pielea si in sufletul personajului. 
A fost ajutat si de un scenariu onest, rodul a multi ani de documentare, ce nu vrea sa idealizeze imaginea starului, desi ii gaseste un pic scuze si explicatii pentru dependenta de heroina. De la traumele copilariei (moartea timpurie a unui frate mai mic si orbirea) pana la momentul cand a cunoscut gloria muzicala, filmul are o dinamica interioara ce ne conduce prin episoadele importante ale existentei muzicianului, captivand, cu tot ritmul sau  sincopat, ori tocmai prin el, ca un cantec dinamic, cu bridge-uri bine temperate. Are si ritm, si blues, si soul, chiar si in momentele cand Ray apare lipsit de scrupule si orb (daca pot folosi cuvantul) la inimile frante din jur. Si au fost cateva, de la sotie si amante pana la prieteni buni si oameni care l-au ajutat in situatii de cumpana ale carierei. Insotit permanent de indemnul din copilarie al mamei, acela de a nu lasa niciodata sa devina un infirm, mult timp nu si-a putut reprima teama de intuneric, ce l-a impins intr-un abis si mai adanc, al dependentei de droguri. 
Una peste alta, filmul contureaza un erou veridic, neidealizat, cu slabiciuni si momente de ratacire, fara sa-l ridice pe unul din acele piedestaluri pe care posteritatea tinde sa le confectioneze dupa disparitia unei personalitati. Pentru cei pasionati de muzica lui, un must see. Pentru cei interesati de muzica, in general, la fel. De vazut si de cei care apreciaza arta actoriei sau care sunt curiosi sa vada intr-un film biografic punctul de echilibru intre om si legenda, pe care Ray l-a gasit.

Monday, 11 April 2016

In excursie cu tata


Возвращение (The Return) (2003) 

Dupa excelentul Leviathan, m-am hotarat sa vad toate filmele regizorului Andrei Zviaghinţev. Nu am urmarit prea mult cinematografia ruseasca actuala ca sa-l pot plasa intr-un context, sa-l raportez la alti cineasti contemporani din zona, insa tind sa cred ca are o maniera personala, singulara, de a-si transpune viziunea pe ecran. Nu numai pentru ca este un opozant al regimului, care marturiseste ca "It’s like being in a minefield, this is the feeling you live with here" dar si pentru ca isi face spectatorii sa simta asta, pana si intr-un film ce nu are nici o miza politica. Rusia lui sa da mereu senzatia unui tinut pustiu, mohorat, apasator, amenintator, in care singura certitudine este tragedia si tensiunea asteptarii momentului cand se va produce devine palpabila, in lumina gri-albastruie a peliculei.
Intoarcerea este debutul regizoral al lui Zviaghinţev, premiat cu Leul de Aur in 2003. Aici ii cunoastem pe fratii Andrei si Ivan, pe care ii vedem in secventa de deschidere, alaturi de prietenii lor, pe platforma unui turn de lemn unde vor sa-si dovedeasca vitejia sarind in mare. In ciuda incurajarilor fratelui mai mare si a provocarilor celorlalti copii, Ivan nu reuseste sa-si invinga teama de inaltime si nu va putea cobori, nici sarind, nici pe scara, pana cand mama lui nu-l va gasi tremurand de frig si frica, in slip, singur, abandonat de cei ce l-au etichetat drept las. Asta este duminica. Intreaga actiune se desfasoara pe parcursul unei saptamani, o saptamana ce va reprezenta spargerea barierei copilariei, intrarea in lumea imprevizibila si de neinteles a adultilor.
In cea de-a doua zi, afla ca tatal lor, plecat de doisprezece ani, s-a intors acasa. Fara prea multe explicatii, barbatul taciturn cu impulsuri violente decide sa-si ia fiii intr-o calatorie, pe care cei doi o vor incepe in stari de spirit diferite: Andrei isi doreste sa se apropie de tatal regasit, sa-i faca pe plac, sa absoarba cat mai mult din ceea ce are de oferit adultul absent pana atunci in viata lor. Ivan nu poate trece peste abandon si il priveste cu neincredere. Iar expresiile de pe chipul lor, modul in care reusesc sa redea unul entuziasmul, celalalt indoiala si incrancenarea, sunt dovada unei alegeri inspirate si a unei maini regizorale sigure, ce a obtinut de la doi debutanti exact ceea ce avea nevoie pentru film. Pentru ca ambii sunt la primul film. Insa destinul avea sa le fie complet diferit. Daca Ivan Dobronravov (Ivan) si-a continuat cariera de actor, Vladimir Garin (Andrei) a murit chiar la sfarsitul filmarilor, la doar 16 ani, inecat in lacul din secventele de final, tocmai el, baiatul care in film sarea fara ezitare de pe platforma inalta in apele marii ... o poveste trista de viata din Rusia lui Zviaghinţev, campul minat de care spuneam la inceput. 
Calatoria celor trei se desfasoara cu masina, pe jos si cu barca, prin locuri permanent pustii, ce le dau prilejul sa-si dezvolte relatiile dintre ei, sa creasca, sa se cunoasca mai bine. Povestea maturizarii a tot fost spusa in arta, din diferite perspective. Aici avem una imprevizibila, care ne tine conectati in prezent, nu lasa deloc trecutul sa patrunda intre cei trei, nu ne ofera explicatii sau justificari, nu puncteaza evidentul si background-ul este aproape zero. Totul se desfasoara si se dezvolta in fata camerei, comunicarea greoaie la nivel verbal este suplinita de cea a gesturilor si mimicii, tacerile sunt dizolvate in frumusetea imaginilor si in senzatia de melancolie amara. Nesiguranta relatiei pe cale sa se formeze intre cei trei se construieste din contrastul imaginilor clare, frumoase, cursive, cu firele suspendate ale povestii: cui telefoneaza tata cand se opresc? ce se afla in caseta dezgropata pe insula? tata este cu adevarat tata? ce a facut in toti acesti ani? de ce toata povestea cu mersul la pescuit impreuna cand barbatul pare atat de agasat ca trebuie sa faca asta? Sunt mistere pe care vrem sa le deslusim, sunt tragedii ce se petrec in film si in afara lui, asa cum si ceea ce se intampla pe ecran iti da senzatia ca mult mai multe raman nespuse, ca realismul isi gaseste corespondenta in parabola, ca intamplarile sunt doar varful unui aisberg de senzatii, al unui tumult sufletesc retinut, ale carui zagazuri se vor prabusi in final. Final pe care, vazandu-l in contextul mortii lui Garin, tind sa-l interpretez usor diferit de cum si-a dorit filmul, dar nu vreau sa-l dezvalui, asa ca nu pot sa spun prea mult.
Nu e un film pentru spectatori nerabdatori, care traiesc in imediatul actiunii, ci pentru cei care il lasa sa-si dezvolte frumusetea poetica si coplesitoare treptat, ce se apropie de el cu prudenta sau incredere, cu indoieli sau speranta, asa cum se construieste si relatia dintre copii si parintele lor. E unul din acele filme pentru care trebuie sa intri intr-o stare dar, de indata ce o faci, ramane cu tine si iti marcheaza gusturile si viziunea cinefila.

Saturday, 9 April 2016

Azi pentru tine, maine pentru mine


Javier Cercas - Legile frontierei

Povestea noastra incepe in Spania, in 1978, la trei ani de la caderea dictaturii lui Franco, intr-o perioada confuza, cand "tara continua sa fie condusa de legi franchiste si mirosea la fel ca franchismul: a cacat". Evident ca mirosul atrage tot felul de musculite dornice sa se infrupte din el, asa ca zecile de bande de copii-infractori se straduiesc sa supravietuiasca in legea lor, intr-o lume lipsita de morala. Cu totii urmeaza reguli nescrise, adaptate propriilor nevoi, alcatuind o casta inchisa, fara recruti din lumea de dincolo de granita dintre categoriile sociale. In afara unuia singur. Un adolescent de dincoace de frontiera socio-economica si culturala a Gironei, din cartierul celor de conditie medie, intra in gasca lui Zarco, a celor de la periferie, locuitorii adaposturilor improvizate, traitorii la limita saraciei si dincolo de ea, ce-si hranesc iluziile cu substante halucinogene sau cu vreo lovitura ce-i face sa se simta bogati pentru o zi. Cum s-ar zice, un baiat din... Berceni, sa spunem, se imprieteneste cu cei din Ferentari... Motivele ar fi doua, ce se pot reduce la slabiciune sentimentala: mai intai pentru o membra a clanului, apoi "pentru ca sentimentul care predomina in adolescenta e frica, iar frica cere lideri cu care sa o combata". La fel de bine, cere si un tap ispasitor care sa o exorcizeze. 
Asa ca tanarul Ignacio, zis Ochelaristu', terorizat de batausul clasei, are nevoie de un prieten cu cojones impunatoare pentru a se simti in siguranta si a-si regasi stima de sine. Supus in lumea lui cu pretentii de civilizatie bullying-ului continuu, se imprieteneste cu tinerii vagabonzi fumatori de hasis si hoti si ajunge sa guste deliciile vietii periculoase si sa se bucure de apartenenta la un grup in care este acceptat, de dragoste si de o anumita complicitate ce avea sa-l urmareasca toata viata. Alaturi de noii sai prieteni va primi aventura, bani, placere si se va maturiza. Va gusta timp de o vara viata pe care si-o va aminti mereu ca pe cea mai frumoasa perioada a existentei sale, momentele cand a crescut si a invatat el, viitorul avocat, legile frontierei:
1. Prietenia e sfanta si nu exista sacrificii prea mari pentru a o onora;
2. Favorurile se platesc: "Azi pentru tine, maine pentru mine";
3. Lucrurile costa exact atat cat cineva este dispus sa plateasca;
4. Sa nu ai incredere in cei din afara cercului.
Va pastra peste ani senzatia de personaj-martor, de observator, impresia ca a pendulat intre cele doua lumi fara sa devina perfect integrat in nici una, dar si un anume cult pentru Zarco, seful bandei, personaj al tranzitiei spre democratie, erou si victima in acelasi timp, haiduc si idealist naiv, asupra caruia planeaza incertitudini: a fost el intruchiparea raului intr-o lume buna sau eroul pozitiv intr-o lume rea? 
Prima jumatate a cartii este despre acea vara in care Ochelaristu' a cunoscut banda lui Zarco. Cealalta e o continuare dupa douazeci de ani, intr-o lume schimbata, in acel "maine" cand protejatul devine protector.
Ni se desfasoara in fata lumea dura, imprevizibila si violenta a infractionalitatii juvenile, amintindu-mi in prima parte de Amado in Capitanii nisipurilor. Doar ca atmosfera, pentru ca stilistic este altceva. E impresionant cum o carte conceputa sub forma interviurilor luate unor personaje aflate pe pozitii adverse, ce se impletesc si se completeaza (unul dintre ele este, in ambele parti, Ochelaristu'), facand uz din abundenta de vorbire indirecta, reuseste sa se pastreze dinamica, interesanta de la un capat la altul, sa intoarca pe toate partile motivatiile complexe si actiunile personajelor, sa imbine o alegere stilistica reusita cu o putere de interpretare ce-si manipuleaza subtil cititorul, in sensul bun, promitandu-i raspunsuri si punandu-i si mai multe intrebari. Ii struneste frumos interesul pentru a nu-i da mai mult decat este necesar, alcatuieste straturi-straturi de lecturi si nuante intr-o carte ce ne arata puterea limbajului de a crea franturi personale dintr-un adevar niciodata revelat pe deplin, dar si puterea prieteniei, vinovatiei, sau poate a loialitatii, cu intorsaturi dramatice de situatie, nu doar la nivelul faptelor propriu-zise cat si al modului in care intamplarile  sunt receptate de participantii la ele, intr-un echilibru perfect al actiunii si analizei.
E prima mea intalnire cu Javier Cercas, una foarte placuta, trebuie sa pun neaparat mana si pe Soldatii de la Salamina.

Tuesday, 5 April 2016

Animat-inanimat


Craig Cliff - Creatorii de manechine

Tanarul autor neozeelandez de astazi se prezinta in fata noastra cu romanul sau de debut, o surpriza atat de placuta pentru mine - care privesc romanele debutantilor cu destula neincredere - incat a trebuit sa verific din mai multe surse, da, chiar e primul sau roman. Si ne transpune intr-o poveste ciudata, plasata la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, unde reinterpreteaza mitul grec al lui Pygmalion, sculptorul indragostit de propria creatie ce a rugat-o pe Afrodita sa o aduca la viata. 
Colton Kemp este un cioplitor de manechine macinat, ca orice artist, de dorinta perfectiunii: 
"Fiecare manechin nou insemna cateva saptamani de munca si, chiar si asa, putea sa scoata la iveala un nod sau o nervura afurisita atunci cand curata straturile de pe fata. Sau, la fel de bine, putea sa ciopleasca si sa slefuiasca prea mult si, oricat de perfecta ar fi fost figura finala, capul era prea mic pentru trupul pe care il construise. Atelierul era plin de astfel de esecuri. Hans cel fara de cap tinand o foaie grea de panza in bratele lui inegale. Mavis cea infocata, cu sanii ei inegali, atarnand, si cu gura prea mare, nu avea sa imbrace vreodata o rochie de bal. Era mai bine sa nu se gandeasca la ele in timp ce lucra."
In orasul sau isi face aparitia un barbat taciturn, cunoscut drept "Tamplarul", ale carui creatii acapareaza atentia comunitatii intr-atat incat localnicii incep chiar sa adopte moda colorata a personajelor asteptate cu multe luni inainte, create din materiale si culori ce par sa le insufleteasca. 
Peste ani, rolurile celor doi se vor inversa. Vitrina lui Kamp devine cea aclamata, iar Tamplarul, incercand sa-i deslueasca tainele, va face o descoperire uimitoare. 
Cartea lui Craig Cliff este una a contrastelor. Ne vorbeste despre viata si transpunerea ei in arta, despre moarte vazuta ca ideal, pasiune, aspiratie spre imobilitate si impasibilitate, fiind surprinzator de variata si de ambitioasa ( o ambitie bazata pe talent!) pentru un volum de debut. Ne poarta prin multe locuri si medii, atinge o multime de teme si preocupari, imi aduce in minte multe analogii si imagini. Ne vorbeste despre iubire acolo unde singura ei manifestare trebuie sa fie nemiscarea, tacerea, complicitatea. Ne transporta dintr-o poveste in alta, dintr-o vitrina cu manechine, unde ne insoteste vocea unei adolescente, in mijlocul marii, alaturi de un navigator. Tot ce s-a construit in prima treime a cartii dispare intr-a doua si o luam de la capat intr-o alta lume, cu povestea unui cioplitor de galioane provenit dintr-o familie atinsa de o boala considerata ereditara, ce porneste intr-o aventura pe mare cu un vas al carui naufragiu era dorit si anticipat de armator, pentru incasarea asigurarii. Si aici nu pot decat sa transmit un gand de compasiune si intelegere traducatoarei ce a trebuit sa-si croiasca drum printre brizantii limbajului marinaresc, calauzindu-ne in povestea lui Cliff, printre trincheti, dunete, sacheti si vergi. 
Firul ce leaga lumile diferite e fragil, ca si cum ai citi doua carti diferite, poate descumpanitor pentru cititorii invatati cu actiuni lineare, dar se innoada in partea finala. Sunt raporturi de putere, creatori indragostiti de creatia lor, existente tragice, navigatori in deriva, intamplari dramatice si acte sangeroase, convingeri puternice ce duc la un deznodamant de tragedie greaca. Dupa inceputul ce pune bazele a tot ce va urma, avem trei parti, jurnalul adolescentei de 16 ani, povestirea Tamplarului si cea a Manechinului. Stiu ca pentru multi (si asta o spun gandindu-ma la cartile care au cel mai mare succes de piata) e un efort considerabil sa lase deoparte un fir conducator pentru a o lua de la inceput cu altul, dar eu zic ca romanul asta merita din plin si le va da satisfactie si celor pasionati de actiune si aventura, si celor ce cauta subtilitati si semnificatii la un nivel mai adanc, si celor  ce vor o poveste... 
 A fost odata un tamplar care vorbea cu un galion. Si au mai fost manechine ce reveneau la viata cand luminile se sting, un baiat care pretuia forta fizica, avandu-l ca idol pe Eugen Sandow, fondatorul culturismului, o fata ce aprecia gratia si caldura umana, un alt barbat care a inteles ca, mai mult decat corpul, cunoasterea da adevarata masura a puterii. Impreuna, sunt personajele unei carti stranii dar pline de sensuri, ce se intalneste in mintea mea cu arta hiperdramatica din cartea lui Somoza si  cu personajele lui Lanthimos din filmul Dogtooth, prin copiii izolati care acum nu invata cuvinte cu sens denaturat, ci existenta in nemiscare. O carte de la care nu aveam asteptari, nestiind absolut nimic despre autorul ei, dar care mi-a oferit mai mult decat daca as fi avut...

Sunday, 3 April 2016

Ping-pong cu capra vecinului


Paula Hawkins - Fata din tren 

Am vrut sa-mi dau sansa de a-mi largi orizonturile de lectura si am inceput sa citesc acest aclamat bestseller fara prejudecati legate de gen, cu atat mai mult cu cat unul dintre exponentii sai de frunte, Stephen King, imi placea inainte sa inceapa sa scrie caramizi groase si diluate ca substanta. Genul programului, vorba televizorului, ar fi thriller, unul despre care prefer sa zic fara rusine si complexe "nu am citit cartea, dar am vazut filmul". Cum spuneam, am cautat o deschidere spre alte zone literare, mai ales ca nu m-a costat nimic, volumul mi-a sarit in ochi intr-o biblioteca de familie, in general plina cu carti vechi, de dinainte de '89. Stiu si cine a citit-o si probabil nu va fi de acord cu parerea mea :). 
Rachel, eroina principala, mi-a fost antipatica de la inceput. Este genul de femeie careia imi venea sa-i strig "get a life si nu ne mai plictisi cu frustrarile tale". Pe drumul de la (fostul) serviciu spre casa prietenei la care locuieste si invers, cu un tren de navetisti, spioneaza in fiecare zi locuitorii unei case. Par sa formeze cuplul de vis, in vila de vis din suburbii, asa ca Rachel traieste prin si pentru imaginea scenelor cotidiene pe care le urmareste derulandu-se in fuga, pe fereastra trenului. Jason si Jess par sa fie acei eroi de soap opera pe care unii ii urmaresc in trecerea monotona dinspre o zi spre alta, egala, fara speranta unui imprevizibil fericit, pe ecranele televizoarelor, ca sa afle la un moment dat ca si bogatii plang si sa se simta ei insisi mai bine in mizeria lor sufleteasca. Apoi ajunge acasa, se imbata si-i trimite mesaje plangacioase fostului sot. Previzibil, Megan si Scott, adica "Jason" si "Jess" sunt total diferiti de cum si-i inchipuie Rachel. 
Si intervine vocea lui Megan, deruland, intercalata cu cea a lui Rachel, aceeasi poveste a nefericirii si iluziilor, proiectandu-si aceleasi asteptari proprii asupra celorlalti. Ambele sunt persoane care se evalueaza prin prisma privitorului si proiecteaza asupra lui propriile convingeri, isi baga nasul in vietile celorlalti, indreptandu-se fericit spre o batranete in care vor deveni baba ce se uita pe vizor in lipsa altceva mai bun de facut prin casa... Sunt unite apoi de o a treia femeie, Anna, actuala sotie a fostului sot al lui Rachel, ce incepe si ea sa-si faca auzita vocea de la un punct. Si ghiciti ce: a tunat si le-a adunat! 
V-ati dat seama ca e o carte a imediatului si efemerului, pe care il poti uita cand o inchizi, a insignifiantului, cu personaje mai preocupate sa traga cu coada ochiului in vietile vecinilor pentru ca intr-a lor nu se intampla nimic interesant, la fel de usor de citit ca un ziar de barfe si la fel de usor de uitat, ce exprima puncte de vedere alternative pe voci nedistinctive intre ele. Am dus cu greu pana la capat, fara entuziasm, acest chick lit slab deghizat in thriller bun, tot asteptand lovitura de teatru, tot sperand ca se va schimba ceva pe parcurs, macar la nivelul primar, al actiunii, poticnindu-ma de ceea ce eu numesc retorica siropului, de of-urile celor trei individe fade: 
"De ce nu pot sa gasesc ce vreau? De ce nu pot barbatii sa-mi ofere ce caut?" "Cine imi poate garanta ca, odata ce voi fugi, nu imi voi da seama ca nici asta nu mai e destul? Cine imi poate spune ca nu voi ajunge sa simt exact ceea ce simt acum, cu nu sunt in siguranta, ci ca sunt sufocata, prizoniera? "
Nu s-a schimbat nimic, nici macar exercitiul romanului politist, joaca de-a Gone Girl si de-a "gaseste vinovatul inainte sa-ti spuna autorul" nu m-a atras, pentru ca toate personajele erau de o platitudine ce nu mai invita deloc in dansul lor. Ma intreb cum a prezentat Stephen King cartea asta ca pe "roman de suspans remarcabil. M-a tinut treaz o noapte intreaga".  Ce? Remuscarea de a trebui sa o recomande?
Concluzia mea e ca refuz sa cred ca asa se scrie un roman de suspans de calitate. Refuz sa cred ca este intr-adevar vorba de un roman de suspans. Paula Hawkins are prea multe clisee de chick-lit adresat casnicelor plictisite, ii lipseste umorul si ironia chick-lit-ului adresat corporatistelor nelinistite, aducandu-ne in atentie protagoniste banale si confuze ce-si cauta identitatea raportandu-se la aparenta sau la existenta celorlalti, in cautarea vietii perfecte, a refacerii unei identitati sociale distruse, a stimei de sine scazute. Motivul? intotdeauna acelasi, cherchez l'homme. Femeia urbana si moderna din aceste carti se defineste prin barbatul care le iubeste sau nu, la care ofteaza in taina ori de care-si aminteste nostalgic. Abordarea la persoana I e trucul arhicunoscut menit sa obtina participarea si identificarea cititoarei sau a cititorului naiv care si-a inchipuit ca a dat de un roman cu tensiune si s-a trezit prins intre trei femei chick-lit suferinde. Dragostea, relatiile, dependentele, prieteniile sunt aspectele la care se reduce natura umana in cartile de gen, insa totul e exprimat foarte light, sa nu cumva sa oboseasca cititorii. Aici, pretentia de inteligenta s-a transferat in intentia de thriller si a rezultat o carte plata, comuna, nederanjanta daca nu o percepi ca pe o pierdere de timp. La mine, tratamentul pentru a nu fi chiar o pierdere totala de timp a fost sa scriu despre ea ca sa-i pot feri pe altii, daca suntem pe aceeasi lungime de unda literara :).