Tuesday, 31 May 2016

La Comana


In ultima duminica a lunii mai, una insorita, printre putinele cu adevarat de vara de anul asta, am pornit cu cele patru roti, patru picioare si patru labute spre Comana. Planul meu principal includea bird watching, plimbare si, eventual, putina adrenalina in parcul Aventura. Nu luasem in calcul ca, pe langa noi, inca vreo cateva mii de bucuresteni au avut aceeasi destinatie, ceea ce ma face din nou sa ma gandesc cat de limitate sunt zonele verzi din oras si din jurul lui, cum la 30 de kilometri ajungi sa te trezesti intr-un peisaj similar cu cel din Herastrau intr-o zi de sarbatoare, cand se umple. Orasul asta si imprejurimile lui au prea putine zone verzi pentru numarul de locuitori (dar asta stim deja), de aceea la fiecare sfarsit de saptamana cu vreme buna Valea Prahovei si padurile din jurul Bucurestiului se umplu... Sunt oameni si oameni, fiecare se manifesta, cand iese din cusca lui de beton, dupa cum il duce capu': unii incing gratarele si le bubuie in cap celorlalti decibelii lor dezgustatori, altii incearca sa profite cum pot de iesire si sa se simta bine in orice conditii, chiar daca asta inseamna un picnic pe marginea drumului, inhaland praful si noxele masinilor, altii se strecoara in cautarea unui colt linistit...
Parcul Natural Comana are de toate pentru toti si este si usor accesibil din Bucuresti si Giurgiu, fiind cam la distanta egala, vreo 30 si ceva de kilometri. Drumul este bine marcat si, oricum, aveti GPS-uri, nu o sa intru in amanunte, va spun doar ca atunci cand dati de lebada uriasa aproape ati ajuns. 
Prima impresie nu a fost deloc placuta cand am vazut, cu cateva sute de metri inainte de a ajunge la intrare, masini pe marginea strazii si localnici invitand pe oricine le cadea in plasa sa parcheze in patratica din fata portii lor. Si nu va ganditi ca din ospitalitate si amabilitate! Genul asta de improvizatie ne enerveaza si era gata sa ne intoarcem, dar am dat tarcoale prin parcarea oficiala pana cand, dupa metoda Mall, am gasit o masina care a eliberat un loc in fata noastra. Am inteles ca mai demult se putea intra cu masina si in rezervatie, pentru 15 lei, tariful era trecut si pe panoul de langa bariera, insa cand am intrebat ni s-a spus ca nu, desi diverse masini intrau si ieseau intr-o veselie. Ori am parut noi asa de first timeri cum eram si nu au vrut sa se incurce cu noi, ori restul erau cu totii riverani (era un semn de interzis cu exceptia lor), si anume locuiau prin padure si... on the river, prin smarcuri si locuintele lacustre semi-distruse, la care nu am ajuns, dar am inteles ca ar exista la cativa kilometri de intrare, relicve ale unor filmari din anii '90.

Prima oprire, parcul Aventura, parte a resortului Casa Comana. Acolo, daca nu am fi fost cu patrupedul, am fi putut inchiria o bicicleta sau un caiac. Intre timp, si nevoia de adrenalina a cazut sub cota pasivitatii absolute, cand am vazut ce coada era la fiecare "atractie", asa ca am taiat de pe lista si traseul prin copaci sau peretele de catarare. Important e ca exista si, intr-o zi mai putin aglomerata, poate ne-om mai incumeta sa ajungem si la ele. Informatiile privind programul de functionare sunt contradictorii, am vazut undeva ca ar fi program in fiecare zi, in alta parte ca luni-joi este deschis doar pentru grupuri si evenimente corporatiste. Pe site-ul oficial e trecut programul zilnic, nu stiu daca s-a schimbat sau doar omit sa spuna ca in unele zile vizita se face pe baza de rezervare...



Am iesit repejor din zona aglomerata si galagioasa si am dat o tura in jurul parcului, in cursul careia am vazut:
Un copac cu egrete negre sau cormorani, distanta era prea mare sa-mi dau seama ce pasari erau
nuferi si nori intr-o balta,
un pescarus in zbor,
o lisita,
si cateva animalute chinuite, o familie de caprite intr-o cusca, nu prea i se putea spune tarc, dar macar avea acoperis
si cei doi cai din mijlocul parcului, fara pic de umbra, cu indicativul marcat pe spate, 32F si fratele sau, lasati in dogoarea soarelui pentru placerea multimii... Poza e facuta la intoarcerea din expeditie, cand mai venise si la ei putina umbra.

Am plecat din parc si am pornit spre intrarea in rezervatie, pentru a descoperi miile de hectare promise ale Deltei Neajlovului, cu speranta ascunsa ca vom gasi pe undeva si dintii pierduti de Sinan Pasa in batalia de la Calugareni... 
 La intrarea in rezervatie, dupa achitarea tarifului de 3 lei de persoana, ma asteptam sa gasesc o harta mai detaliata a zonei, insa singura disponibila s-a dovedit a fi cea din zona parcului Aventura, strict pentru suprafata administrata de posesorii lui. Rezervatia naturala propriu-zisa se intinde pe mii de hectare, include o rezervatie de bujori si alta de ghimpe (habar n-am cum s-ar ajunge la ele), o suprafata mare a deltei si ramasitele Codrilor Vlasiei, in care ne-am afundat cu entuziasm, la cateva sute de metri de intrare, cum am vazut primul marcaj (cruce rosie). Daca am fi luat bicicleta sau am fi tinut cuminti drumul principal, am fi dat de Fantana cu Nuci (zona cu apa potabila si gratare, nu ne interesa) si de canale (ele ne-ar fi interesat daca am fi stiut ca-s acolo), la vreo trei kilometri. Dar nu, am zis sa facem un traseu, sa ne ducem pe pustii, ca-mi ajunsese zona populata pentru o singura zi... 
Si am mers, 
si am mers...
pret de vreo trei ore, prin Codrii Vlasiei. Nu ma intrebati ce traseu sinuos am urmat, ca marcajul pare sa fi fost facut de spiridusii padurii care incearca sa te rataceasca ori de lotrii care bantuiau codul acum cateva sute de ani si ar fi fost tare dezamagiti sa ne jefuiasca, pentru ca mai mult de un caine nu prea aveau ce sa ia... Spre sfarsit, traiasca tot tehnica moderna, ca GPS-ul ne-a scos din cercul in care ne invarteam, ce ne-a purtat pe niste dealuri (chiar am avut senzatia cateva minute ca sunt intr-o padure de foioase de munte, urcand spre un varf), am coborat, am urcat iar... la sfarsit, parcursul nostru arata cam ca o floare cu patru petale, revenisem intr-un loc si apoi pornisem de acolo intr-o alta directie, in bucle. Dar a fost tare placut, departe de zgomotul oamenilor si al masinilor, avand in priviri atata verde si in timpane o minunatie de cantec rostit pe multe glasuri de pasari invizibile. Doar o ciocanitoare ni s-a aratat si apoi a fugit sfioasa sau suparata ca i-am deranjat intimitatea cu prezenta. Revenind intr-un tarziu, dupa ore de ratacit prin padure, la drumul principal al rezervatiei, am continuat, tot coborand pe malul baltii, doar-doar voi gasi un pretios trofeu ornitologic de imortalizat. Altfel, as ramane ca pescarii care se intorc acasa cu juvelnicul gol...
Mai greu cu pasarimea, dar am gasit: 
o pretioasa dovada a modului cum este ingrijita rezervatia,
o rata salbatica prea rapida pentru a se lasa imortalizata, melci, broscute, libelule, multi tantari si...


cararea secreta spre primul din cele doua observatoare ornitologice.
Am pornit cu speranta spre el, ma si vedeam in varf, asteptand cuminte, cat va fi nevoie, pentru a pandi pasaretul minunat din zona, pe care il stiam din poze. 
In schimb, am gasit asta... 
Facand zoom, se vede: valoarea contractului pentru "observatoare ornitologice" este de 124.255,03 lei. Admirabila precizie, pana la ultimul banut! Pacat doar ca, intr-o zi de maxima afluenta turistica, obiectul contractului ramane inchis. Scria pe un alt blog cineva care l-a prins deschis cum ca, langa unul dintre ele, statea un individ care le cerea celor care vor sa urce cate 1 leu... Veti zice ca e o suma modica si nu are rost sa carcotesc. Ba are! Este vorba de un principiu, despre mentalitate si spagi, despre contracte atribuite si bani aruncati inutil, pentru a construi ceva pe hartie care in realitate ramane inutilizabil sau devine rost de mici profituri ale diversilor impostori, cu complicitatea administratiei parcului... Indicatiile de pe panouri nu ne spuneau ca urcarea s-ar face cu insotitor si/sau taxa, erau trecute cateva reguli de bun-simt si pentru unii subintelese (evident ca nu te urci acolo ca sa faci galagie, sa sperii pasarile), dar subinteles era si faptul ca au fost construite pentru a facilita apropierea vizitatorilor de natura... Ei bine, nu! 
Ne-am uitat cu jind, ridicand cate o spranceana sau o ureche a dezaprobare... 
si am pornit spre casa purtand in auz ecourile trilurilor din padure si ale oracaitului din balti. 
Poate vom mai ajunge, pentru o tura cu bicicleta. Nu am fi atat de temerari sa venim cu ea din oras, cum faceau altii, nu pe DN, nu in Romania lipsei pistelor de biciclete si a lipsei respectului in trafic pentru biciclisti... 
A venit si vara...
 

Saturday, 28 May 2016

... axoloti, cronopi si glorii


Julio Cortázar - Axolotul. Povestiri cu cronopi si glorii

Ce daca mai citisem inainte povestiri din volum? Se intampla acum niste ani, mult prea demult pentru nevoia mea de Cortázar ce se cere hranita macar o data pe an, si era intr-o alta traducere. Creaturile astea ghiduse, axolotii, cronopii, glorii, sperantele imi scapa oricum printre degete de fiecare data, ca niste pesti ce inoata haotic prin reminiscentele amintirilor. Si mereu cand ma intalnesc cu ele ma bucur ca si cum ar fi prima data si reactionez cu acelasi entuziasm si vreau si eu unul... Un ce?! Nu stiu, un axolot, sa ma priveasca sfios dintre frunze (al meu nu ar fi acvatic, ar fi mai curand un soi de bondar indragostit de flori), sa il salvez din acvariul conditiei sale axolotice (ori poate el pe mine din acvariul uman) si sa-l cunosc mai bine, sa inteleg daca eu sunt el sau el e in mintea mea, parte din mine.
Cu Cortázar, situatia e transanta: il iubesti neconditionat sau te enerveaza la fel de neconditionat, nu prea am auzit oameni care sa spuna "mda, imi place oarecum". Este unul din scriitorii mei preferati, dar inteleg ca nebunia cartilor lui cu aparenta realista sau luciditatea imbracata in nebunie nu este pe gustul oricui. Chiar ne-am putea defini ca glorii sau cronopi in raport cu povestirile lui, alcatuind un oras colorat si surprinzator in care poposim ca turisti.
Si acum revin la testul de ieri: daca ai o aplecare spre fantezie si imprevizibil, te bucura faptul ca nu stii ce vei gasi la urmatoarea cotitura a frazei, asumandu-ti riscul de a simti ca sensul alunecos iti ramane uneori inaccesibil, atunci esti un cronopiu si il vei iubi pe Cortázar. Daca esti un gloriu si vrei ca totul sa fie ordonat, programat dinainte, aranjat, ori nici nu vei face efortul de incerca sa pornesti in aceasta calatorie si ramai speranta, atunci nu. Uitati-va in jur: vedeti o casa randuita, cu fiecare lucru, caruia ii stiti bine rostul, pus la locul lui? Aveti simt practic, amintiri bine clasificate si sunteti generosi din principiu? Felicitari, glorie voua! In schimb, amintirile vraiste, lipsa simtului masurii si al canoanelor, absenta inclinatiilor filantropice si prezenta celor artistice (Louis Armstrong era numit de Cortázar un cronopiu enorm) sau macar aspiratia spre ele, senzatia de a fi mereu in contratimp cu ceilalti sunt cateva dintre trasaturile cronopiului. Mie, oricum m-as lua, imi iese cronopiu, daca as fi fost gloriu probabil ca as fi sistematizat toate trasaturile astea comportamentale intr-un soi de joculet-test (stiu ca totul e foarte reductiv, dar asta e principiul testelor, nu le luati prea in serios), sa va spun daca va place sau nu Cortázar :). Dar cronopii nu-s de incredere, dupa cum aflam si in carte.
"Iata ce se intampla cand te increzi in cronopi. Abia numit Director General al Radiodifuziunii, un cronopiu a facut apel la niste traducatori autorizati si i-a pus sa traduca toate buletinele, publicitatile si cantecele in romana, limba nu foarte raspandita in Argentina" :)). Ce se intampla mai departe, aflati din povestirea "Dificultati in serviciile publice".
Mie mi-a placut cartea mult de tot. Mi-a transmis cele mai diverse stari. Povestioarele sunt amuzante si intrigante, amare si vesele, jucause si ermetice. In fata unora din ele, incerci senzatia de descumpanire din fata unui copil autist: stii ca ascunde un univers intreg, primesti semnale dinspre el, doar ca esti mereu la limita, te temi ca le-ai putea interpreta gresit si declansa un raspuns neadecvat ori raman ascunse, ca un cod mai presus de capacitatea ta de descifrare.
Nimic nu este de la sine inteles si banal atunci cand e vorba de Cortázar, omul care vede in cuvintele si gesturile marunte intelesuri noi si ne invata sa privim obiectele din jur ca si cum le-am vedea pentru prima oara si pe cele stranii ca si cum ar fi componente firesti ale vietii de zi cu zi. Iti explica ce este un picior cu acelasi grad de detaliu cu care iti spune ce este un axolot. Transforma orice moment al rutinei intr-un eveniment sau intr-un act de sfidare a normalitatii instituite ce-mi aminteste de atitudinea suprarealistilor care, prin manifestarile lor, lor cautau cu orice pret diferenta. Insa pe Cortázar nu nevoia de ostentativ il impinge spre interpretarea originala a lumii, ci spiritul ludic, mirarea si prospetimea privirii tipice varstei fragede a omului, cand conexiunile nu s-au format definitiv si poti sa dai orice sens vrei celor vazute. Viciul capata forma inocentei, mania pe cea a curiozitatii.
Una dintre cele patru sectiuni ce urmeaza "Axolotului", povestirea din afara ciclului cu cronopi si glorii, ofera instructiuni savuroase in sprijinul celor ce nu vor sa repete mecanic aceleasi gesturi in paralelipipedul in care traim: sa invatam din nou cum sa plangem, sa cantam, sa interpretam tabouri celebre (nu intr-un registru estetic, ci intr-unul mai degraba oniric-ludic), cum sa intoarcem ceasul, cum sa urcam scarile. Unele ironice, altele cu o nota amaruie (cea cu ceasul) sau amuzante (urcatul scarilor), sunt diferite ca ton si senzatii, dar se inscriu cu toata in ordinea naturala a lumii autorului, unde absurdul si rigoarea se topesc intr-un amestec fascinant de ironie, subversivitate si joc. Avem apoi o familie trasnita si numeroasa, cu fobii si obsesii, cu activitati ciudate, simbol al inutilitatii, in aparenta lipsite de logica, dar prezentate cu ingenuitate si naturalete ce adauga umor senzatiei de stupefactie.
Sectiunea "Material plastic" ne pune in fata progresul, increderea umana in capacitatea de inovatie, dar si o colectie de creaturi ciudate, tigri-instalatii, ursul din tevile casei, vanzatorul de cuvinte... Poate ca ultimul din cei enumerati mai sus este chiar el, autorul. Cuvintele au fost inventate demult, insa el nu li se supune, ci le imblanzeste, le da sensuri noi sau, ca un cronopiu veritabil, le mangaie cu blandete, le lasa sa se asocieze dupa bunul lor plac, sa zburde dintr-o pagina in alta nabadaioase, formand povestiri unde extravaganta reprezinta normalitatea deplina si imprevizibilul pare sa fie doar in mintea cititorului, nu si in cea a autorului, pentru care lumea se descompune in mii de minunatii ce incep chiar de la usa casei.
"Cand o sa deschid usa si o sa ies pe scara, o sa stiu ca jos incepe strada; nu decorul de mult acceptat, nu binecunoscutele case, nu hotelul de vizavi: strada, padurea aceea vie unde fiecare clipa poate da peste mine ca o floare de magnolie, unde chipurile vor lua nastere in momentul cand le voi privi, cand voi mai inainta putin, cand cu coatele si cu genele si cu unghiile ma voi izbi clipa de clipa de pasta parelelipipedului de sticla, si-mi voi juca viata inaintand pas cu pas ca sa merg pana la colt sa-mi cumpar ziarul." 
Si poate, privind mai atenti, vom zari si noi creaturi ce ne par doar plasmuiri ale mintii.

Friday, 27 May 2016

Portita deschisa spre...


Julio Cortázar - Axolotul. Povestiri cu cronopi si glorii 

 Calatorii

Cand glorii pleaca in calatorie, obiceiurile lor cand innopteaza intr-un oras sunt urmatoarele: un gloriu merge la hotel si verifica grijuliu preturile, calitatea cearsafurilor si culoarea covoarelor. Al doilea se deplaseaza la comisariat si scoate un act prin care se declara bunurile mobile si imobile ale celor trei, precum si inventarul obiectelor continute in valize. Al treilea gloriu se duce la spital si copiaza lista medicilor de garda si specialitatea fiecaruia. 
Odata terminate treburile astea, calatorii se aduna in piata mare a orasului, isi comunica observatiile si intra in cafenea sa bea un aperitiv. Mai inainte insa se prind de mana si danseaza in hora. Dansul asta capata numele de  "Bucuria gloriilor".

Cand cronopii merg in calatorie, toate hotelurile sunt pline, trenurile au plecat, ploua cu galeata si taxiurile nu vor sa-i duca sau costa foarte mult. Cronopii nu-si pierd curajul pentru ca sunt foarte convinsi ca asa li se intampla tuturor, si cand se duc la culcare isi spun unii altora: "Frumos oras, foarte frumos oras". Si toata noaptea viseaza ca in oras au loc niste petreceri grozave la care sunt si ei invitati. A doua zi se trezesc foarte multumiti si uite-asa calatoresc cronopii. 

Sperantele, sedentare, calatoresc prin lucruri si prin oameni, si sunt ca statuile la care trebuie sa te duci ca sa le vezi fiindca ele nu se deranjeaza.
Am ales aceasta scurta povestire, pe care am copiat-o integral din volumul de mai sus, in traducerea Monei si a lui Dumitru Tepeneag,  pentru a prefata urmatoarea experienta literara pe care o voi impartasi aici. De o saptamana rad, ma intristez, zambesc amar, ma gandesc, ma indoiesc ca am inteles si reiau. In doze mici, pentru ca am vrut sa prelungesc cat mai mult prezenta mea in lumea asta nebuna in care va invit cu entuziasm. Si am mai ales-o si ca pe un fel de test. Mai multe, maine.

Wednesday, 25 May 2016

Meravigliosa creatura...



Nu m-am putut abtine, trebuia sa va arat aceasta jivina!
 Meravigliosa creatura sei sola al mondo
meravigliosa paura di averti accanto
occhi di sole mi bruciano in mezzo al cuore

Ce inima trebuie sa aiba unii sa o chinuie? Un suflet bun a salvat-o pentru 30 de lei de la niste puradei care se "jucau" cu ea pe langa Piata Moghioros. Astazi probabil este la veterinar, care urmeaza sa o vitaminizeze si sa o plaseze cuiva care stie sa o creasca (si are inima sa-i dea sa manance rozatoare vii, ceea ce eu n-as fi facut), apoi sa o elibereze. 

Mergi, fa-te mare si traieste fericita, pasare frumoasa!

Sunday, 22 May 2016

Doua nume, doua tari, doua vieti


Saud al-Sanousi - Tulpina de bambus

Explorand literaturile taramurilor necunoscute, pentru a calatori prin ele pe calea cuvintelor, am ajuns la Saud al-Sanousi, un scriitor kuweitian, o premiera pentru mine. Faptul ca a castigat si echivalentul premiului Booker pentru lumea araba la mai putin de 35 de ani, cu acest roman, al doilea al sau, il recomanda deja ca un scriitor matur, care stie bine ceea ce are de spus. Spre deosebire de unii autori tineri europeni, al-Sanousi nu urmeaza moda literara a vremii, nu se incurca in post-modernisme si autofictiuni. Ce vrea el sa ne transmita, o istorie contemporana prin problematica, clasica prin forma, isi gaseste usor si linear calea catre cititor, intr-o limba clara, simplu de digerat, pentru a lasa temele sa-si croiasca din povestea unei vieti catre public un drum neted si direct. Identitatea, rasismul, emigrarea si dezradacinarea sunt  punctele principale pe care mizeaza romanul, ambitios plasat intr-un interval istoric de vreo 30 de ani, de la jumatatea anilor '80 ai secolului trecut pana in prima decada a anilor 2000, in doua tari, Filipine si Kuweit, locuri despre care stim prea putine.  Insa autorul are capacitatea de ni le colora atat de viu, cu mentalitatile, valorile si oranduirea lor sociala, da atata delicatete si adancime sentimentelor eroului principal incat paginile se intorc de la sine, te absorb, te poarta intr-o poveste nu doar exotica prin plasarea sa, ci si actuala, cu accente universale daca ne gandim la suspiciunea si prejudecatile cu care sunt priviti dintotdeauna emigrantii.
Isa al-Taruf /José Mendoza este un baiat nascut dintr-o mama filipineza de conditie modesta si un tata din inalta societate kuweitiana. Nu am sa detaliez cum si de ce, coperta a doua o face mai mult decat era cazul pentru o carte al carei motor principal catre mintea cititorului este curiozitatea generata de firul epic, de intamplarile prin care trece personajul. Pentru ca povestea vietii lui Isa/José m-a absorbit in paginile sale. Incepe inainte de nasterea sa, cu viata mamei si a surorii mai mari, cea care avea sa devina Mama Aida, obligata de parinti sa se prostitueze pentru a aduce un venit familiei, il poarta in ambele tari, ajungand sa le cunoasca, dar niciodata sa si le insuseasca pe deplin.
Un kuweitian cu trasaturi filipineze, fascinat in Filipine de exuberanta, dezinvoltura, veselia tinerilor kuweitieni si in Kuweit de capacitatea de a transforma orice eveniment de familie intr-o sarbatoare a filipinezilor, se intoarce in tara unde de unde plecase la nastere.Devine un baiat ce-si cauta numele, tara, religia. De la 16 ani, cand incepe sa munceasca, gandul de a ajunge in Tara Minunilor, aceea a tatalui sau, nu-i da pace. Cauta raspunsuri in catedrale, moschei, temple, vede viata in culori si prin aceste culori ajunge sa defineasca lumea: verdele de acasa, albastrul din insulele unde isi gaseste de lucru, negrul noptilor din casa de pe malul marii a uneia din familiile sale. Intr-o tara, are o familie iubitoare si nimic altceva, in alta are totul in afara de dragostea familiei.
Un singur mic detaliu m-a deranjat putin, repetitivitatea. Nu-mi place atunci cand un scriitor ia in brate o propozitie, o fraza, si simte nevoia sa o plaseze ori de cate ori are ocazia. La al-Sanousi sunt vreo trei astfel de expresii considerate suficient de adanci cat sa devina refrene ale cartii. Daca "Iti urez sa iti rasara o mie de ochi cu care sa poti vedea lucrurile limpede" o pot atribui obsesiilor personajului care o rosteste si mai da si ocazia strecurarii in carte a unei legende filipineze simpatice,  "Orice lucru se intampla dintr-un motiv si pentru un motiv" e doar filozofie de pahar de care ne puteam lipsi. Iar cat de mic este Kuweitul si cum se cunosc toti locuitorii sai intre ei pare sa fie o scuza si o acuza a tuturor cetatenilor sai...
In afara de asta, e o carte care te prinde. "De vara", cum numesc unii cartile numai bune de citit pe plaja, pentru ca oricum faci suficienta gimnastica atunci cand incerci sa-ti gasesti cea mai potrivita pozitie de lectura pentru a nu mai vrea sa ii adaugi, pe langa disconfortul oaselor si al caldurii, si disconfortul mintii, silita sa iasa din toropeala. Cu al-Sanousi poti sa te relaxezi, sa te plimbi prin tinuturi cu randuieli diferite si, in plus, are si un stil captivant, iti face personajele placute, iti arata ca ii pasa de ele, ca a investit in creionarea lor propriile-i convingeri umaniste. Stie sa jongleze cu perspectiva subiectiva si cu cea detasata, sa surprinda ingenios trasaturi si mentalitati, diversitatea a doua lumi, sa sintetizeze situatii si sa pastreze candoarea si prospetimea vocii unui tanar nascut si trait intre doua lumi atat de diferite:
"Imi plimbam tacut privirea de la unul la altul, ca si cand as fi vazut un film intr-o limba necunoscuta, fara traducere, dar in ciuda trasaturilor si expresiilor nefavorabile de pe chipurile amandurora, eu traduceam discutia dintre ei asa cum imi convenea mie..."
Daca ar fi sa il compar stilistic cu vreunul din scriitorii mai cunoscuti cititorilor romani, cred ca se apropie oarecum de Khaled Hosseini, prin capacitatea de transpune emotiile umane intr-o poveste de viata,  prin felul cum imbina traditia si modernitatea si printr-o istorie cu accente de film dramatic petrecute intr-un decor real si expresiv sintetizat.

Thursday, 19 May 2016

In jurul printesei-zmeu


Ernesto Sábato - Despre eroi si morminte

Ziceam ca eu nu obisnuiesc sa recitesc, ca am prea putin timp si prea multe carti noi de descoperit ca sa ma intorc pe aceleasi carari... dar mi s-a facut dor. Imbatranesc si ma loveste nostalgia. Oamenii care nu citesc prefera, in cazuri de-astea, sa stearga praful de pe albumele cu fotografii ori pulberea virtuala de pe fisierele digitale sau sa astepte sa le spuna Facebook-ul "uite ce faceai, mosule, acum cativa ani", inca prea putini pentru a conta ca un moment de reala nostalgie. Eu, mai mult decat sa rememorez clipe (nu inca, mai am de adunat), vreau sa ma reincarc cu starea de gratie data de cativa autori pe care ii iubesc. Mai ales ca, daca m-ar lua cineva la bani marunti, n-as mai sti exact de ce, mi-as da seama ca detalii ale iubirii pentru un autor s-au estompat, s-au pierdut, asa ca simt nevoia sa le retraiesc. Cu cartile chiar se poate sa-ti retraiesti vechea dragoste, spre deosebire de viata... Incep sa ma resemnez cu gandul ca sunt atatea carti frumoase in lume de care poate nici nu voi auzi in viata asta si ca anual apar altele si altele si ma intorc acum la lista de suflet, cea care incepe sa se ingalbeneasca in amintire, pentru a-i da o noua transcriere, pentru a o privi cu alti ochi, mai maturi, sper. 
Undeva spre varful clasamentului personal se afla Ernesto Sábato (si nu pentru ca suntem nascuti in aceeasi zi!). Din amintirile de acum vreo 20 de ani, retineam ca o iubeam pe Alejandra (am o slabiciune pentru bad girls), ca orbii erau rai si Martin, eroul caruia i se intampla lucruri fara sa le provoace era cam sters si cam prostut. Ganduri de copil! Multe, prea multe detalii, despre dualitatea fiintei si a raului, despre eroi uitati, fie ca au murit in lupta sau au cunoscut candva gloria unei echipe de fotbal, despre oameni despartiti de ei insisi si de ceilalti de prapastii adanci si intunecate mi se stersesera cu totul din mintea cu care atunci inghiteam cuvintele fara sa ma gandesc prea mult la sensul lor.
Un fapt de cronica neagra, mentionat in nota preliminara, devine pretextul unei carti ce ne coboara in abisurile umane, acolo unde intunericul ia forma orbirii si orbii devin profetii raului. Si totul incepe atat de lin: un tanar, o banca dintr-un parc, langa statuia lui Ceres, o fata frumoasa ce-l fascineaza si il atrage in lumea ei salbatica, contradictorie, unde alterneaza veselia cu izbucniri de manie, frenezia cu tihna, prezenta cu absenta, aude clopote care exista si nu exista, se considera o incarnare a unui diavol, il cheama la ea pentru a-l respinge. Iar Martin devine constient de focul ce o mistuie.
"E - se gandea el - ca si cum, dupa ce a strabatut sapte mari si sapte tari, printul din poveste ar fi ajuns pina la urma in fata pesterii unde ea doarme, pazita de zmeu. Si ca si cum, culmea, si-ar da seama ca zmeul n-o pazeste stind amenintator alaturi de ea ca in povestile copilariei, ci, lucru si mai grozav, stind in ea insasi: parca ar fi fost o printesa-zmeu, un monstru inform, cast si, totodata, arzind de patima, candid si respingator in acelasi timp;"
Ratacirile Alejandrei le-as putea compara cu cele ale nesabuitei Lily, insa aici sunt izbucniri ale unei forte interioare ce nu au nimic din raceala calculata a eroinei lui Llosa. Nu oboseste sa-l avertizeze pe Martin sa nu-si faca iluzii in privinta ei, pe masura ce tristetea melancolica o scufunda in intuneric.
Intunericul este, de altfel, laitmotivul cartii. Unii il au in suflet, altora le acopera gandirea, altii il poarta in priviri. Cel mai pregnant este cel care invaluie ratiunea si transforma paranoia intr-un mod de viata. S-a spus despre "Darea de seama despre orbi", partea a treia a cartii publicate pe vremea cand prietenia lui Sabato cu Borges fusese destramata de optiunile lor politice, ca ar reprezenta o "polita" literara platita fostului prieten, devenit rival (ce e cu sud-americanii astia? nu au loc doua genii in aceeasi tara sau pe acelasi continent?! nici Bolaño nu-l prea inghitea pe Neruda, Llosa l-a pocnit pe Marquez...). Eu nu am perceput-o asa, din moment ce Fernando Vidal Olmos, personajul in mintea caruia misteriosii orbi intruchipeaza Raul absolut, este conturat ca un paranoic delirant (dar ce frumos isi exprima delirul!) ce-si raspandeste genetic aura de nebunie. Orbii lui Sabato sunt inzestrati de mintea eroului cu toate acele trasaturi pe care orbii lui Saramago ajung sa le dobandeasca intr-o lume schimbata, devenind un contrapunct al orbirii produse de iubire, de nebunie, de angoase, de obsesie.
Este o carte puternica, ce mi-a mers la suflet pentru a doua oara. Cu tot cu Buenos Aires-ul de pe fundal, cu o istorie din care ne dezvaluie franturi ce au in centru emigranti, revolutionari, sportivi, eroi mai mici sau mai mari, disperati, visatori, idealisti ce-si dorm somnul in mormintele uitate ale unui pamant pulsand de viata... Acum, parca mai mult decat prima data, mi-am dat seama de densitatea temelor, de faptul ca aproape din fiecare fraza se pot stoarce aluzii si simboluri, ca, spunandu-ti ceva, Sabato incearca sa sugereze si altceva, ca substratul tragic este o forma de optimism si povestea de dragoste care ma cucerise acum vreo 20 de ani e doar un pretext, un mod de a capta atentia, asa cum intr-un film cu o miza mai mare trebuie sa se strecoare si o micuta intriga amoroasa ca sa-si atraga cat mai multi spectatori. Un truc, vedem ca autorul nu-si face prea multe scrupule sa ne dezvaluie de la inceput cursul "actiunii", dar merita incercat pentru a-si conduce cititorii si la partea cu adevarat incantatoare, cea de non-actiune, de culoare, senzatii, atmosfere, discutii...

Monday, 16 May 2016

Solilocvii


Robert Saladrigas - Marea nu e niciodata singura 

Alegerea scriitorului catalan de a da voce unui romancier norvegian, Jens Nysted, ce-si traieste ultimele luni intr-o clinica din Barcelona, este interesanta, dar si usor ciudata. Un exponent al spiritului nordic, retinut si interiorizat, devine atat de locvace si de viu in viziunea lui Saladrigas. Poate a incercat sa obtina acea sinteza perfecta la care tanjeste eroul sau: "... ne dorim imposibilul: sa pastram substanta caracterului nordic si avantajele sistemului nostru social, dar in acelasi timp sa ne bucuram si de sangele cald, de spontaneitatea si de harul improvizatiei care ii caracterizeaza pe meridionali." Un erou plin de contraste, dupa cum recunoaste chiar el: "Nu mai tin minte cand, nici in ce fel am descoperit ca in mine salasluiau doi interlocutori, diferiti ca ziua si noaptea care, se intelege de la sine, nu cadeau niciodata de acord. Unul era foarte bun, naiv, romantic, curios, inclinat spre entuziasm si altruism; celalalt, dimpotriva, era rautacios, neincrezator, pragmatic, egoist, trufas si cu insusiri de mascarici."
Acest fost scriitor ce-si traieste stadiul terminal al suferintei nenumite altfel decat Boala, una usor de identificat printre randuri, isi rememoreaza viata, imbina fapte si intamplari cu reflectii, alterneaza meditatia despre viata, iubire, societate si arta cu secvente dintr-o jumatate de secol, in care a trecut de la succes profesional la stadiul de scriitor interzis si discreditat, apoi reabilitat, analizeaza simbolurile culturale ale Norvegiei (Hamsun, Ibsen, Grieg) si istoria unei natiuni a carei identitate nationala o considera la fel de confuza ca si pe cea proprie. Pana la Boala, a cunoscut de-a lungul timpului alte boli: orgoliul de scriitor ce insufla egolatria si vanitatea, singuratatea, razboiul, dezechilibrul dintre viata afectiva si cea sociala al scriitorilor carora opera le confisca eul.
Gandeste cu voce tare si unele ganduri blasfemiatoare sunt din cele pe care multi s-ar simti inconfortabil sa le rosteasca, pentru a nu fi judecati aspru. De exemplu, nu se sfieste sa puncteze ipocrizia unui papa care condamna asa-zisa "cultura a mortii" (avortul, eutanasia si fecundarea artificiala), dar considera pedeapsa cu moartea justificata atunci cand pune in pericol ordinea instituita. Si asta nu e chiar printre cele mai acide opinii verbalizate de personajul nostru. Pentru o confesiune pe patul mortii si pentru profilul psihologic ce se desprinde din paginile cartii, nu devine atat de trista precum credeti; omul nu este dezamagit si resemnat, ci mai curand linistit, impacat, echilibrat in dualitatea sa.
Aproape de hotarul existentei, isi scrie testamentul material si spiritual cu luciditatea unui bolnav ce-si joaca rolul cu demnitate, in deplina cunostinta de cauza, simte nevoia sa se povesteasca, oricui si oricand un om ii deschide usa camerei, cu simtul de observatie al unui scriitor si cu pofta de vorba a unui exponent al semintiei latine. Interlocutorul invizibil, precizat de fiecare data, poate fi un medic, o asistenta sau o infirmiera, un prieten de care il uneste marea pasiune pentru navigatie. De doua ori, preocuparile si obsesiile iau forma epistolara. Daca personalul clinicii nu pare intotdeauna prea incantat de fluxul sau verbal, gasind pretexte sa-i evite compania, cititorul se va delecta cu multe consideratii interesante din monologurile cu puternica amprenta teatrala ale exilatului din literatura si din propria sa tara.
Sunt insa doua aspecte care mi-au creat retineri, pe langa multele idei ce reclama participarea cititorului si (cred ca) o si obtine de obicei, prezentate atragator chiar si cand sufera la capitolul originalitate. Pentru ca, ati inteles, sper, este o carte a gandurilor si analizei subiective, articulata pe scheletul biografic al naratorului, pe momentele esentiale ale vietii sale. Mai intai, mi s-a parut cam implauzibil personajul. Un om ce si-a petrecut ani buni din viata dincolo de Cercul Polar isi uraste atat de mult singuratatea si are o nevoie atat de puternica de comunicare ce nu poate decurge firesc din lungile nopti solitare ale Nordului. Imi da senzatia ca framantarile sale tradeaza mai mult spiritul autorului decat pe cel al presupusului vorbitor. Dar cel mai mare minus, in ochii mei, este ca se apropie prea mult de Caderea lui Camus. Periculos de mult cat sa ma duca la comparatii din care Saladrigas iese defavorizat. Sentintele si reflectiile sale nu au acelasi impact, nu se concretizeaza in fraze pe care sa simt nevoia sa le recitesc, eventual sa le citez. Sunt multe teme comune, dar, avand in minte comparatia, cred ca Saladrigas pierde niste puncte bune la impresia artistica in fata admiratorilor lui Camus...

Friday, 13 May 2016

Cinisme


Colectia McSweeney's - Nu deranjati (antologie de povestiri cinice)

Am avut o dubla motivatie sa citesc cartea: mai intai, curiozitatea de a descoperi autori noi. Dintre cei 19 scriitori prezenti in antologie, nu o stiam decat pe A. M. Homes, al carei roman publicat in limba romana l-am abandonat pe la jumatate, cand m-au exasperat tribulatiile casnice ale unei familii in spinarea careia se adunau in mod fortat si deloc amuzant toate necazurile posibile... Al doilea motiv a fost inclinatia mea spre cinism, ce se confunda uneori cu sinceritatea, ca forma de reactie in fata unor realitati neconvenabile. Imi place subversivitatea oamenilor cinici, incepand cu anticii si ajungand pana la modernii ce au capatat tot mai mult valente de umor sau sarcasm. Introducerea semnata de Nick Hornby, mai intai un fan, devenit apoi colaborator al publicatiilor McSweeney's, care a si participat la alegerea textelor acestei culegeri, promite ca povestirile sa ne amuze, sa ne intristeze, sa ne inveseleasca, sa ne tulbure, sa ne atraga atentia asupra unor nume de care vom mai auzi in peisajul literar.
Cand am inceput sa citesc, aveam in minte o distinctie destul de clara intre cinismul de factura antica, acela al dispretului conventiilor sociale ce conduce la eliberarea de dorinte prin ascetism moral si cel modern care, abandonand speranta in umanitate, capata accente de frustrare, fara sa cada in pesimismul negru, vecin cu depresia. Traind in epoca relativitatii valorilor, orice apropiere de conventiile dispretuite risca sa fie una subminanta, distructiva, gata sa le dezvaluie ipocrizia, dar incapabila sa puna ceva coerent in loc. Tendinta asta am observat-o si in povestirile din carte. Multe pun degetul pe cate o rana, incearca sa traga un semnal de alarma (cel mai adesea impotriva injustitiei sociale manifestate in raport cu imigrantii, de obicei indieni, pakistanezi, est-europeni), dar nu au o viziune, raman cumva in suspensie, se opresc in punctul culminant.
Inteleg (Roddy Doyle) ne dezvaluie presiunile la care este supus un imigrant ilegal pentru a intra intr-un cerc infractional. Sf. Creola (K. Kvashai-Boyle) pe cele simtite resimtite de o adolescenta din Los Angeles, eleva la o scoala multietnica, ce-si poarta hijabul cu aceeasi indrazneala si sfidare a opiniei generale cu care-si purta Diogene butoiul (mai este nevoie sa amintesc de episodul intamplat chiar si in Bucuresti acum vreo cateva saptamani?). Gopalarajan (Rajesh Parameswaran) este istoria unui indian dispus sa-si asume orice risc pentru a inainta pe scara sociala, chiar si pe cel de a se transforma intr-un sarlatan ce risca viata potentialilor pacienti. Dusmanul nu este intotdeauna celalalt, strainul, cateodata trece oceanul odata cu tine, ca in cazul lui Mustafa, soldatul bosniac care ajunge dupa razboi la o petrecere pe pamant american alaturi de nationalistii sarbi.
Cinicul poate fi vesel sau trist, detasat si relaxat sau grav si tensionat, asa cum sunt si personajele acestor povestiri, foarte diferite ca ton si tematica. In Plafonul (Kevin Brockmeier), una din preferatele mele, nu numai pentru ca inceputul imi aduce aminte de Melancholia lui von Trier, personajele par sa ilustreze zicala "tara arde si baba se piaptana", sau, pentru o mai mare precizie, se tunde. Intr-o viata plina de dezamagiri si amagiri, sfarsitul nu mai tulbura rutina zilnica a nimanui. Un alt fragment "filmic" este Cu limba legata al lui Brian Evenson, un Still Alice mai concis, ce surprinde momentul cand limbajul se destrama, o "conditie" (nu-i termenul meu, ci al traducatoarei...) care se inrautateste.
Recurenta temei medicale in preocuparile autorilor selectati se concretizeaza in patru povestiri, din care trei, inclusiv cea a lui A.M. Homes, care da titlul in limba romana al volumului (m-am lamurit, e o autoare care nu-mi place, prea expeditiva, prea nu-si lasa personajele sa respire, sa se contureze, fiindca trebuie sa li se intample tot soiul de chestii fortate, intr-o acumulare a detaliilor dramei neplauzibila), abordeaza probleme ginecologice. Dintre ele se detaseaza Specialistul lui Alison Smith, care gaseste intr-o situatie banala, mai degraba ingrijoratoare pentru protagonista, resurse de umor si imprevizibil.
"Specialistul i-a spus ca este pustie. 
- Pustie! a zbierat el, cu capul de-abia itit de sub cearsaful de unica folosinta. Nu-i nimic inauntru.
Si-a bagat mana si mai adanc. 
- E rece! a tipat acum. Atat de rece!
Si atunci sa petrecut un lucru ciudat, un lucru cu totul nou. Alice a auzit un strigat infundat si un zgomot puternic de aspiratie. O pala de aer rece a strabatut incaparea si dupa aceea - liniste. Specialistul disparuse. 
Alice s-a ridicat in coate si s-a uitat in jur. 
- Unde e? a intrebat-o pe asistenta.
- Inauntru! a strigat asistenta, aratand intre picioarele desfacute ale lui Alice. E captiv acolo!"
Poate cel mai pregnant sentiment pe care il lasa cartea este dorinta de evadare: de undeva (dintr-o tara, in general) intr-o alta tara, intr-un uter sau intr-un tablou... Uitam sa-l mentionez pe Steven Millhauser si al lui Precursor al Cinematografului in cautarea realitatii virtuale, mi-a placut.
Spre deosebire de cealalta antologie McSweeney's pe care am incercat sa o citesc, Monstrul, cu urme vagi de umor, desi promitea din plin (sau oi avea eu o receptare mai ciudata a umorului?),  aici nu am sarit nicio povestire, ceea ce e mai bine decat credeam. Cat despre cinismul textelor, asa cum l-am receptat eu, nu este atat unul intrinsec, apartinand desfasurarii narative, ci mai degraba unul al autorilor ce-si pun eroii in situatii bulversante, parca observandu-le de pe margine comportamentul, pana la a-i face sa dispara in propria lor opera. Adica un cinism second hand... Daca e de bine sau nu, ramane sa aflati daca veti avea curiozitatea sa cititi cartea. Eu nu ma pot pronunta clar, pe scara mea cinica merge de la + la - -. Avantajele si dezavantajele compilatiilor...

Wednesday, 11 May 2016

Mexic, anul 1942


Sergio Pitol - Love Parade 


Un istoric mexican stabilit in Anglia, revenit in tara natala, isi aminteste cum, cu treizeci de ani in urma, pe cand avea zece ani, a fost martorul unei crime. In mod ciudat, uitarea pare sa se fi asternut peste evenimente. Supravietuitorii participanti la petrecerea din 1942, cand se produsese asasinatul, refuza sa spuna prea multe. Astfel pornim intr-o ancheta pe urmele memoriei, ce-mi aminteste de Modiano, prin plasarea exacta in spatiu si  fragilitatea amintirilor, insa impregnata de spectacolul unui Mexic mai apropiat de acela al emigrantilor chilieni din povestirile lui Bolaño ca spirit si ca mediu in care ne scufunda. Este Mexicul Fridei Kahlo si al lui Diego Rivera, dar si al regelui Carol si al Elenei Lupescu, al serbarilor extravagante si cosmopolite, al scriitorilor si diplomatilor, al politicienilor si artistilor, dar si al tensiunilor sociale generate de intrarea in razboi de partea Aliatilor, o tara strabatuta de un parfum amar si misterios. 
In anii de studiu, Miguel del Solar, istoricul nostru, a capatat o singura certitudine, si anume ca "nu exista un punct care, la un moment dat, sa nu fie terenul propice al celor mai suculente revelatii". Acum simte o nevoie aproape fizica de a se adanci in detaliile crimei, cu atat mai mult cu cat, fiind implicate rude de-ale sale, considera ca il priveste personal si simte ca, descurcand itele acestei afaceri despre care ziarele nu prea au vorbit, va afla si cheia unor tensiuni politice ale epocii. Raportul Procuraturii contrazice martorii oculari. Proprietara galeriei ce organizase petrecerea cu incidentul, in urma caruia si fiul ei avea sa moara mai tarziu, matusa lui Miguel, fiica unei evreice exilate influente, Balmorán "care canta si danseaza", fiecare are propria versiune si propriile crampeie de memorie, selective, filtrate dupa criterii necunoscute. 
Crima pasionala sau politica? Accident? O reglare de conturi? Sub pretextul pregatirii unei carti despre anul 1942, investigatorul gaseste subiecte ce ar putea interesa personajele martore ale evenimentului asupra caruia incearca sa faca lumina ca sa le castige increderea ori sa le ofere un fir calauzitor printre amintiri. Pornind de la el, avem o prima masca, a celui ce construieste o poveste pentru a-i servi scopurilor. Urmeaza apoi celelalte masti sub care, in 1942, se ascundea fluxul de emigranti ce stergea identitati si le reconfigura, proteja personalitati europene ce alesesera exilul ca sa ia viata de la capat: politicieni, bancheri, evrei, revolutionari, aventurieri, cu totii alcatuiesc o galerie de portrete, un cor bizar ce-si rosteste, prin fiecare membru, pe rand, monologul in fata cititorului, unele rational, precis, altele logoreic, delirant, paranoic sau lucid, afectat sau natural. 
Este interesant de vazut cum comedia de situatie provocata  in mod traditional de confuzia personajelor se transforma aici in tragedie, cum premisele se rastoarna si se reconfigureaza cu fiecare marturie. Iar titlul, un tribut adus unei comedii muzicale din 1929, are si el acum, la sase ani de la ultima editie a festivalului muzical german cu acelasi nume, ceva macabru, o premonitie funesta, ca o ancheta detectivistica ce scoate la iveala un alt asasinat, nebanuit la inceput. 
Daca faptasul este sau nu gasit, e mai putin important, nu e genul acela de carte. Pitol nu scrie romane politiste, foloseste intriga doar ca pretext pentru a broda pe ea istorii fixate intr-un cadru general suficient de enigmatic pentru a se sustine singur, in care adevarurile incomode sunt greu de spus si perceptia asupra faptelor se intrevede printre aluzii, ipoteze, discutii conduse cu grija, pentru a nu redeschide ranile vechi, conversatii cu personaje invaluite in mistere, care se ascund si dupa treizeci de ani in spatele mastilor. Pe masura ce descoperim mai multe, parca intelegem tot mai putin din ceea ce s-a petrecut, insa cronica vietii mexicane se contureaza tot mai precis, intr-un roman social la fel de extravagant ca si cel cu egreta, minimalist ca exprimare, excentric ca forma, prin istoriile ce-l presara.
"- Dreapta radicala si cercurile financiare care pana atunci formau un tot, au inceput sa dezvolte drumuri paralele, uneori, in aparenta, foarte diferite. Bogatasii din Guadalajara, cei vechi, nu mai pridideau sa-i incurajeze pe argati sa le taie in continuare urechile invatatorilor de tara; in schimb, fiii lor, cand veneau in Mexic, se duceau la mondenul "Casanova", in speranta ca il vor vedea pe regele Carol dansand cu Lupeasca. Sunt mii de elemente care trebuie recuperate, lamurite, ordonate in perioada asta. Si tine cont ca abia am inceput sa le dau tarcoale, sa le adulmec."
Un context in care este din ce in ce mai greu sa intelegi cine este fiecare, o promisiune a secretelor ce infasoara intreaga lume recuperata in carte...

Sunday, 8 May 2016

Pledoarie pentru lentoare



Antoni Casas Ros - Lento. Meduza

Cea mai recenta traducere in romana a lui Antoni Casas Ros m-a bucurat la fel de mult ca si prima intalnire cu autorul fara chip, catalan de nationalitate franceza. In secolul vitezei, al jumatatilor de propozitii ramase in suspensie pentru ca interlocutorul nu mai are rabdare sa asculte tot, al agitatiei sociale, politice si informationale, Casas Ros ne invita in aceasta carte sa raspiram adanc, calm, sa ne relaxam si sa ne luam ragaz, pret de vreo suta  de pagini, ca sa-l cunoastem pe Lento. 
Lento este un personaj special! S-a nascut in mintea autorului intr-un moment cand, dupa cum marturisea, nu facea nimic, asculta, astepta, picotea la soare, acel moment dintre doua carti cand ideile se desprind de cea dinainte si-si fac loc spre urmatoarea. Inca de cand vede lumina zilei, eroul se dovedeste un copil diferit. Incepe sa se nasca, de data asta in carte, si continua sa o faca timp de 72 de zile (sau ore, traducerea este inconsecventa in privinta perioadei), devenind senzatia buletinelor de stiri, a fanilor si fanaticilor din lumea intreaga, inspirand pana si industria modei. Chiar din acele momente, cand se prelinge incet, extrem de incet, din corpul mamei sale, isi planuieste viata: 
"In fata navalei de comentarii, Lento se hotaraste in cele din urma sa paraseasca aceste locuri care nu-l incanta deloc. Nazuieste spre liniste. Nu vrea sa se mai vada la televizor, nu vrea sa mai fie vazut. Nu vrea sa slujeasca niciunei cauze. Isi gandeste viata ca pe o solitudine luminoasa. Nimic altceva decat lentoare si miscare intr-o seninatate nestiuta de nimeni."
Intrand in dimensiunea lui Lento, parasim trepidatia cotidiana, ne trezim cand intr-un curs de meditatie yoga ("Mintea mea este muzica. Inima mea este muzica. Sentimentele mele sunt muzica si, in acelasi timp, noi suntem instrumentele, cei care canta si liniile melodice care se nasc. Daca totul este muzica, mintea mea se va bucura in tacere. Va trebui sa te cufunzi in ea fara nimic special, fara limite."), cand in plina poezie de inspiratie psihedelica ("Acest om nebun care picteaza vartejuri in albastru cu degetele deschise spre infinit, purtand o sfera de lumina, niste limite abia vizibile, incalecand cercul amintirilor moarte, un sarpe, un craniu, cine stie? Dinamica nebuna a lentorii. Dansatorul nemiscat, la orizontala, pe suprafata, cap rosu, picior rosu, impalpabil. Poate luna in prelungirea degetului ridicat spre cer?") si ajungem sa contemplam lumea prin ochii lui, oprind ca printr-un miracol invartirea rapida a Pamantului pentru a da timp secventelor ce se succed in ritm accelerat prin fata noastra sa se ordoneze, sa ne lase sa le studiem detaliile, sa le percepem geometria, respiratia, acea pulsatie a vietii pe care cei ce se indreapta mohorati in fiecare dimineata pe acelasi traseu spre locul de munca si inapoi risca sa nu o mai simta.
Personajul Lento este, in primii ani de viata, o combinatie de Oblio cu Micul Print si Oblomov. Se naste diferit, se simte diferit, percepe lumea inconjuratoare diferit si sensibilitatea lui duce la o altfel de intelegere, la o extindere a capacitatii de a interpreta detaliile, la o ascutire a simturilor ce il transforma intr-un erou capabil sa vada in spatele realitatii, prin ea, intr-un escape artist ce-si gaseste puterea in propria fragilitate... Cand isi da seama ca nu doar la azil exista camasa de forta, ci si in privirile celor care incearca sa-i impuna normalitatea lor, Lento incepe un proces de transformare magica ce urmareste iesirea simturilor din limitele lor, dereglarea, astfel incat gusturile sa poata fi pipaite, mirosurile auzite, sunetele vazute. Lectura devine tot mai senzoriala, iubirea si natura sunt inglobate intr-o experienta ce integreaza toate simturile intr-o armonie a lentorii influentata de Iluminarile lui Rimbaud.
Nu stiu daca prezentarea cartii ca un poem in proza nu ii face un deserviciu in fata potentialilor cititori. Adica ii creeaza o limitare, stiut fiind ca amatorii de poezie sunt mai putin decat cei de proza, asa cum si printre cei din urma majoritatea isi doreste de la o carte un subiect clar, un fir narativ linear, sa se "intample" ceva. Este poem cu accente ezoterice, dar este si poveste. Are fluiditate, dar si adancime. Pare ireala, insa ne pune inaintea privirii si a mintii o realitate cruda, aceea in care normalitatea inscrisa in conventiile sociale ridica ziduri impotriva acceptarii diferentelor.
Meduza, povestirea de 20 de pagini care completeaza volumul, o halucinatie parca ivita din meditatiile lui Lento, este adevarata scufundare in vis, intr-o succesiune de imagini reale si fantastice. Incepe normal: 31 decembrie, camera de garda aglomerata a unui spital, un barbat intepat (urzicat? muscat? intelegeti voi...) de o meduza. Si apoi pretinde de la noi, cititorii, sa ne lasam absorbiti de cuvinte, sa intram intr-unul din acele exercitii ale incetinirii timpului si spatiului, sa ne abandonam total senzatiilor. "A da forma si culoare fara ambitia nemasurata de a da un sens." La mine a functionat pe jumatate, probabil ca nu m-am scuturat suficient de acea ambitie... Sau, venita dupa Lento, care are si forma, si culoare, si sens, mi s-a parut ca nu a avut acelasi farmec. Dar e scurta!

Saturday, 7 May 2016

Nesatisfacatoare


J. M. Coetzee - Dezonoare

Un barbat de cincizeci si doi de ani, divortat, profesor universitar, ramas, dupa doua casatorii esuate, singur si liber ca pasarea cerului, gata sa guste din fructul interzis si proaspat al uneia dintre studentele sale. Acesta este David Lurie, protagonistul ultimului roman de Coetzee pe care l-am citit. Si cand spun ultimul, nu vreau sa zic "cel mai recent", ci ultimul cu care ma intalnesc, mi-a ajuns, e deja al treilea sau al patrulea, am tot insistat sa-i patrund misterul Nobelului si acum renunt.
O vreme, individul se bucura de serviciile platite ale une prostituate.
 "Soraya este zvelta si supla, are par lungi si negru si ochi negri, limpezi. Tehnic vorbind, este destul de batran incat sa-i fie tata; insa, tot tehnic vorbind, un barbat poate avea copii si la doisprezece ani. O viziteaza de peste un an; o gaseste total satisfacatoare. In plictisul saptamanii pustii, joia a devenit o oaza de luxe et volupté." Ca si cum, tehnic si logic vorbind, ar exista vreo legatura intre diferenta de varsta dintre parteneri si capacitatea unui barbat de a deveni tata... 
Dupa inceputul care imi inspira o combinatie slaba de Lodge lipsit de umor cu un Roth mult prea sec si fara har, profesorul seduce o studenta (mai nu vrea, mai se lasa) si are loc declinul. Scandalul sexual declansat il indeparteaza de lumea universitara. Se vede incapabil de cainta, asa cum o percep cei din jur, prin urmare abandoneaza catedra. Isi aduce aminte ca are o fiica, apropiata ca varsta de studenta cu pricina, si pleaca sa o viziteze in pustietatile rurale unde s-a mutat aceasta post-hippie lesbiana si iubitoare de animale, ce a preferat placerile simple ale vietii la tara traiului in oras si a dus o viata linistita si fara belele pana cand sa vina tata. De indata ce apare in peisajul pustiu, pentru ca o reteta literara simpla spune ca totul trebuie sa se desfasoare in fata cititorului, sa nu fie loc de indoieli si subtilitati, cei doi sunt agresati si dezonoarei tatalui i se adauga aceea a fiicei. 
La Coetzee totul e masurat, cantarit, temperat, calculat si arid. Tragediile se consuma mocnit, fara adancime, si se imbina cu referintele literare pentru a crea hibridul postmodern. Lurie, care folosea Sonetele lui Shakespeare si poezia lui Wordsworth ca instrumente de seductie, se simte descumpanit in fata zidului pe care fiica sa i-l pune in cale, mai da o raita prin oras, viziteaza, intr-o inconsecventa cu propria-i atitudine, parintii studentei, isi continua lucrul la proiectul operei dedicate ultimilor ani ai lui Byron la Ravenna, unde era gazduit de amanta sa si sotul ei, revine, asteapta, ajuta la eutanasierea cainilor de la clinica veterinara... 
Ar fi putut sa iasa ceva bun din toate aceste macinari sufletesti. Unii zic ca a si iesit, de aceea raman in continuare cu "complexul Coetzee", am senzatia ca nu-i pot intelege eu valoarea, ca ea e acolo, vizibila pentru multi altii si opacitatea e in privirea mea. Dar nu m-a convins nici "capodopera", parca nu se aliniaza deloc ceea ce vrea sa transmita cu registrul in care o face. Ia niste subiecte viscerale, in masura sa atinga emotiile umane in punctele cele mai dureroase, le plaseaza in cadre conflictuale si tensionate, in Africa de Sud post-apartheid, si sfarseste prin a le reda plat si sec, parca incompatibil cu potentialul subiectului. Sigur, luciditatea nu e lipsita de tristete, dar nu ma conving nici personajele, cu tacerile si abandonul lor, ce-mi par inconsecvente cu propriile alegeri de viata prin prisma carora pareau independente si puternice, nici stilul imbibat cu seriozitatea rece, neafectiva, ca si cum autorul insusi s-ar dezice de propriile personaje. Adio, domnule Coetzee, nu cred ca ne vom mai intalni, v-am citit deja cu doua-trei carti mai mult decat aveam nevoie ca sa-mi dau seama ca nu ma prind, oricat le-as da tarcoale, oricat m-as agata de filtrul literar existentialist, ca ala postmodern e ca o sita prin care se scurg in fata cititorului referinte bune de luat ochii dar lipsite de armonia cu subiectul propriu-zis, pentru a incerca sa ma atasez de aceasta perspectiva rece, detasata, ce se doreste obiectiva dar ramane lipsita de adancime ori, pe alocuri, de sens sau logica...

Wednesday, 4 May 2016

Ce stiti despre Sri Lanka?


Shyam Sevadurai - Funny Boy

Va spun cu rusine: Sri Lanka e o tara pe care nici nu stiam s-o localizez bine pe harta (nu o asociam cu Ceylon-ul), sa mai am habar de ceva istorie si civilizatie nici nu se punea problema. Adica auzisem si eu ca tot omul de Tigrii Tamili si imi imaginam ca e "pe-acolo", pe langa India, Thailanda, Vietnam... Acum nu doar ca stiu unde e si ca e insula (fosta) Ceylon, dar stiu si capitala, si al doilea oras important, si putina istorie recenta (sfarsitul secolului XX) si, daca tot am inceput, am zis hai s-o rasfoiesc putin si pe aia mai veche, sa vad cum stau lucrurile cu scindarea asta etnica intr-o tara atat de mica si de izolata, in coada uriasei Indii. Indie care n-o fi ea impunatoare pe langa vecina China, dar tot e cat Europa intreaga. Dar nu vorbim acum de slabiciunea mea pentru plimbat pe harti, ca daca ma inchid intr-o casa doar cu Google Maps nu stiu daca as apuca sa ma plictisesc vreodata...  ma intorc la Sri Lanka, lovita de un razboi civil ce a tinut vreo treizeci de ani s-a terminat abia in 2009, de marele tsunami din Asia, sfasiata din interior de proasta gestiune a problemelor etnice de dupa plecarea colonistilor britanici.
Shyam Sevadurai este un scriitor srilankez (sau sri lankez?) care traieste in Canada iar Funny Boy este primul sau roman. Unul autobiografic, din cate mi-am putut da seama citind scurta sa biografie de pe Wikipedia. Acest funny boy (sintagma ce ascunde mai multe sensuri), Arjie (Arjun) prefera sa se joace, cand era mic, din multimea de verisori pe care ii avea, cu fetele. Considera jocurile baietilor plictisitoare si violente. Cele ale fetelor, in schimb, multe nascocite chiar de el, liderul grupului, se transformau in adevarate ritualuri din care nu lipseau bijuteriile si sari-urile. Cel mai frumos, in care isi atribuia rolul principal, era "Mireasa". Pana cand a fost descoperit de adulti si i s-a impus sa schimbe valurile si podoabele cu bata de cricket, constrans de vointa paterna si de supunerea materna, pentru ca, "daca un copil nu creste cum trebuie, toata lumea da vina pe mama, niciodata pe tata".
A crescut, dar si-a pastrat sensibilitatea ce l-a transformat in complicele partii feminine a familiei. A inceput sa citeasca, favoritele lui fiind cartile "pentru fete". A invatat cuvinte noi, precum "rasism", a fost constrans sa se adapteze mediului ostil de viata. Contextul formarii acestui copil este Sri Lanka anilor '80, locul unde s-a maturizat, s-a transformat, si-a descoperit inclinatiile, a invatat ce inseamna resemnarea, frica si infrangerea, cum momentele magice se pot transforma in momente tragice. Treptat, a inceput sa inteleaga divergentele dintre tamili si singalezi, o rivalitate ce transforma orice existenta intr-una conflictuala, prin raportarea la "ceilalti", urmarindu-i pe copii de pe bancile scolii. A trait confuzia descoperirii identitatii sale etnice, dar si sexuale, intr-o lume ce le respinge pe ambele, a perceput tot mai acut starea de conflict si tensiune in care traia, regimul de teroare, cu telefoane ascultate si crime musamalizate, cu practici de vot ilegale.
"Cand am intrebat-o ce o supara asa de tare, a inceput sa-mi explice ce se intampla in Sri Lanka. Eram in an electoral, insa guvernul voia sa mai ramana sase ani la putere, asa ca organiza un "referendum" pe tema extinderii mandatului cu suspendarea alegerilor. Daca erai de parere ca guvernul trebuia sa ramana la putere, bifai casuta din dreptul lampii pe buletinul de vot. Daca nu, bifai casuta din dreptul unei oale. Amma zicea ca si asa era grav sa nu se tina alegeri, insa sustinatorii guverenului lipeau peste tot afise, ca sa "suceasca mintile oamenilor", ceea ce era ilegal."
Vazand viata prin ochii unui copil de 7, 10, 14 ani,  cititorului adult i se poate parea cartea induiosator de naiva, usor grabita in constructie, ca un copil care are prea multe de spus si prea putin timp sa o faca, temandu-se ca nu va fi ascultat pana la capat. Dar vocea lui Arjie are un farmec al ei, un mod de a capta atentia nu doar cititorului-tinta, care probabil se situeaza undeva intre 12 si 18 ani, ci si celor mai mari, dar curiosi sa afle intotdeauna ceva nou, purtandu-ne intr-o lume unde mancarurile exotice nu sunt lamprais si pittu, ci hamburgherii, tartele cu capsuni, dulceata de afine sau compotul de piersici.
Cele sase capitole care alcatuiesc volumul sunt rotunde, functioneaza ca povestiri de sine statatoare, introduc fiecare cate un personaj nou, in jurul caruia se dezvolta actiunea, dar se impletesc coerent, fac sa functioneze cartea ca un roman, chiar daca se alcatuieste din episoade, din momente pe care protagonistul le infatiseaza de multe ori din perspectiva de martor: intr-unul, de exemplu, Arjie este complicele unei matusi, devenind partas la sentimentele infiripate intre un Romeo singalez si o Julieta tamila. In altul, cunoaste un "unchi", o iubire din tinerete a mamei sale. Fiecare aduce o experienta noua, din care tanarul intelege ca in tara unde traieste nu este loc pentru cei ca el, dar il invata in acelasi timp prietenia, iubirea, loialitatea, discretia, conducandu-l spre maturitate.
Este o carte pentru adolescentii zilelor noaste, dar si pentru curiosii de alte culturi si civilizatii, indiferent de varsta, interesati sa afle istoria marunta, nu cea a datelor impersonale si a evenimentelor inscrise in dreptul lor, ci a modului in care intamplarile au fost percepute si inglobate in experienta individuala si cotidiana. Istoria ne spune despre Black July, momentul ce a declansat razboiul civil, insa o o marturie subiectiva, dar vie, face intotdeauna mai mult decat cifrele cand e vorba de victime, chiar si atunci cand perspectiva copilariei tinde sa o indulceasca putin, sa ii dea o aura de candoare.

Monday, 2 May 2016

Marea frumusete a tristetii


The Broken Circle Breakdown (2012)

L-am vazut de doua ori in ultimele doua saptamani. Si a devenit deja unul din filmele mele obsedante, pe care l-as  revedea oricand cu aceeasi... nu cred ca pot spune placere ori bucurie, cu aceeasi emotie rascolitoare, cu aceleasi senzatii de sfasiere, cu aceeasi amestecare si confundare a starilor. E un film belgian, pe care imi e greu sa-l recomand cuiva care tine la sanatatea lui mentala, mai ales celor care au copii ori urmeaza sa aiba in viitorul apropiat. Insa e atat de puternic ca mesaj si transmitere a laturii afective, atat de frumos vizual, cu o atmosfera atat de plina, de bine punctata de coloana sonora incat este greu sa-l vizionati fara sa va tarasca in lumea lui, punandu-si privitorul sa-si infrunte cele mai adanci temeri, cei mai intunecati demoni. 
M-am intrebat mereu de ce reactionez asa intens la filme triste, de ce in arta, in general, am o mai mare aplecare pentru latura ei intunecata. Poate pentru ca emotiile produse de ea ma ajuta sa-mi exorcizez propriile angoase, amaraciuni si anxietati, ca o supapa care, din cand in cand, lasa sa se scurga in afara preaplinul de senzatii negative. Poate pentru ca le percep ca fiind mai autentice, mai apropiate de viata decat rozul in care-si coloreaza altii decorul. Poate pentru ca asa sunt mai aproape de personaje, imi e mai usor sa ma identific cu eroi croiti pe acelasi tipar depresiv ca si mine. Poate pentru ca dupa ce ai suferit in viata un soc emotional de-ala din care, oricum ai trai mai departe, e imposibil sa-ti revii complet, mai ales cand in lumea ta nu incap consolari religioase, simti ca ii intelegi mai bine pe cei ca tine, ca rezonezi altfel cu ei, ca poti sa patrunzi mai usor metafora din spatele titlului si simbolurile ce tasnesc, puternice, printre randurile filmului: pasari care se izbesc de geam, tatuaje ce spun povestea unor iubiri, un lantisor cu cruciulita mostenit din generatie in generatie, pe linie materna... pana cand cercul se rupe, se strica si totul o ia razna.
Este un film despre iubire, dar si despre doliu, asa cum este trait el intr-un cuplu cu o jumatate atee si alta credincioasa, cu doua viziuni diferite asupra mortii. Nu cred ca este un spoiler prea mare cand spun ca aici moartea e abia inceputul, nodul in gat vine dupa aceea si nu mai pleaca pana la sfarsit... Doi oameni, Didier, muzician indragostit de America, si Elise, tattoo artist devenita in timp vocea angelica a trupei lui (poate singurul motiv de neincredere intr-un scenariu altminteri construit perfect, Elise canta mult prea bine pentru cineva care nu se ocupa de muzica inainte sa-si intalneasca jumatatea), retraiesc aceeasi poveste a tuturor: se cunosc, se indragostesc, se casatoresc, au un copil. Si apoi lumea lor incepe sa se destrame. Aflam cum, din fragmente, flashback-uri ce le reconstituie existenta, salturi temporale in care lungimea parului ei si costumatia lui pot reprezenta indicii importante pentru a  intelege in ce moment al istoriei lor are loc o anumita scena. Este mereu prezenta, insotindu-le si punctandu-le calatoria prin viata, muzica bluegrass, atat de bine aleasa si interpretata: o chitara acustica, un banjo, o mandolina, o vioara si un contrabas. Cinci instrumente ce ne poarta melancolic, duios, jucaus, trist, funebru, indurerat printr-un deceniu din viata unui cuplu. 
Geniul din spatele filmului se numeste Johan Heldenbergh, actor, scenarist si regizor, autor de piese de teatru si scenarii de film, cel care interpreteaza rolul principal masculin in scenariul adaptat pentru televiziune al propriei sale piese de teatru, inspirata de o stire din 2007, cea a blocarii cercetarii celulelor stem de catre administratia Bush cu argumente religioase, chiar daca celulele proveneau de la embrioni in plus, fecundati in vitro, o decizie ce a incetinit cu multi ani progresul medical. Alaturi de el, este de mentionat si inspiratia regizorului Felix van Groeningen de a-i incredinta rolul feminin lui Veerle Baetens. Ambii protagonisti isi sustin singuri partea muzicala a filmului, ce s-ar putea eticheta drept o drama musical. De altfel, toti actorii sunt bine alesi, intr-un rol secundar l-am recunoscut si pe ciudatul din Borgman.
Nu va ganditi insa la o adaptare minimalista a piesei de teatru, e un film bine lucrat pentru cinematografie, cu locatii variate, cu interpretare excelenta si o atmosfera ce loveste drept in inima. De vazut si, din cand in cand, de revazut, ca sa ne aduca aminte nu ce am pierdut ori ce nu avem, ci ceea ce mai ramane dupa aceea...  
Si doua observatii de final: titlul filmului a fost tradus in multe limbi (am verificat toate limbile romanice si norvegiana) ca Alabama Monroe, niste nume ce-si gasesc semnificatia in continutul sau. Romanii (v-am mai zis ca am un dinte mare impotriva celor care decid titlul filmelor in romana) s-au scarpinat ei putin in cap si, din nevoia de a fi atat de expliciti pe cat cred ca poate duce publicul autohton i-au zis Paradisul spulberat. Cat de uituc sa fii ca sa nu-ti aduci aminte ca inainte cu un an sau doi a aparut un alt film caruia i s-a spus la fel (The Impossibile)? Si cat de naiv ca sa-ti inchipui ca i te adresezi aceluiasi public care mananca pe paine comedii ProTV si telenovele? Si a doua ca, in batalia The Broken Circle Breakdown - La grande bellezza, cel dintai castiga detasat in sufletul meu in fata pretiozitatii estetice italiene. In 2014 a fost o batalie. Cel dintai a castigat César-ul, al doilea i-a suflat Oscarul pentru film strain. Inclin sa cred ca a lovit prea mult in sensibilitatile americane, deranjate de un film ce se pretinde la inceput American culture fan.
Will the Circle Be Unbroken? Raspunsul la intrebarea de la inceput il veti afla vazand filmul... (si stiu, linkul nu este la piesa in cauza, ci la alta, e un teaser de atmosfera mai bun).