Tuesday, 23 August 2016

Fotografii din alte timpuri


Simona Antonescu - Fotograful Curtii Regale

In a doua jumatate a secolului XIX, Franz Mayer, fost student al Academiei de Arte Frumoase de la Paris, intelege, cu spiritul sau pragmatic, ca fotografia poate fi o cale spre succes si cererea in crestere de portrete ii poate asigura o viata mai indestulata decat pictura, pentru care se pregatise. In pas cu timpurile, Franz vine la Bucuresti cu ambitii si sperante, privind increzator spre noul veac, dupa ce Expozitia Universala de la Paris ii aratase directia spre care se misca omenirea prin minunile sale tehnologice ce aveau sa schimbe traiul de zi cu zi. Nu doar ca se construiau trenuri care se deplasau pe sub pamant, dar pana si banalul ritual al facutului cafelei ameninta sa dispara, fiind inlocuit de masinarii ce o pregateau singure. Drumul spre Bucuresti incepe cu o escala in Ardeal, unde Franz se va casatori cu nepoata protopopului Mediasului. Aveau sa se dovedeasca doua temperamente diferite, el privind indraznet spre viitor, ea spre trecut, cu maniere si uzante conservatoare, asimilate cu nobletea neamului de provenienta.
In construirea lui Franz Mayer si a cartii sale, autoarea l-a avut ca model pe Franz Mandy, portretist, fotoreporter si fotograf al Casei Regale din a doua jumatate a secolului XIX, a carui carte de vizita figureaza pe pagina de deschidere. De altfel, fiecare capitol este ilustrat cu una din fotografiile sale. Citind, am avut senzatia ca autoarea le-ar fi studiat cu atentie, incercand din cele mai mici detalii sa le reconstruiasca o istorie romantata, sa le dea viata. Asemenea fotografului ce studia piata la apropierea armatei romane triumfatoare, prin lentila iscoditoare a aparatului montat pe un trepied, Simona Antonescu da senzatia ca a creat o carte mai mult din eruditie si studiu decat pornind de la o idee proprie, amestecand personaje, fapte si date reale cu altele inventate.
Familia Mayer nu este punctul central, ci doar un element recurent, de legatura a secventelor, este albumul in care se strang fotografiile unei lumi colorate, atragatoare, insa lipsita de continuitate si coeziune. Una din primele imagini ale Arcului de Triumf, o copila fascinata de sabia tatalui sau, o alta a carei privire cuprinde doua lumi, prima banca goala a unei clase de la Scoala Centrala de Fete, o femeie purtatoare de ceas de buzunar, accesoriu considerat masculin in epoca, o fetita care trage un carucior in care sunt trei baieti mai mici sunt cateva dintre ilustratiile de pornire ale unor abia schitate povestiri, din care autoarea isi extrage inspiratia pentru a crea istorii individuale marcate de tragedie (precum aceea a familiei negustorului de masline grec, a familiei ciobanului de la Stana Regala ori a surorilor croitorese ce ascund o taina) ori instantanee ale traiului cotidian in continua schimbare de mentalitati si tehnologie, intr-un amestec de personaje reale (regina Elisabeta, librarul Socec, Elena Vacarescu...) si inventate.
De cele mai multe ori, munca de documentare a autoarei se concretizeaza intr-o imagine minutioasa, pitoresc-nostalgica a Bucurestiului de acum mai bine de un secol. Dar rezultatul ramane o fotografie incremenita in timp, o suita de instantanee ce lasa in umbra protagonistul, daca a dorit sa fie vreunul, altul decat Bucurestiul. Avem atmosfera, dar pare neanimata, asa ca de la un punct, cand am inteles ca multele scene trecatoare ale cartii nu converg nicaieri decat in fotografiile incremenite de inceput de capitol, impresia de fragmentar si lipsa de focalizare m-a facut sa duc cu greu cartea pana la sfarsit, incercand sa-i deslusesc o alta valenta in afara de aceea de document istoric romantat. Da, e interesant sa citesti despre oameni si vremuri, dar daca o faci in scop beletristic, nu strict documentar, ar fi fost frumos sa reinvie sub ochii tai, sa gandeasca, sa vorbeasca, sa actioneze, ori asta nu prea se intampla. Intreaga carte da senzatia ca este o lunga introducere, o prezentare a personajelor, si cand dai sa afli continuarea... nu-i, observi ca ii lipseste un punct culminant, chiar si deznodamantul este in acelasi spirit introductiv.
Mi-a venit in minte, nu stiu de ce, poate tot pentru ca era legat de un pionier al artelor vizuale romanesti, filmul Restul e tacere. Acelasi proiect de a construi fictiunea pe baza realitatii, aceeasi dorinta de a nu lasa in uitare timpuri si personaje. Filmul are si el imperfectiunea lui, dar are meritul de a fi viu. Printre fotografiile lui Mayer/Mandy ramane prea multa tacere pe care Simona Antonescu incearca sa o umple cu ceea ce mie mi s-au parut conexiuni fortate... Studioul fotografic devine o repetitiva rama in care se insira cuminti povestirile celorlalti, abia schitate insa exprimate intr-un limbaj ingrijit, cautat, incapabil sa surprinda cu adevarat personalitatea si statutul social al naratorului.
Dincolo de neajunsuri, care poate altora nu le vor afecta lectura (si din cate am mai citit prin cronicile sau impresiile de lectura ale altora nici nu au facut-o), a fost oarecum amuzant si tragic in acelasi timp sa citesc despre puntile peste timp, acele lucruri ce par sa nu se schimbe niciodata:
"Fostei Ulite Mari, unita acum cu Drumul Brasovului, i se spunea "pod" tocmai din cauza acestui pavaj din barne de lemn care facea ca sunetul rotilor de trasura sa semene a cantec vechi iesit din lauta starostelui Barbu cel din batrani. Franz isi amintea din anii trecuti cum ploile de toamna, ce incepeau in preajma zilei Annei - chiar in ziua de astazi, 8 octombrie - se prelingeau pe fetele rotunde ale pavajului si se adunau dedesubt, baltind acolo impreuna cu zapezile topite de peste iarna si cu noile ploi din primavara, umfland lemnul an de an si punand pe jar pe primarii Bucurestilor, care nu puteau potoli larma starnita de domnii ziaristi in jurul acestui subiect decat inlocuind vechile barne mereu cu altele noi." Ieri barne, azi borduri...

Friday, 19 August 2016

Robotul de cartier


Chappie (2015) 

Neill Blomkamp este un regizor tanar, nascut in Africa de Sud, devenit cunoscut  la Hollywood cu Elysium, dupa ce s-a lansat in tara natala, cu excelentul District 9 Chappie, aparut anul trecut, este cel de-al treilea sau lung metraj, situat in ierarhia personala, ca si in cea de pe IMDb, deasupra lui Elysium, dar sub District 9, cu care impartaseste apetenta pentru o imagine post-apocaliptica a lumii tehnologizate, obtinuta prin combinarea elementelor realiste cu cele generate pe calculator. 
Plasat in anul 2016 (viitorul apropiat in momentul lansarii filmului), in orasul sau, Johannesburg, cunoscut pentru rata mare a infractionalitatii, filmul porneste de la ipoteza ca fortele politiei locale, supuse in orice confruntare cu bandele criminale riscului de a-si pierde viata, achizitioneaza o serie de roboti dotati cu inteligenta artificiala si controlati de factorul uman, care pe termen scurt reusesc sa puna putina ordine in haosul general. Unul dintre acesti roboti este rapit si i se implanteaza o constiinta proprie, devenind astfel primul robot capabil sa exprime senzatii si ganduri personale. Circumstantele il aduc in postura de a se transforma intr-un veritabil robot "de cartier", ce invata convietuirea cu gangsterii si normele vietii periculoase a acestora. 
Vocea lui Chappie este asigurata cu mult talent de Sharlto Copley, actorul prezent in toate cele trei filme ale lui Blomkamp. In alte roluri, Dev Patel, creatorul robotilor, Hugh Jackman, Sigourney Weaver si doua prezente inedite, membrii trupei Die Antwood, Ninja si Yolandi Visser. Trupa nu imi place, iar ca prestatie artistica in film nu am reusit sa-mi dau seama inca ce senzatie mi-a produs Yolandi, daca am admirat  combinatia ciudata a personajului intruchipat, de violenta si candoare, ori m-a enervat la culme. Cred ca ambele, asa cum si filmul mi-a starnit destule impresii care se bat cap in cap. 
De departe, cel mai uman si mai bine lucrat personaj, si ca interpretare, si ca miscari si gestica, este Chappie. Mi-a placut conceptul, m-am indragostit de urechiusele lui de titan, de ezitarile si reactiile lui (si nu are legatura cu faptul ca mie imi place si Bumblebee din Transformers, ca imi ajung un pic de suflet si un pic de umor puse intr-o carcasa de fier ca sa-mi faca robotii simpatici!), insa filmul a ramas cam nehotarat, intre radicalismul lui District 9 si tezismul hollywoodist al lui Elysium. Orice s-ar spune, Blomkamp stie sa construiasca o atmosfera, cu un scenariu mai interesant, mai focusat, ar fi putut fi la fel de bun ca si cel dintai, ar fi putut deveni o poveste despre constientizarea mortalitatii de catre masina. 
Subiectul nu era nou, insa cu ingrediente mai bune, mai curatate de cliseele americane ce par sa-i fi contaminat viziunea scenaristica, era un punct de lucru deschizator de perspective diferite. Dar a vrut prea multe, a vrut sa vorbeasca si despre ce inseamna sa fii altfel, si despre riscurile tehnologiei, irosindu-si ideea intr-o multime de ganduri superflue. Si, concentrandu-se prea mult asupra umanitatii lui Chappie, ajunge sa o puna in umbra pe cea a eroilor umani, deveniti, prin comparatie cu el, simpli robotei controlati de o vointa exterioara, caractere stereotipe, depersonalizate, lipsite de culoare. Da, Yolandi are o culoare, dar v-am zis ca nu m-am hotarat daca una placuta sau prea stridenta... 
In acest SF, F-ul nu prea mai este bazat pe S, asa ca era nevoie de ceva care sa compenseze lacunele stiintifice (nici nu vreau sa incep sa le enumar...) pentru ca filmul sa ramana in picioare. Nu este insa un film de ocolit, expresivitatea robotului face toti banii, dar ma bucur ca acei bani i-am dat HBO-ului si nu cinematografului.

Wednesday, 10 August 2016

Terorism, literatura


Ricardo Piglia - Calea Idei Brown


Cartea lui Ricardo Piglia, un autor argentinian pe care-l aveam de multa vreme pe o whish list ce nu da semne ca s-ar scurta cu fiecare noua lectura, dimpotriva, incepe destul de conventional, te face sa crezi ca urmeaza sa patrunzi intr-unul din romanele de campus in genul lui Lodge. Emilio Renzi, un profesor si scriitor argentinian (alter ego al autorului) soseste la New York, pentru a sustine un curs de un semestru. Se simte pierdut, nu doar in traducere, ci si in propria sa viata, marcata de recentul divort, in dezinvoltura celor din jur si in situatiile ambigue in care se trezeste pus chiar din prima noapte petrecuta printre straini, cand un necunoscut care ii stie numele se ofera sa-i vanda cocaina. Se indragosteste de o colega, specialista in opera lui Conrad. Privirea de observator atent, dar usor derutat, in proces de adaptare la realitatile unui ritm de viata diferit, mi-a amintit-o pe cea a lui Marías din Romanul Oxfordului. Insa nu este deloc pe aceeasi linie. 
Foarte repede, lucrurile se precipita, colega cu care incepuse o relatie, Ida Brown, moare in imprejurari suspecte si Renzi se vede pus in ipostaza de posibil acuzat, dar si de investigator pe cont propriu al intamplarilor. Ceea ce spera sa gaseasca in America, un ritm normal al vietii dupa despartirea de cea de-a doua sotie si inspiratia literara in criza, motive de letargie si instrainare de sine, pe fondul crizei varstei, se transforma intr-o noua cautare. Nu mai e loc de apatie, lancezeala si automatisme intr-o viata ce se rostogoleste in crescendo asupra sa, iar cititorul se simte aruncat brusc dintr-un roman de campus intr-unul detectivistic. 
"Pe cand milita impotriva pedepsei cu moartea, Tolstoi a scris o cronica despre executia unui biet taran piroman. Esafodul, calaul, chipul livid al celui care urma sa fie spanzurat, patetismul situatiei. Tolstoi, spre deosebire de ceea ce ar fi facut oricare alt cronicar, s-a oprit asupra descrierii slujnicei care cara galeata cu apa si sapun pentru umezirea funiei spanzuratului, ca sa poata sa alunece mai usor pe grumazul victimei. Cu acest amanunt a anihilat toata metafizica si a transmis toata oroarea birocratica a executiei, mult mai bine decat orice pravalire emotionala a lui Dostoievski despre umiliti si obiditi."
Chiar daca nu sunt de acord cu ultima parte si consider ca si "pravalirile emotionale" isi au rostul lor, activand o alta zona a simtirii umane si actionand ca niste supape, am ales acest fragment pentru a exemplifica scrisul lui Piglia. Prefera sa gaseasca in detaliu capacitatea sugestiva si sa-si construiasca romanul intr-un ritm strain oricarei presiuni. O femeie tocmai a murit intr-un accident (sau a fost ucisa, nu stim inca) si autorul ne invita in capitolul urmator sa o cunoastem pe Nina Andropova, un personaj intrigant, face o paranteza in care ne plimba prin spiritul rus, prin literatura, revine asupra framantarilor si cercetarilor legate de moartea Idei, creand un cockteil bizar de roman politist, universitar, psihologic, social. Nu vom urma un curs clasic al anchetei politiste, nu incercati sa va apropiati de carte ca atare, veti fi foarte dezamagiti. Nu asteptati nimic de la ea, lasati-o sa va conduca acolo unde vrea autorul, chiar daca drumul este plin de meandre, deconstructii si reconstructii, paranteze politice, literare, elemente de filozofie marxista. Piglia este imprevizibil si isi poarta cititorii in zone neasteptate. Apare si un misterios Manifest impotriva tehnologiei capitaliste, la inceput derutant in context, dar pana la urma totul se leaga si anarhia ce izbucneste din unele pagini isi gaseste contrapunct in asezarea cuminte a frazelor ce se inlantuie fara sa-ti dai seama cum o amintire, un fragment din autobiografia personajului, se transforma brusc intr-un discurs virulent impotriva oranduirii americane. 
Cine a auzit de Unabomber va recunoaste un portret familiar, va intelege ca fictiunea lui Piglia s-a tesut nu doar din metaliteratura, ci si din viata reala, ca miza cartii nu este divertismentul, escapismul, ci angajamentul, prezenta intr-o realitate care in zilele noastre se manifesta tot mai agresiv: 
"Ca sa putem difuza mesajul nostru, cu posibilitatea ca el sa produca efecte pe termen lung, a trebuit sa ucidem cateva persoane (...) Teroristul ca scriitor modern, actiunea directa ca pact cu diavolul. Sa comit raul in stare pura ca sa-mi imbunatatesc modul de gandire si ca sa-mi exprim ideile prin care pun sub semnul intrebarii intreaga societate."
Nu am citit Agentul secret al lui Conrad, la care Piglia face trimitere  in romanul sau, insa din mi-a povestit despre ea  in carte, mi-am creat convingerea ca, alaturi de Unabomber, reprezinta cheile ce ne ajuta sa strabatem labirintul sinuos format de Calea Idei Brown, unul ce construieste o viziune a zilelor noastre, unde fictiunea de calitate inglobeaza natural imprevizibilul realitatii.