Tuesday, 29 November 2016

Ca un fluviu fara inceput si fara sfarsit



Clarice Lispector - Apa vie. Ora stelei

O pictorita incepe sa scrie. Poate o scrisoare catre cineva drag, catre sine ori catre noi, cititorii. Se avanta pe teritoriul cuvintelor in fata martorului nenumit caruia i se adreseaza la persoana a doua, intr-un demers de imblanzire a lor, de stapanire a sensului si a tacerilor, a spatiilor dintre ele si a senzatiilor imposibil de prins in capcana literelor. 
"Prin urmare a scrie este modul celui care foloseste cuvantul ca o nada, cuvantul care pescuieste ceea ce nu este cuvant. Cand acest ne-cuvant - spatiul dintre randuri - musca din momeala, ai scris ceva. Cand ai pescuit spatiul dintre randuri, poti scoate usurat cuvantul din carlig. Dar analogia se sfarseste aici: ne-cuvantul, cand musca momeala, o incorporeaza  in el. Si-atunci salvarea este sa scrii fara sa fii atent."
Asa scrie Clarice Lispector, sau cel putin asta este senzatia pe care o lasa. Uneori extrem de lucide si precise, alteori vagi si simbolice, atingand sfere abstracte ori poetice, cuvintele sale se insira parca dintr-o suflare, transformand realitatea in vis, incercand sa-i atinga un invizibil nucleu. Am regasit-o la fel ca in Aproape de inima vijelioasa a lumii, cruda, analitica, neinduratoare, dar si plina de verva, desfacand cu naturalete cuvintele de conventii si sabloane, pentru a cauta in ele instinctul vital. Ca si acolo, demersul analitic ia forma unui vartej de senzatii, ca si acolo, pare intr-o lupta permanenta cu abisul pe care il intuieste captiv in cuvinte al caror sens nu se poate stoarce in intregime. E rece, alunecoasa, imprevizibila. Insa in Apa vie demersul sau nu are o rama, lucru ce ar putea descumpani unii cititori. E doar o curgere sinuoasa a gandurilor in care doreste sa cuprinda prea multul netrait al vietii, coplesitorul timp, creatia, conditia limitata a omului, intr-o cadenta mai apropiata de un poem in proza decat de o nuvela sau un roman scurt sau cum or fi vrut autoarea sau criticii sa o/il numeasca. 
Senzatia asta de improvizatie aproape muzicala, revarsandu-se asupra urechilor obisnuite cu un anumit ritm, creeaza o iesire din banalitate, din structurile consacrate, o evadare intr-o lume care nu stii  unde incepe si unde se termina. Dar e ceva atat de proaspat, de spontan in ea incat eu, cel putin, nu-i pot rezista. Ideile tasnesc parca singure, ca intr-un dicteu automat, ca si cum subconstientul autoarei ar prelua controlul asupra frazelor. Ceea ce ma contrariaza si ma uimeste e ca nu se pierde senzatia de luciditate, de apropiere de o frumusete ocultata, inaccesibila. ""Cel mai bun text inca nu a fost scris. Cel mai bun text se afla printre randuri."  Este un flux al vietii si al mortii, ce ne transpune intr-o alta dimensiune a limbajului. Autocentrat si in acelasi timp deschis spre lume, este un fragment intrigant, complex, o calatorie fara destinatie, pentru ca nici viata nu are o destinatie prestabilita. 
Si dupa nauceala asta, urmeaza Ora stelei, un text ce isi propune poate sa fie cel mai "cuminte" ca structura din ceea ce a scris brazilianca nebuna (in sensul frumos). Insa doar in aparenta. Macabea este creatia literara a unui narator, la randul sau personaj al mini-romanului lui Clarice Lispector. Existenta ei este un alt prilej de a medita asupra realitatii si a barierelor ridicate de limbaji, asupra contemplarii si actiunii, asupra perceptiei de sine in contradictie cu perceptia celorlalti. Iar textul devine o permanenta reflectie asupra propriei sale scrieri, o proiectie a unei minti create de o alta minte, la randul sau creata de mintea autoarei, transformand scrierea romanului intr-un metaroman.
Macabea, o fata sarmana, singura, incapabila sa comunice cu cei din jur, lipsita de armele cuvintelor bine dozate, se indragosteste. Sau, poate, sunt doar hormonii care clocotesc in trupul vazut de cei din jur ca lipsit de orice expresivitate. Existenta sa este aproape ca un experiment pentru autoare, ce capata aici o voce masculina pentru a oferi un portret detasat al celei ce s-a nascut sa fie o prada. Solitara, simpla, mereu pozitiva, cu o viata mediocra, Macabea reuseste sa-i genereze cititorului, prin naivitatea si instinctivitatea sa, tandretea pe care o manifestam de obicei fata de animalutele neajutorate si nevinovate. Insa vocea naratorului nu ne lasa sa ne atasam prea mult asa ca, pe masura ce inaintam cu lectura, personajul devine un fel de subiect experimental, pe care-l putem privi dintr-o multime de perspective, asa cum sugereaza si titlurile alternative de la inceput, posibile indicatii de lectura. Se spune ca este cel mai cunoscut roman al autoarei pe plan mondial. Este si ultimul, Clarice Lispector avea sa moara la putin timp dupa publicare. Mie, recunosc, mi-a placut mai mult Apa vie. Si mai mult, cele doua romane precedente traduse in limba romana. Dar autoarea braziliana este printre scriitorii ale caror noi traduceri le astept mereu cu nerabdare si bucurie.

Sunday, 27 November 2016

La vanatoare de animale fantastice


Fantastic Beasts and Where to Find them (2016)

Nu imi este rusine sa recunosc ca universul lui Harry Potter m-a prins, iar filmul de fata a facut-o chiar mai mult decat s-a intamplat cu seria initiala. Vorbesc doar despre filme, pentru ca nu as avea probabil rabdarea sa citesc romanele, nu am facut-o cu Harry, nu o sa o fac nici cu bestiile de aici, insa orice noua intalnire pe ecran cu aceasta lume in care magia gaseste calea de a se infiltra in lumea din jurul nostru acaparandu-ne in poveste e binevenita. 
Daca ar trebui sa-i prezint cuiva pe scurt filmul, l-as defini probabil ca o vanatoare de pokemoni in New-York-ul interbelic populat cu absolventii scolii de magie americane corespunzatoare Hogwarts-ului, Ilvermorny. Faptul ca media de varsta a personajelor principale creste considerabil (desi sa nu uitam ca dincolo Dumbledore compensa) nu-l face deloc un film mai putin atractiv pentru copii, pentru ca  avem si altceva: animalute fantastice ingenioase, aparent periculoase, dar inofensive cand stii sa le vorbesti pe limba lor. Iar Newt (Eddie Redmayne) este un vrajitor specializat in animale magice, ce si-a dedicat aptitudinile protectiei lor. Ajuns la New York cu valiza sa incarcata cu tot felul de creaturi (nu intrebati de ce a trebuit sa-si aduca de acasa gradina zoologica, evident ca de dragul actiunii) un accident face ca acestea sa se reverse din ea. Va avea mult de alergat pentru a le recupera, timp in care va trebui sa depaseasca si alte piedici, sa se confrunte cu haosul ce se revarsa pe strazi fara ca vrajitorii sa-i poata descoperi sursa, isi va gasi prieteni si aliati, dar si dusmani de infruntat. 
 Ceea ce m-a captivat la film a fost capacitatea unui univers pe care il consideram epuizat de a se reinventa, printr-un bestiar plin de haz si imaginatie, de a-si pastra continuitatea cu lumea lui Harry fara a deveni repetitiv, doar prin indicii si mentiuni ce ne fac sa intelegem ca germenii lumii ce avea sa ni se infatiseze cu vreo 70 de ani mai tarziu sunt deja acolo. Imaginea lui Redmayne de copil mare si timid pierdut in lumea din jur, mai mereu dezorientat, se suprapune de minune pe rolul sau, iar patiserul Kowalski (Dan Fogler), prietenul lipsit de abilitati magice pe care Newt si-l face mai mult prin forta imprejurarilor, asigura factorul comic. Fie ca ati vazut sau nu Harry Potter, Fantastic Beasts... este nou, are o prospetime pe care o pot gusta in aceeasi masura si cei carora trimiterile la serie le-ar putea scapa, actiune antrenanta, dragalasenii pufoase pixelate, o atmosfera usor intunecata, insa strabatuta de o lumina interioara ce-l face un film placut si copiilor. Atuul sau principal ramane imaginatia, o trasatura mai dezvoltata la varste fragede, inhibata apoi cu grija de anii de formare scolara, dar pe care unii incearca sa o pastreze si sa o alimenteze toata viata. Este un film care ajuta la aceasta alimentare, sanatoasa zic eu. 
In plus, atinge subtil teme de actualitate, precum traumele pe care le pot suferi copiii atunci cand se simt refuzati si acceptarea diferentelor culturale. De exemplu, englezul Newt priveste cu stupoare faptul ca in Statele Unite casatoriile dintre magi si nu-magi sunt interzise, asa cum unii dintre noi privesc cu stupoare demersul celor trei milioane si nu inteleg cum, dincolo de optiuni de viata, credinta sau diferente ereditare, cineva ar putea fi interesat si indignat de ce se intampla in patul altcuiva... Cu toata aura lui de poveste, de divertisment light, este un film care sper ca poate sa ne ajute sa ne reanalizam propriile prejudecati, mai ales ca nimic nu este moralizator, direct, ci ideile sunt imbracate intr-un context magic, ceea ce, pe de alta parta, le-ar putea face sa treaca neobservate pentru spectatorul fascinat de imagini si de cursul actiunii. De aceea am si tinut sa le punctez. 
Poate ca pentru fanii hardcore ai magiei din Harry Potter cea de aici, din New York, nu este de ajuns, lumea propriu-zisa a vrajitorilor este lasata mai in planul doi, Newt preia prim-planul cu aventurile sale din orasul real, invadat de creaturi fantastice, de un intuneric distructiv si de amenintarea unui magician cautat de toti, ale carui fapte ar pune in pericol lumea invizibila unde se refugiaza detinatorii de puteri magice pentru a nu strica echilibrul, pentru a nu-i speria pe oamenii de rand, pe non-magi. Pentru mine, care vad tot fenomenul literar si cinematografic creat de Rowling ca pe un entertainment, asta a si fost, un film pe care nu l-as incadra in seria "100 de filme de vazut intr-o viata", dar care mi-a oferit delectare in cele doua ore si ceva, nici nu le-am simtit cand au trecut.

Wednesday, 23 November 2016

Adolescentul roman urban al anilor '70


Ovidiu Verdes - Muzici si faze

Imi aduc aminte de o faza de pe la inceputul anilor 2000 cand, intr-una din incercarile perpetue de restructurare a manualelor si programei scolare, din dorinta de a ilustra literatura contemporana, s-a publicat intr-un manual de limba romana un fragment din romanul Muzici si faze. Ce tragedie, ce scandal, ce ultragiu public! Puritanii au sarit de cur in sus ca si cum cuvantul ce defineste partea posterioara a mamiferului uman nu ar face parte dintr-un registru al unei limbi pe care altminteri o apara cu foc, ca si cum limbajul colocvial ar trebui ascuns sub pres, ca si cum urechile virgine ale adolescentilor nestiutori tocmai ar fi fost violate de cuvintele vulgare. Mai apoi, sau cam prin aceeasi vreme, urmaream constant un site cu cronici muzicale oarecum atipic, pentru ca autorii incercau sa lege albumele despre care vorbeau de experienta personala, sa asocieze muzicile cu faze din viata lor. Se numea, evident muzicisifaze.com. Acum, ca mi-a revenit in minte, i-am facut o vizita. De prin 2010 incoace, nu mai publica decat topuri anuale. 
Anii au trecut si abia acum, la a doua reeditare, am ajuns sa citesc romanul ce a starnit atatea controverse acum vreo 15 ani. Laudat de unii, criticat de altii, faptul ca a facut sa se vorbeasca si sa curga multa cerneala (sau pixeli) pe marginea lui i-a oferit un statut de roman cult (nu o spun eu, ci altii mai avizati) cum nu prea mai gasim in literatura autohtona a zilelor noastre. Si, pe buna dreptate as zice, acum, dupa ce l-am citit. Pentru ca, rezumandu-ma strict la literatura noastra, eroul lui Verdes este corespondentul anilor '70 al adolescentului miop al lui Eliade. Introvertitul, asceticul, austerul adolescent interbelic a fost inlocuit 40 de ani mai tarziu de exuberantul, revoltatul, extravertitul Tinut. Au in comun pasiunea, in primul caz pentru scris, in al doilea pentru muzica. Alte epoci, alte preocupari, insa aceeasi neliniste, aceeasi dorinta a varstei de a capata un statut si recunoasterea celorlalti. In gasca lui Tinut,  poti fi admirat pentru  cantitatea de discuri originale detinute, ce asigura respectul celorlalti, pentru accesoriul feminin din dotare, care trebuie sa arate trasnet ori, cand nu se poate, pentru forta pumnului, ce creeaza o alta forma de respect, generat de teama.
Tinut ni se infatiseaza ca un exponent al unei generatii, cu preocuparile ei (in principal muzica, "ceaiuri", fete). Este o varsta prin care am trecut, e drept ca mai aproape de stilul eroului lui Eliade decat de cel al lui Verdes, insa care acum mi se pare atat de departe cu preocuparile ei futile, cu micile esecuri transformate de mintea tanara in mari tragedii. Nu prea pot fi pe aceeasi lungime de unda cu ea (decat muzical, rockul anilor '70 este in continuare la mare cinste in preferintele personale), probabil ca altii mai tineri vor fi, pe mine m-a cam plictisit de la un punct toata aceasta taiere de frunze la caini ce alcatuieste existenta lui Tinut, in banalitatea sa, cu visele, betiile si zbenguielile lui hormonale. Este un roman a carui receptare pozitiva se bazeaza foarte mult pe un palier de identificare ce mie mi-a lipsit cu desavarsire, v-am zis, aveam alte preocupari la varsta respectiva si nu prea socializam, dar nici nu ma victimizam, era din propria alegere, nu din marginalizare.
Mult mai interesante au fost, in schimb, imaginile familiare ce alcatuiesc cadrul in care se misca personajele. Si imi scot palaria virtuala in fata autorului ce a recreat din amintiri o lume ce ar putea reprezenta o referinta nu doar pentru manualele de literatura, ci si pentru cele de istorie ori pentru vreun studiu de antropologie culturala ce ar avea in centru elevul de clasa a IX-a din zona Panduri-Cotroceni in anul 1978. Prea specific?! Bine, adolescentul roman urban al anilor '70. Chiar '80-'90, desi gusturile muzicale ale majoritatii virasera spre dance-ul acela american si nemtesc pe care nu l-am inghitit niciodata, Deep Purple si Pink Floyd fusesera inlocuiti la chefuri (corespondentul "ceaiurilor") cu C.C. Catch, Modern Talking, Jennifer Rush si alte efemeride similare.  Am regasit si recunoscut multe imagini familiare: cinematografele comuniste de cartier, oracolele completate la sfarsit de an scolar, magnetofoane si casetofoane, carpete si fete de masa de musama, sticla de coniac in forma de tarancuta, tigarile lipite cu scotch, cico-ul cald, jargonul adolescentilor...Intr-o singura saptamana, de la sfarsitul clasei a IX-a, Tinut traieste si recompune din amintiri o copilarie si o adolescenta emblematica pentru atatia tineri de varsta lui.
Doua lucruri m-au deranjat usor pe plan stilistic: abundenta de "neica" si "nene" ca formula de adresare (nu stiu daca se folosea, poate ca da, dar prea multi "neni" au dat navala peste mine pe parcursul lecturii, poate un tic verbal al personajului, dar nu l-am apreciat defel) si torentul de interjectii si exclamatii ce-l transforma pe vorbitor (Tinut) intr-un exaltat entuziasmat de orice nimicuri pe care tine sa ni le impartaseasca. Dar sunt probabil tipice varstei, v-am zis ca am fost cam demult acolo si am uitat cum era. Cartea este, oricum, o mostra si un monstru de limbaj colocvial. Eu am tras vreo doua saptamani de ea, pentru ca dupa prima jumatate, cand primisem totul in termeni de culoare si atmosfera, fazele au inceput sa ma plictiseasca. Muzicile nu, niciodata!
Ii recunosc valoarea, originalitatea si rolul, aceea de a aduce cultura pop in sfera literaturii, dar nu e o carte pentru mine. Da, a creat un univers viu, dinamic, a reinviat o epoca. O recomand celor sub 20 de ani, pe care logoreea superficiala a lui Tinut ori framantarile sale legate de relatia cu Hari ii poate tine mai usor in priza, fac parte din aceeasi sfera de preocupari. Eu am apreciat mai mult momentele de respiro, cand personajul se mai si oprea din goana (dupa iubire, dupa popularitate, dupa prieteni, dupa tigari...) sa priveasca putin in jur. Si asta nu l-a transpus brusc intr-un rol mai matur, ci este consecvent cu imaginea adolescentului naiv de 15-16 ani, ce culege din fiecare faza superlativul:
"In fine, am mai discutat noi pe-acolo cum e cu artele, dupa care Bodi s-a dus pe la bucatarie si eu am inceput sa ma gindesc cite ceaiuri erau in Romania in momentu' ala, si citi tipi dansau cu cite tipe. Mi-au iesit cam un milion de ceaiuri si vreo sase milioane de tipi si tipe, am tras aer in piept si m-am intors in profil, ca sa aud stereo: cu o ureche muzica dinauntru si cu cealalta linistea de-afara. Imi placea si mirosul ala amestecat, fiindca de afara venea iz de noapte, de frunzis umed, si din camera aromele de la chef - mincarea, bautura, fumul de tigara si parfumurile gagicilor. Si gustul de whisky era nemaipomenit: din cerul gurii urca parca pina in spatele ochilor..."
Si ca sa-mi dau seama daca cel care vorbeste este Tinut sau Ovidiu Verdes, ca sa pot recunoaste versatilitatea si maiestria (daca exista) as mai avea nevoie de cel putin o carte. Pe care pana acum, in cei 16 ani trecuti de la publicare, autorul nu ne-a oferit-o. 

Thursday, 17 November 2016

Invartitul in cercuri


Arrival (2016)

Cercul interpretarii
Recunosc ca filmul asta mi-a creat niste asteptari. Si pana la un punct, mi le-a si implinit. Doar ca, atunci cand a inceput sa cada, a cazut cam de sus si vertiginos, iar senzatia de dezamagire a fost proportionala cu inaltimea la care se ridicase. In primul rand, stiam ca este vorba despre traducere, un subiect mereu interesant pentru mine. In cazul de fata, din engleza in heptapoda (si evident ca scenariul nu pierde ocazia sa-i explice americanului idiot - am voie sa-i spun asa, fara remuscari, acum, dupa alegeri! - ce este acela un heptapod). Alienii au venit. Sunt 12 nave rasfirate prin toata lumea, fara sa omita punctele cheie, teritoriile marilor puteri (SUA, Rusia si China, Europa este complet ignorata). In incercarea de a crea o comunicare, americanii apeleaza la o lingvista reputata, dr. Louise Banks (Amy Adams) care va face echipa buna cu omul de stiinta Ian Donnelly (Jeremy Renner). Rolul ei este acela de a incerca, pe baza mecanismelor de comunicare, a analogiilor create intre limba materna si celelalte pe care le cunoaste (si pare sa le stie cam pe toate) sa inteleaga ce vor extraterestrii. Si pana la vreo trei sferturi filmul tine, chiar si fara sa fie impanzit cu actiunea la care te-ai putea astepta de la un SF. Este si bine documentat (intr-adevar, cunoasterea unei limbi straine transpune vorbitorul intr-un alt sistem de conventii sociale si de comportament, chiar si atunci cand e una mai apropiata, nu chiar extraterestra sau farsi, ceea ce pentru mine e cam acelasi lucru), si bine gradat. Imi dau seama ca nu aveam la dispozitie 2 saptamani (parca atat zice nu stiu care metoda revolutionara de luat banii fraierilor ca dureaza acum invatatul la perfectie al unei limbi straine), asa ca era firesc sa trecem peste niste etape si sa ajungem, intr-un final, la comunicarea inter-rasiala. 
Si fiindca tot suntem la interpretare, umbla vorba ca Amy Adams ar putea fi nominalizata la Oscar pentru rolul de aici. Nu m-as entuziasma, personajul are o apatie, o angoasa si o desprindere de realitate ca zici ca a  parasit-o barbatul si tocmai i-a murit copilul... Si nu stiu cum sa va spun ca sa nu fie spoiler, dar sunt momente ale filmului cand se simtea nevoia unei schimbari de dispozitie, un pic, acolo. E atat de liniara incat devine plictisitoare. E prea monotona, prea lipsita de nuante.

Cercul de cerneala
Este greu sa vorbesc despre el cuiva care nu a vazut filmul. Am multe de spus, de despicat, dar ma abtin, pentru ca, v-am zis, pana la un punct chiar ai ce vedea. Adica era bine, ma loveau amintirile semiotice din toate partile. O persoana draga mie alaturi de care am vazut filmul mi-a zis ca prea reduc toata metafora la scheme lingvistice, aproape ca ne-am si certat pentru cercul asta de cerneala si semnificatia lui :). Dar nu am cum altfel, pentru ca era esenta filmului si, cu cat esti mai aproape de subiect, cu atat tinzi sa-l analizezi si sa incerci sa-i decodifici mesajul. Asa ca m-am uitat cu placere la film, mi-am adus aminte cu nostalgie de signifié si signifiant (excuse my french, este limba in care am studiat eu lingvistica candva, demult, intr-un alt secol)  si toate pareau surprinzator de bune si frumoase pentru un film american pana cand am dat de...

Cercul temporal
El mi-a scazut entuziasmul. Fara sa dezvalui prea multe, pentru ca filmul se bazeaza pe efectul de surpriza, va spun ca recurge la trucul ieftin al cauzelor ce devin propriile efecte si ca, la final, am ramas cu gandul ca, daca toate cele intamplate erau deja intamplate, de ce ar mai fi trebuit sa se intample? E greu sa spun direct, dar totul culmineaza cu o scena, undeva spre final, un telefon ce reprezinta in acelasi timp propria-i cauza si propriul sau efect, lucru pe care v-am spus ca imi este imposibil sa-l accept. Nu, nici in dimensiunea realitatii, nici in cea a fictiunii, nici in aceea a contactelor intre civilizatii care gandesc in alti parametri spatio-temporali. Pentru acele ultime vreo 20 de minute ce mi-au intinat imaginea bunicica despre film, pentru montajul care putea face o mica rocada astfel incat sa mai prelungeasca putin incertitudinea si sa lase telefonul pentru final, daca simtea nevoia unei explicatii, ori sa il strecoare ca o posibila aluzie, pentru lipsa de subtilitate, un film de nota 8-9 a devenit, pentru mine, unul de nota 6. Trece clasa, ca toate filmele se dau acum peste cap sa dea bine la cadru in lumea in care imaginea tinde sa conteze cel mai mult (era nevoie de o cascada de nori la locul unde s-a plasat nava?), dar  nu-l pun printre premianti.

Monday, 14 November 2016

Decameron turcesc


Burhan Sonmez - Istanbul Istanbul

Este inevitabil ca, atunci cand citesc o carte cu un asemenea titlu, sa nu imi vina in minte Istanbul-ul lui Pamuk, acel oras pitoresc in care traditionalul si modernul se manifesta conflictual sau armonios, dupa cicumstante ori dupa voia scriitorului ce-l transforma in personaj al romanelor. Ma gandeam ca voi gasi ceva din Istanbulul pestrit si plin de viata asupra caruia istoria arunca umbre de nostalgie si mister. Insa cartea lui Burhan Sonmez este izvorata dintr-o alta istorie, cea a terorii si conflictului, una ce se leaga mai degraba de actualitatea fierbinte si cetoasa a acelui colt de lume decat de zarva bazarului si de curgerea netulburata a Bosforului. 
Odata cu primele pagini, coboram in celula unde un doctor, un student, un croitor ce si-a abandonat studiile universitare si un batran incearca sa-si faca detentia cat mai suportabila, intre reprize de tortura si incertitudinea existentei vreunui "maine". Acolo unde nu exista puncte cardinale si scurgerea timpului se masoara intre pasii gardienilor pe culoar domneste intunericul. Acelasi cu care m-am intalnit transpus literar de Tahar Ben Jalloun in Aceasta orbitoare absenta a luminii ori in memoriile autohtone din inchisorile comuniste, din pacate multe, si spun "din pacate" pentru ca nimeni nu ar trebui sa aiba astfel de amintiri... Acel intuneric pe care oamenii au incercat dintotdeauna sa-l atenueze prin evadare. Captivii de aici se refugiaza in povesti inventate ori recreate pornind de la experientele traite, pe care le deapana pe rand inaintea colegilor de suferinta. Se raporteaza la biografia proprie, inventeaza jocuri logice, spun istorii de (pe)trecut timpul, creeaza un ritual al meselor imbelsugate stropite cu raki imaginar, totul pentru a nu uita, pentru a nu se scufunda in bezna dezumanizanta in care tortionarii incearca sa-i arunce. Povestind, ne desfasoara in fata Istanbulul de la suprafata, la care nu mai au acces decat prin puterea cuvintelor.
Istorisirile lor (surprinzator de multe pentru dimensiunile cartii) sunt adaptate lumii in care traiesc, realitatilor inconjuratoare. Unele iau forma pildei, precum aceea a unei profetii facute inainte de nasterea unui baiat, aratandu-ne ca nu poti sa te ascunzi de destin, ca el te va gasi in ciuda oricaror masuri de precautie. Altele sunt istorioare porcoase puse in context local, asumate si transmise de personaje ca povesti ale Istanbulului, spuse pentru a starni un strop de veselie. Multe le stiam din alte carti (cea a calugarului si fecioarei care arunca diavolul in Iad din Decameronul) sau au devenit bancuri ("O femeie cu fusta ridicata alearga mai repede decat un barbat cu chilotii in vine" ori cel cu ursul polar). Mai sunt probleme de perspicacitate, menite sa provoace spiritul, sa-l scoata din letargie, sa tina mintea ocupata, dar si intamplari din biografia naratorilor, ce le intregesc personalitatea, ni-i apropie si tes un fir narativ principal. Impreuna, totul capata un aer de Decameron turcesc. Tot zece zile au la dispozitie pentru a ridica bariere in calea ciumei ce-i asteapta dincolo de usa celulei, acolo unde se afla Infernul. In ambele cazuri, miza este supravietuirea prin puterea imaginatiei, inventarea unei realitati proprii, protectoare, prin care spera sa ajunga la liman.
Si asa ia nastere Istanbulul lor, orasul unde "fiecarei suferinte trupesti i se alatura una sufleteasca", macinat de o epidemie a asupririi si terorii ce nu-i poate umbri fascinatia si puterea de atractie asupra celor ce-l iubesc si incearca sa-i aduca lumina in subteranul detentiei lor:
"- Unchiule Kuheylan, stii ca pentru noi orice oras e Istanbul. Daca pe un copil l-a prins intunericul si s-a ratacit pe stradute inguste, acolo e Istanbulul. Orasul in care un tanar se arunca intr-o aventura ca sa-si gaseasca femeia iubita, un vanator pleaca in cautarea blanii de vulpe neagra, un vapor este tarat de furtuna, un print vrea sa ia Pamantul in palma ca pe un diamant, ultimul rebel jura sa nu-si plece capul si o fata fuge de acasa ca sa-si implineasca visul de a deveni cantareata, orasul unde ajung bogatasii, hotii si poetii este Istanbulul. Fiecare poveste vorbeste despre acest oras."
Istanbulul lui Burhan Sonmez se contureaza din intamplari si din atmosfera construita ca un oras al splendorii si al ororii, al intunericului si luminii, al istoriilor intercalate, in care lumea de deasupra, in haosul si frenezia sa, pare impasibila la idealurile celei de dedesubt, acolo unde timpul curge diferit pentru revoltatii insetati de dreptate. Intr-o epoca trista a haosului ce continua si in zilele noastre, Turciei ii ramane, cel putin, puterea de a se povesti, prin ras si speranta, pentru a mai dilua gustul amar ...

Saturday, 5 November 2016

Despartiti de razboi, uniti de absenta luminii


Anthony Doerr - Toata lumina pe care nu o putem vedea

In alte imprejurari, ar fi putut fi o poveste de dragoste. Dar asta intr-o alta realitate, in care istoria omenirii nu ar fi cunoscut al Doilea Razboi Mondial. Asa, nimic din ce ar fi putut sa fie nu s-a intamplat. El si Ea s-au intalnit cateva ore, spre sfarsitul razboiului. Povestea de dragoste nu a existat. A existat in schimb o poveste a iubirii pentru viata, a pasiunilor strivite de senilele huruitoare, ce se transforma intr-o carte de o frumusete dulce-amaruie, a candorii inabusite de mirosul prafului de pusca si de suieratul obuzelor. O carte a luminii interioare careia razboiul ii refuza exteriorizarea, a ochilor deschisi sa vada, in loc de frumos, oroarea. Ea este frantuzoaica, oarba de la sase ani. El este german, orfan de suficient de mult timp incat sa inteleaga ca destintul care il asteapta, acela de lucrator in mina, este o condamnare la moarte. Deasupra lor, pluteste legenda unui diamant blestemat ce-i aduce nemurire posesorului, dar rasfrange peste cei din jur tragedie si blestem. Toate isi vor gasi un punct convergent la Saint-Malo, fortareata franceza mistuita in august 1944 de bombe. 
Dar aici este doar inceputul cartii. De fapt, sfarsitul, pentru ca tot restul e o intoarcere in timp, in care aflam cum soarta celor doi a avut un punct comun ce i-a influentat inca de dinainte de a se cunoaste. Intre cele doua momente, avem un razboi in care invata sa supravietuiasca. Separat, nu impreuna. Si pe baricade opuse, evident. Asa se construieste treptat, din detalii adaugate subtil, o istorie ce aduce cu fiecare capitol elemente noi, facandu-si cititorul sa stea cu sufletul la gura, sa vrea sa afle ce se intampla mai departe. Nu exista stagnare, eroii au un drum al lor ce se imbogateste cu fiecare pagina, gesturile si actiunile lor, de o candoare contrastanta cu lumea violenta in care traiesc, impresioneaza. Nu stiu daca e de vina si faptul ca are in prim-plan copii, unul confruntat cu intunericul in sensul propriu, celalalt cu perspectiva lipsita de lumina a plecarii din orfelinat in mina, acolo unde si tatal sau si-a gasit sfarsitul. Marie-Laure detine sensibilitatea celor privati de un simt, care le acutizeaza pe celelalte. Si are un tata ce mi-a amintit de personajul lui Benigni din La vita è bella, ce incearca sa aduca permanent, macar in sens figurat, lumina in viata fiicei sale. Werner are sensibilitatea orfanului ce-si gaseste refugiu intr-o pasiune si-si transforma singuratatea intr-o ocazie de studiu, de invatatura, ce-l va purta intr-o scoala de elita unde se pregatesc soldatii perfecti ai armatei naziste.Cine nu tine pasul si prefera sa contemple zborul pasarilor e out. Cine are aspiratii diferite, fie si le inabusa, fie va fi exclus.
Cititi aceasta carte frumoasa in care pana si aventurile capitanului Nemo devin un simbol, o forma de rezistenta. Si urmati indemnul, redundant in sine, dar potrivit in contextul cartii, ce-i rasuna lui Werner in minte si-i calauzeste pasii: "Deschideti ochii si vedeti cu ei tot ce puteti inainte sa se inchida pe vecie."
Este o carte adresata mai mult simturilor decat ratiunii, pentru ca, asemenea personajelor, ceea ce nu putem vedea putem auzi, mirosi, pipai. Lumini albastrui, galbui, verzui ne calauzesc pasii printr-o noapte a ororii traite de ambele parti ale razboiului.
Daca ati mai intrat pe aici, probabil stiti parerea mea (depreciativa) despre best seller-e.  Dar se poate si asa, ca o carte, in ciuda faptului ca a devenit best seller, sa atinga resurse emotionale mai adanci, sa aiba o structura ramificata dar bine pusa la punct, care sa functioneze ca o impingere a naratiunii inainte, nu ca un carlig previzibil pentru cititorii ce se simt confortabil in aceeasi schema, sa nu-si dezvaluie toate resursele din primele pagini si sa nu duca spre sfarsitul previzibil. Epilogul ce se desfasoara 30 de ani mai tarziu de la intamplarile din centrul cartii mi-a pus un nod in gat si mi-a adus aminte cat este de efemera memoria colectiva, cat de usor uitam ceea ce nu am trait direct, ci doar ni s-a povestit, subiectiv. Cartea asta m-a cucerit prin trama, prin intensitatea ei, prin capacitatea autorului de a fi in acelasi timp simplu si profund, prin ritm si prin emotia care strabate din randurile sale. O recomand cu caldura tuturor categoriilor de cititori.

Thursday, 3 November 2016

Ultima carte a lui Vonnegut


Kurt Vonnegut - Un om fara de tara

Facandu-mi-se mie dor de Vonnegut, de spiritul sau jucaus si acid in acelasi timp, ironic si afectuos, am sorbit intr-o dupa-amiaza acest volum in care, sub aparenta unor memorii, sunt deghizate gandurile sale despre viata, lumea inconjuratoare, politica si multe altele. 
Cei care-l apreciaza pe scriitor stiu ca orice ar emite este savuros, asa ca nu va ganditi la o insiruire de platitudini, pentru ca forma in care da glas parerilor, altminteri comune si de bun-simt, unele prea evidente, este cea care produce bucuria lecturii. De unde vine aceasta inclinatie de a aborda temele grave cu un suras? Ne-o spune chiar in primele randuri: 
"Copil fiind, eram cel mai tanar membru al familiei, iar mezinul oricarei familii devine intotdeauna un hatru, pentru ca gluma reprezinta singura modalitate de a fi acceptat ca participant la conversatiile ce se poarta intre adulti."
Si asa avea sa ramana mereu, dupa ce a descoperit un mod propriu de exprimare ce ascunde intr-o gluma o samanta de amaraciune, sadeste printr-o farsa intrebari serioase in mintea cititorului si-si mascheaza umanismul si empatia cu detasare cinica. Pentru ca, dupa cum marturiseste printre altele in carte, rasul este si o forma de alinare a fricii, a tristetii, un mecanism defensiv in fata incercarilor vietii. 
Daca v-ati gandit vreodata ce misto ar fi sa stati la o bere cu Vonnegut, cartea asta este pentru voi. Si subliniez, bere, nu sobra cafea ce te indeamna la abordari serioase, nici relaxantul ceai, ci volubila bere, ce dezleaga limbile, atenueaza tensiunile interioare, te face sa treci cu detasare si superficialitate de la un subiect la altul, pentru a recupera cat mai mult din timpul petrecut departe de interlocutor. Doar ea, guraliva bere, poate intelege si tine pasul cu slalomul pe care il face Vonnegut printre subiecte, cu salturile de la amintirile din razboi la politica, de la criza economica la napalm, de la personalitatile psihopate la tehnofobie, de la liderii de opinie la sensul vietii, de la socialism la masinile Saab.
Desi haotic, lipsit de unitate, este un monolog ce-si tine cititorul in priza, il ancoreaza in realitate si-l trimite si in trecut, purtandu-l prin biografia autorului, cu stilul acela care cateodata se poate dovedi confuzant, pentru ca ajungi sa nu mai fii sigur cand vorbeste serios si cand te ia in ras. Dar nu va asteptati la o carte profunda sau revelatoare, luati-o doar ca pe o discutie joviala cu unul dintre marii autori ai lumii. Poate ca si varsta la care a fost scrisa, pe care o aminteste de cateva ori pe parcursul cartii, 82 de ani, predispune la precipitare. Simti ca vrei sa spui tot dar nu prea mai ai timp, asa ca incerci sa concentrezi in cateva cuvinte o intreaga ideologie si filozofie de viata, din care audienta poate spicui cateva replici memorabile, poate fi agasata de anumite afirmatii, mai ales atunci cand nu intelege ca Vonnegut a fost ceea ce in limbajul internetului s-ar numi un troll. O propozitie de genul "Am facut o mare greseala luandu-mi diploma in antropologie, deoarece nu suport oamenii primitivi - sunt extrem de prosti" nu trebuie citita ad literam, altii sunt "primitivii" in cauza, nu cei din epoca straveche ;).
Nu ma pot abtine sa nu remarc cu parere de rau ca traducerea este mult sub nivelul autorului...  Nu e chiar o catastrofa, sunt mai mult stangacii, insa bucuria intalnirii cu ultima creatie a lui Vonnegut mi-a fost stirbita de formulari nefericite de care m-am poticnit pe parcursul lecturii. De genul "anul cand am realizat Slaughterhouse Five", "scriere creatoare" pentru "creativa", termenul consacrat, "putine, dar foarte putine familii continua sa aiba familii numeroase", "cand era mica, lecturile preferate de ea erau misterele cu Nancy Drew". Si altele. Chiar nu vanez greseli, doar imi sar in fata, cand citesc in minte textul, ma zgarie in urechea muzicala si apoi tasnesc din ea in fata ochilor.  Trecand peste ele, vom gasi o carte ce imbina placut amintirile, panseurile si consideratiile asupra lumii in care autorul traieste exprimate, dupa caz, cu umor, sarcasm, ironie, nostalgie sau compasiune.