Saturday, 24 December 2016

Despre iubiri si insecte


Matei Florian - Cexina Catapuxina

De multe ori, coperta a patra a unei carti cuprinde blurb-uri elogioase, prezentari superlative parca trase la xerox ce nu-mi mai spun nimic. In cazul de fata, ea functioneaza ca o nota introductiva scrisa chiar de autor, ca o parateza deschisa in fata cartii pentru a-i explica provenienta si continutul: 
"Am primit romanul asta exact asa: gata scris. Mi l-a daruit, la ceas de seara, un barbat ciudat, cu un ochi ceva mai mare decat celalalt. Nu s-a prezentat, i-am aflat mai tarziu numele. Mi-a spus ca are incredere in mine si ca eu voi sti mai bine ce sa fac cu manuscrisul lui. L-am intrebat despre ce e vorba inauntru. Mi-a spus ca despre lucruri mici, aproape invizibile, despre o lupa si niste insecte, despre iubiri si cuvinte intr-o limba necunoscuta. Mi-a zis ca, daca imi place, il pot semna eu, el n-o sa se supere. M-a rugat la sfarsit sa-i promit insa ca nu-i voi schimba titlul asta imposibil: Cexina Catapuxina. I-am promis. Mi-a strans mana, apoi a plecat. Sper ca, oriunde ar fi acum, ii e bine." 
O prezentare deopotriva intriganta si onesta a unei carti ce ne poarta la firul ierbii, acolo unde traieste o lume vazuta prin lupa unui studios al insectelor care, de atata privit, a ajuns sa aiba un ochi mai mare decat celalalt. Insa cartea nu este atat de entomologica precum pare. Apropiindu-se cu delicatete de lumea marunta, se transforma intr-o proza poetica delicata, senzoriala, ce parca iti face pofta de mare, de soare, de gaze bazaind printre flori si fire de iarba. Cand privesti prin lupa aceasta lume, observi ca ea este populata cu oameni, care-si traiesc sentimentele inconjurati de minuni invizibile multora. Te afli in fata unei povesti de dragoste, cu o EA cu picioarele pe pamant, care nu poate vedea pestii ucisi de pe prosop si un EL visator, plin de fantezie, cu acces spre invizibil, detinand cheia ce descuie detaliile adesea ignorate ale micilor minuni ale vietii. Studiaza furnici, fluturi, frunze, licurici, se simte neinteles si incapabil sa-i comunice iubitei toate aceste detalii.
Citesti o poveste despre viata, despre infiriparea si destramarea relatiilor, in fond povestea tuturor, insa Matei Florian o traduce intr-o forma de exprimare proprie, in care nu exista semne de intrebare, ci doar propozitii scurte, juxtapuse, ce dau un ritm alert, bombardand cititorul cu detalii ce scot subiectul din banalitate, transformandu-l intr-o infiorare lirica. E drept ca am simtit si fiori de spaima, de indata ce am vizualizat expozitia in care fluturii ies din imagini si se asaza pe oameni, dar asta e doar in mintea mea :). Asa cum eroul isi transpune sentimentele intr-o limba necunoscuta, autorul isi creeaza propria sa limba ce-i da textului o melodie aparte. Printre capitole se intercaleaza incantatii si invocatii si, din toata aceasta mirare in fata lumii marunte, nici nu stii cum izbucnesc uneori demonii interiori, cum cainii morti bantuie prin iubiri si ajung sa le transforme in foste iubiri, cum fetitele japoneze care sufla in papadii sunt anihilate de ritmul cotidian.
Toata aceasta poezie a cartii ma face sa cred ca subiectul devine atribut, un pretext pentru scriitura, un apendice al unui exercitiu stilistic reusit. Este o carte de atmosfera, de senzatii pe care fiecare le poate interpreta din alte perspective (poate acolo unde eu am vazut violenta domestica altcineva poate sa vada un alt tip de uzura a relatiei, dat de raportarea la realitati diferite), despre iubiri care se  nasc si mor, despre imposibilitatea comunicarii si instrainarea data de vederile opuse ale jumatatilor unui cuplu, aici chiar interpretate literal, in sensul de imagini accesibile sau nu. Daca v-a fost dor de spiritul ludic, de acea candoare cu care personajele lui Matei Florian privesc lumea in Si Hams si Regretel, le veti regasi si in Cexina Catapuxina, asa cum veti regasi si starea aceea de plonjare in irealitate, in anormalitatea cu aura de poveste, ca forma de transformare a repetabilului si conventionalului in miracole unice, particulare.

Wednesday, 21 December 2016

Adio, Therme!

Am fost la Therme de suficient de multe ori de la deschidere pana in prezent pentru a ma putea considera client fidel. Probabil cam o data pe luna, exceptand lunile de vara. Parea sa fie un loc de relaxare, de rasfat tactil, de deconectare de la realitatea tensionata a unei lumi care parca a luat-o razna. Nu o sa mai merg. Pe de-o parte este frustrant, ma privez de o forma de escapism care devenise un fel de ritual. Pe de alta, cred ca este si mai frustrant sa ajung acolo si, pe banii mei, un baietas sa-mi vorbeasca nepoliticos, chiar sa ma insulte... Nu este deloc ceva ce vreau sa repet.

Am respectat intotdeauna regulile si m-a deranjat atunci cand cei din jur nu le respecta. Le-am acceptat si cand mi s-au parut cu o logica indoielnica (de exemplu, regula ciudata care prevede interdictia copiilor in zona Palm, pe motiv de pastrare a linistii, dar accepta entitatile larvare urlatoare).  Dar pe hartie scrie ceva, in realitate se intampla de multe ori altceva. Teoretic nu ai voie sa te plimbi cu bauturile prin apa, practic se intampla. "Ce sa le facem noi?", a raspuns personalul de la bar, intrebat de ce permit plimbarea cu paharele prin piscina. Pentru ca, se stie, in Romania regulile au valoare orientativa si negociabila, fiind lasate la interpretarea libera a celor care le aplica. De exemplu, regulamentul spune ca este strict interzisa utilizarea telefoanelor mobile într-un mod care deranjează alte persoane (e.g. vorbit cu voce tare sau fotografiatul altor persoane fără permisiunea acestora). De multe ori a trebuit sa ma ascund in prosop ca strutul in pamant pentru ca potentialii clienti si colaboratori sa nu ma indentifice in fotografiile altora ajunse pe cine stie unde. Da, ma deranjeaza ideea ca oamenii cu care am o relatie profesionala ar putea sa ma vada in chiloti! 

Programul de functionare pare sa fie, in zilele de week-end, pana la ora 01. Spun pare, in realitate fiecare "mediator" (asa scrie parca pe ecusoanele baietilor care se grabesc sa mane oamenii din piscina exterioara de la 12.30 precum ciobanul turma) il aplica cum doreste. Mai zice regulamentul ca se interzice tonul agresiv, poate numai pentru clienti, pentru personal este absolut permis si scuzabil. Si atunci cand, in urma folosirii tonului agresiv am raspuns cu un deget mijlociu ridicat (da, a fost si greseala mea ca am raspuns la provocare), nu pot sa va spun care a fost atitudinea domnului mediator. L-am intrebat cum se numea, fiindca pe ecuson nu scrie si presupun ca personalul nu are obligatia de a se identifica nici chiar in scopul legitim al intocmirii unei reclamatii. Poate Mihai. Poate Marius. Poate Dumitrescu, dar astea sunt detalii aflate de la un coleg de-al sau, care pot sau nu sa fie reale. Era un baiat brunet, cu un inceput de calvitie si, pentru compensare, si un inceput de barba. M-a amenintat cu face recognition, sigur, poate s-o faca daca doreste si are calitatea necesara, dar se va deranja degeaba, fata mea nu va mai ajunge pe acolo. Ca in multe alte parti (prea multe), omul strica locul. Si ceea ce putea fi o seara placuta a devenit una de nervi si stres care parca a anulat starea de bine de pana atunci. Si toate astea, pentru ca am dorit sa mai stau 5 minute intr-un loc unde aveam dreptul sa stau cat doresc, cu conditia ca la ora 1 sa ies din incinta complexului. Adica sa negociez un strop de bunavointa, asa cum am vazut ca se negociaza tot felul de alte interdictii. Ei bine, la 12,49 ieseam, dar in loc de 5 minute linistite am avut parte de 5 minute de tensiune si atitudine arogant-superioara a unui angajat. Evident, de pe marginea piscinei, imbracat fiind, ai alta prestanta... 

Oare regulamentul o avea un punct similar si pentru angajati?
THERME BUCUREȘTI vă informează asupra faptului că următoarele încălcări ale prezentului regulament vor conduce IMEDIAT la exercitarea de către aceasta a dreptului de a înceta contractul și la interzicerea prezenței dumneavoastră în cadrul THERME BUCUREȘTI:

  • Orice acte de violență sau agresiune
  • Agresiuni verbale de orice fel sau orice alte manifestări indecente, agresive sau nepotrivite împotriva doamnelor
  • Țipatul, tonul agresiv, tonul ridicat, zgomotul 
Pana una-alta, contractul (sau ce-o fi el) se considera reziliat de catre mine mai ales ca, in urma provocarii, si eu am ridicat tonul deci da, am incalcat prevederile. Probabil un client nemultumit nu conteaza, nici nu se observa. Dar cu asa angajati, va urma si al doilea, si al treilea si poate, la un moment dat, se va simti. Asa ca le fac Thermelor o ultima recomandare: atentie la modul de selectare si instruire a personalului! Adiós!

Sunday, 18 December 2016

Rege al spatiului infinit


Ian McEwan - Coaja de nuca 

Cum McEwan, alaturi de J. Barnes, se numara printre autorii contemporani rasfatati de acest blog (cred ca lor le-am dedicat cele mai multe insemnari de-a lungul timpului) nu aveam cum sa ocolesc cel mai recent volum al sau, aparut la inceputul lunii septembrie, tradus probabil contra cronometru pentru a vedea lumina tiparului la targul de carte, ca sa fim si noi in pas cu actualitatea literara internationala. Bravo, Polirom,  a iesit bine, in ciuda timpului scurt! 
Motto-ul preluat din Hamlet sub semnul caruia se deschide cartea zice cam asa:  "O, Doamne! As putea sa stau inchis intr-o coaja de nuca si tot m-as socoti Rege al spatiului infinit - numai de nu as avea vise rele." Intr-un fel de coaja de nuca isi desfasoara existenta prenatala naratorul acestui roman, unul deloc credibil, daca ar fi sa ne gandim la rece. Sa presupunem insa ca in viata de dinaintea vietii ar exista un acces la imaginea de ansamblu pe care apoi, venind pe lume si construindu-ne traiul din fragmente trunchiate si subiective, il pierdem. Sa presupunem ca vocea care ne vorbeste apartine nu unui fat nenascut, ci unui rege al spatiului infinit si al timpului contemporan, al carui somn amniotic este, din pacate, tulburat de vise teribil de rele: sunt viziuni shakespeariene ale familiei in care urmeaza sa se nasca, dar si viziuni indepartate, ale unui cosmar universal.
Sunt viziuni percepute  prin auz si gust, simturile cu care recepteaza totul din pantecul matern, prin exercitii de imaginatie, inchipuindu-si scenele la care nu poate fi martor, ori prin vaz. Si aici am sesizat o usoara inconstanta in spusele naratorului, care afirma ca nu poate vedea unele lucruri, insa ofera detalii pe care numai cineva dotat cu acest simt le-ar putea cunoaste. Omniscienta autorului o depaseste pe aceea a personajului caruia ii da glas. Dar sunt detalii peste care trec usor, fiindca este o carte suprinzatoare pentru un scriitor care nu prea se abatea pana acum de la normele realitatii. Iar atunci cand un autor care iti place reuseste sa te mai surprinda dupa multe carti, lumea devine brusc mult mai frumoasa. Si asta in ciuda dimensiunii tragice a cartii. Nu vreau sa spun prea multe, doar cateva detalii de decor, piesa in sine va trebui sa o cititi singuri... Am zis piesa? Tin sa ii asigur pe intamplatorii cititori ai acestui post care nu stiu ca uneori vorbesc in doi peri si poate au o aversiune fata de dramaturgie ca este vorba de un roman totusi, chiar unul scurt, usor de citit, insa dens in referinte si avand ca punct de pornire o piesa shakespeariana. Daca Shakespeare ar fi trait in zilele noastre si ar fi fost romancier, poate ca s-ar fi putut numi McEwan. Unii zic ca se numea de fapt Marlowe, dar sa n-o dam pe teorii conspirationiste si sa ma intorc la eroul nostru inca nenascut.
Fatul nostru este un rafinat. Are cunostinte de muzica, arhitectura, politica, pe care pretinde ca le-ar fi dobandit in timpul vietii intrauterine de la posturile de radio si podcast-urile ascultate de mama sa.  Detine sensurile inainte de a avea reprezentarea a ceea ce definesc, insa tot ce ar putea fi o lume abstracta, conceptualizata, nu este perceputa astfel de cititor. Este pe deplin ancorat in actualitatea fierbine, mentionand atentatele de la Londra, "jungla" de la Calais, agricultura modificata genetic, ghimpele rus din coasta Europei, migratia urbana si o multime de alte subiecte de interes general. Este si un rafinat enolog deja, gratie placerilor si consolarilor bahice ale mamei sale. Si niciodata scenele de sex nu sunt mai amuzante si mai putin erotice decat atunci cand sunt descrise "din interior".
Am avut o impresie puternica de divertisment, senzatia ca McEwan s-a relaxat scriind aceasta carte si prin asta i-a transmis cititorului bucuria de a o scrie. A fost ca la un concert care-ti place cand vibrezi la unison cu artistii de pe scena. Le simti entuziasmul, ti-l transmit si tie. Nu ca aici nu ar fi destule subiecte serioase, atinse doar tangential, ce-i drept, dar tonul general ma face sa percep cartea mai degraba ca pe o farsa decat ca pe o tragedie, o fantezie prin care autorul imi pare ca a vrut sa-si lase imaginatia sa zburde, fara prea multa munca de documentare, cum obisnuia pana acum, o miscare imprevizibila dar castigatoare, probabil cu mai mult succes de public decat cartile mai muncite. Sa nu intelegeti ca nu mi-a placut, dar ca prime alegeri si recomandari din opera lui, tot pe Solar si Ispasire as miza, atat de diferite intre ele, dar mai elaborate, mai constante in directia aleasa. Pe cand aici, lasand deoparte intriga principala, una deloc noua, solilocviile regelui nostru in formare in plina criza de constiinta si identitate sunt doar scurte divagatii, broderii pe marginea unui omagiu adus lui Hamlet.

Saturday, 10 December 2016

Intre meduza si girafa


Judith Schalansky - Gatul girafei 

Incep prin a felicita editura All pentru noua imagine a colectiei "Strada fictiunii". Imi place mult genul de supracoperta minimalista, care spune ceva fara sa ofere totul (spre deosebire de coperta a treia, care in loc sa provoace cititorul, sa-i trezeasca interesul, ii face un rezumat al cartii, recomand sa nu il cititi inainte daca nu vreti foarte multe amanunte inainte de lectura proprie). Vizual, detaliile sunt prezente pe coperta ascunsa primei priviri. In cazul de fata, de exemplu, gatul girafei este in afara cadrului, primind in schimb trupul, un schelet ce aminteste de o radiografie, in timp ce imaginile din carte m-au dus cu gandul la plansele de la orele de biologie. In deplina concordanta, si cartea se va dovedi o radiografie a personajului, insa una mentala.
Inge Lohmark este o profesoara de biologie ce-si priveste elevii prin lentila deformata a profesiei sale, cu prejudecatile bine inradacinate in zecile de ani de cand lucreaza la catedra. Ii analizeaza ca pe niste exemplare lipsite de suflet si individualitate (atitudine des intalnita si printre dascalii nostri din perioada respectiva, nu stiu acum), studiaza cu un interes rece, fara a interveni, relatiile dintre ei, chiar si atunci cand acestea se manifesta cu violenta.
"Nu, copiii astia nu i se pareau nicidecum niste diamante in coroana evolutiei. Dezvoltarea era altceva decat crestere. Schimbarea calitativa si cea cantitativa aveau loc fara sa depinda catusi de putin una de alta, lucrul acesta fusese demonstrat aici cu o claritate inspaimantatoare. Nu era chiar placut sa contemplezi (sic!) natura pe acest prag indecis dintre copilarie si adolescenta. O faza a dezvoltarii. Animale vertebrate terestre in stadiul de crestere. Scoala ca un tarc."
Inge priveste specimenele umane din jur cu detasare, prin lupa evolutiei si adaptarii la mediu, cu o totala absenta de empatie, abilitati sociale, aproape autista in autocentrarea sa. Desi cartea e scrisa la persoana a treia, suntem partasi ai punctului sau de vedere, unul cinic, ironic, o perspectiva detasata care pe mine m-a binedispus teribil, in mizantropia mea. Are o onestitate ce mi-a facut-o simpatica, desi in mod normal nu ar fi un personaj pe care sa-l indragesti. Pe masura ce inaintam cu lectura, intelegem cat de conflictuala cu sine insasi si contradictorie este profesoara noastra.
Fiindca tocmai adaptarea, pe care o vede drept cheia existentei, pare sa-i lipseasca. Orice schimbare o descumpaneste, de aceea nu prea lasa loc in viata sa pentru sentimente, incercand sa controleze totul. Rigiditatea ce-i caracterizeaza gandirea produce in mod neasteptat o carte placuta, alerta, ce-i reflecta personalitatea prin propozitii scurte si taioase, lasand loc si secventelor hazlii (imaginati-va, de exemplu, niste struti cu ciorapi colorati, pentru a fi deosebiti intre ei de crescator, ori incercati sa intuiti o comparatie intre meduze si nuferii lui Monet), si consideratiilor biologice (interesant mod de abordare la clasa a mutatiilor genetice si reproducerii umane), dar si imaginii de ansamblu, aceea a unei lumi ce se recompune pe baze noi, dupa caderea comunismului. In noua oranduire, schimbarile se vor pravali si asupra lui Inge, care stie, din materia pe care o preda, ca cine are gatul mai lung traieste mai mult, convingere pe care doreste sa o transpuna si in viata proprie, luand ca model girafa. 
Asa a  devenit Inge, dupa cum aflam din incursiunile in trecutul sau, o femeie ce refuza sa-si manifeste tandretea in public, considerand-o slabiciune, asa si-a construit o carapace protectoare ce i-au adus mai multe pierderi decat castiguri. Observa lumea cu detasare, exprimandu-si opiniile ca niste sentinte, scurte, precise, concentrate, seci ce dau textului o cadenta de mars militaresc spre o destinatie necunoscuta. De la atmosfera din clasa la discutiile din cancelarie si discursurile din curtea scolii ce mi-au amintit de "careul" din vremea scolii mele, cu vorbe sforaitoare si goale, totul este supus, in mintea eroinei, unei cenzuri a evolutiei mai puternica decat dictatura ce s-a incheiat de curand, ca pentru a contrabalansa printr-o ordine riguroasa, stiintifica, incertitudinea viitorului destin.
Am remarcat prezentarea cartii ca un bildungsroman. Eu am vazut in el nu un roman al formarii, ci al deformarii, al parcurgerii unui drum invers, al imunizarii la sentimente. Sunt destule motive pentru care nu va fi pe placul multora, si eu am avut ceva retineri la sfarsit - daca se poate numi sfarsit, mi-a lasat o senzatie de carte neterminata - in ciuda interesului si curiozitatii mele pentru istoria naturala, genetica si evolutie. Sau poate tocmai pentru ca el exista. Sunt domenii din care nu stiu prea mult, dar imi place mereu sa aflu lucruri noi sau uitate. Din punctul asta de vedere, cartea mi-a oferit informatii, am apreciat si structura sa, paratextul, cu insemnarile marginale si titlurile din headerul paginii, cuvinte-cheie ce ar putea alcatui un glosar al termenilor biologici, desenele. Ceea ce pe mine m-a cucerit, viziunea cinica si rece, pe altii ii poate indeparta de personaj. Nu incercati sa-l iubiti, s-ar putea totusi sa se intample, intr-un mod cerebral, nu afectiv. Inge nu cauta empatie, ar fi o forma de atasament ce ar face-o vulnerabila, asa cum o face si teoria evolutionista pe care alege sa o adopte, una a sperantei in adaptare prin efortul personal. Nu intamplator numele eroinei noastre, Lohmark, este similar cu cel al lui Lamarck, autorul teoriei ereditatii caracterelor dobandite. Mai in gluma, mai in serios am o intrebare care ma... meduzeaza:  de ce ar fi mai importante ca mecanisme de supravietuire vertebrele girafei decat nematocistele meduzei?  Ele au fost aici inaintea dinozaurilor si vor continua probabil sa fie si dupa ce ultima girafa va fi braconata.
In orice caz, daca aveti drum prin Paris, nu ocoliti  Jardin des Plantes. Nu numai pentru plante! Puteti lua si Gatul girafei cu voi, mi se pare cadrul perfect pentru a o citi, eventual dupa o vizita la Grande Galerie de l'Evolution! Daca nu, ne multumim si cu Antipa, mai ales ca apropierea de Haeckel, naturalist mentionat in carte, si descoperirea unei specii de meduze il plaseaza in atmosfera potrivita. Caci un mic muzeu de istorie naturala este si romanul de fata, unul ce pune accent pe mutatiile specimenului Inge Lohmark.

Thursday, 1 December 2016

Legati de pamant


José Saramago - Ridicat de la pamant 

Cu volumul de fata, publicat in 1980, Saramago ne duce in Portugalia rurala, intr-un loc unde poti umbla "o viata intreaga fara sa te regasesti, mai ales daca te-ai nascut pierdut". Este taramul bunicilor sai, tarani pe mosia unui latifundiar, este taramul aspru si lipsit de pitorescul idilic pe care-l gaseste privirea turistului, unde existenta devine o lupta de zi cu zi. Este locul unde isi duce viata familia Vreme-Rea (as fi preferat ca numele de familie sa fie pastrat in original, Mau-Tempo, pentru rezonanta locala, eventual cu o nota de subsol care sa-i explice sensul), muncind de generatii intregi pentru altii, stramutandu-se de pe o mosie pe alta in cautare de lucru. Razboaiele vin si trec, la fel si dictatura lui Salazar, preocuparile lor raman insa aceleasi, sub privirea tacuta si atenta a martorilor muti, furnicile. Viata le e o permanenta incercare, o infruntare a saraciei care pe unii ii indarjeste, pe altii ii doboara si ii impinge in bratele consolatoare ale alcoolului si mai apoi in latul primitor al spanzuratorii. Copiii urmeaza aceeasi traiectorie in viata ca si parintii, intr-o existenta lipsita de perspective ale carei certitudini sunt saracia si moartea, intr-o curgere marcata de stilul fluid al lui Saramago, de verva sa cunoscuta, de capacitatea de a transforma un tablou sumbru in sine intr-unul animat.
Nici chiar aici, intr-un context grav, umorul si ironia autorului nu lipsesc, suprapunandu-se peste descrieri incisive, naturaliste, uneori la limita suportabilului, in episoadele de tortura. Taranul murdar, infometat, batut de arendasi este o normalitate a vremii, insa felul in care ne explica autorul utilitatea acestei stari e de un cinism savuros. Afirmand ca viata e un exercitiu ludic, nu va ezita apoi sa-si imbogateasca jocul literar cu noi nuante in fiecare carte. 
Revenind in Portugalia inceputului de secol XX, Europa, cu tulburarile si framantarile sale, e departe, razboiul este un cuvant abstract si indepartat: 
"In Monte Lavre, despre razboi se stia doar ce ajungea prin stirile din ziare, si acelea pentru cine stia sa le citeasca. Ceilalti, daca vedeau ca au crescut preturile sau ca nu se mai gaseste nici mancarea de mizerie cu care se hraneau, se intrebau de ce. E din cauza razboiului, le raspundeau expertii. Mult mai manca razboiul, mult se mai imbogatea. Razboiul e un monstru, care inainte de a devora oamenii le goleste buzunarele, unul cate unul, ban dupa ban, ca nimic sa nu se piarda si totul sa se transforme, asa cum spune legea de baza a naturii, pe care o invatam abia mai tarziu. Si dupa ce se satura de infulecat, dupa ce da pe dinafara de cat a mancat, continua sa-si foloseasca degetele abile, luand intotdeauna dintr-o singura parte si bagand in acelasi buzunar. In fine, asta e un obicei dobandit pe timp de pace."
Din perspectiva autorului omniscient, sarcastic si in acelasi timp empatic, ce se plimba liber prin textul sau, Saramago anticipeaza destinul personajelor sale, deschide porti spre viitor prin care intrezarim unde vor ajunge peste cativa ani, incalca toate conventiile literare legate de dozarea subiectului si ortografice, asa cum ne-a obisnuit. Fara pauze, fara semne de punctuatie, aduce oralitatea in scris, virand brusc in mijlocul unei fraze intr-o alta directie, schimba naratorul, isi obliga cititorul sa se abata permanent de la calea facila a lecturii liniare. Este surprinzator nu prin subiect (care pana la urma, rezumat, ar fi viata unei familii de tarani timp de patru generatii, o istorie traita partial la persoana I de autor), unul pe care il cunoaste bine, ci prin constructie, pentru care il iubesc indiferent despre ce ar scrie. Pentru ca, recunosc, nu este printre volumele sale de top, este un Saramago mediocru (ce oximoron!), dar este un Saramago, ceea ce pentru mine il situeaza mult mai sus decat carti foarte bune ale altor autori. Si asta in ciuda faptului ca subiectul propriu-zis l-ar infrati cu verismul si naturalismul, curente literare cu care nu prea am afinitati. Insa mi-a lipsit unul dintre elementele definitorii ale scrisului sau, acel "ceva" fantastic care declanseaza mecanismul narativ in cele mai frumoase carti ale lui.
As zice ca este un roman strict pentru fanii autorului, cei care i-au sorbit celelalte carti dintr-o citire, mai vor si stiu ca altele noi nu mai pot avea. Cei care urmeaza sa-l descopere ar fi mai bine sa se indrepte spre cele scrise incepand cu 1984. Sau, daca vreti sa va reintalniti cu Ricardo Reis, intr-o scena scurta, oferindu-i ajutor si gazduire unui membru al familiei Vreme-Rea abia iesit din inchisoare, cititi cartea. In definitiv, este Saramago si as putea gasi mult mai multe motive pentru a citi Ridicat de la pamant decat pentru a nu o face.