Wednesday, 18 January 2017

Mic roman de groaza


Roberto Bolaño - Amuleta

Asa isi catalogheaza autorul, prin vocea narativa  a microromanului de fata, Auxilio Lacouture ("mama poeziei mexicane" de care va spuneam data trecuta), uruguayanca emigrata in Mexic in preajma fatidicului an 1968. Si eu nu pot sa-l contrazic, pentru ca intreaga dezvoltare a cartii porneste de la un masacru, de proportiile celui din volumul doi din 2666  sau poate si mai extins, nu vom sti niciodata. Asa cum nu stiam despre el pana acum. Imi erau cunoscute revoltele studentesti din Europa anului 1968, insa Mexicul e atat de departe si lumea e atat de mare si de tulbure incat, daca nu ar fi fost cartea asta, nici nu cred ca as fi aflat despre Tlatelolco. 
Cu zece zile inainte de Olimpiada din 1968, fortele inarmate mexicane au patruns in cladirea Universitatii din Ciudad de Mexico, au evacuat campusul, batand si arestand studentii apoi, in urma protestelor impotriva regimului, au deschis focul in fata manifestantilor neinarmati intr-o piata a orasului. Oficial, au fost raportate patru victime. Neoficial, nu exista un acord, numarul lor oscilant ajungand pana la 3000. Nici dupa anul 2000, cand a fost deschisa o ancheta, nu s-a putut stabili nimic cu precizie, nici numarul victimelor, nici identitatea lor sau a ucigasilor. Martorii isi aminteau camioanele cu zeci de morti si raniti duse la bazele militare, insa numai 40 de victime au putut fi identificate. Pentru ei, pentru necunoscutii pierduti in uitare, Bolaño inalta in 1999 acest cantec, pentru ca macar sacrificiul lor in numele unui ideal, curajul si generozitatea celor ucisi sa nu fie uitate. Mi-ar placea sa vad vreodata si in literatura noastra un astfel de imn adus victimelor din '89. Nu este un omagiu direct, sforaitor, ci unul subtil, printr-o voce ce reconstituie o epoca, o stare de spirit, o lume, intr-o carte ce reia si imbogateste o istorie a suferintei, careia i se pot aplica sentinte de tipul: "cultura este nebunie sau include nebunie"; "praful intotdeauna s-a inteles bine cu literatura"; "in obiecte aparent inofensive se ascunde iadul sau una din portile lui secrete". 
Avertizandu-ne ca avem de-a face cu un roman de groaza, Auxilio isi incepe istoria cu o imagine desprinsa parca dintr-un film de gen: o femeie singura intr-un closet al Universitatii, tremurand de spaima cand intelege pericolul, pasi care se apropie, apoi se departeaza, starea persista si, din aceasta teroare traita timp de peste 10 zile in toaleta, se naste o entitate atemporala, careia i se deslusesc trecutul si viitorul, intr-o insiruire de viziuni ce pot merge pana departe, in viitor, in anul 2666. 
Auxilio (ajutor) este cea care ii supravegheaza pe poetii mexicani, le ofera sustinere morala, le face curatenie si cumparaturile, un inger pazitor sau uneori muza, ii protejeaza si ii ocroteste, nu ezita sa-i urmareasca pe strazile intunecate ale cartierelor rau famate cand au de transat o situatie neplacuta. Este cea care il cunoaste pe Arturo Belano (considerat alter ego al scriitorului) de dinainte ca acesta sa fi invatat sa bea, este martor la desfasurarea istoriei, a vietii literare, la scrierea cartilor lui Belano si ale lui Bolaño insusi, este cea care deapana intr-un flux al constiintei un intreg univers circular in jurul tragediei, al adevaratei tragedii, amintita la inceput, apoi eludata, pastrata ca element de substrat pana la sfarsit, punct de pornire si destinatie finala ale unei calatorii ce imbina realitatea concreta, contemporana, cu viziunile de cosmar, cu predictii din viitor si secvente din trecut. 
Nu mai este cazul sa va spun ca mi-a placut Amuleta, la cat am insistat sa-l cititi stiti deja ca pentru mine autorul este undeva sus, un zeu din templul literaturii, si orice carte a lui e ca un paradoxal cosmar din care n-as dori sa ma trezesc prea curand. Aceasta imbinare a vietii cu literatura, inseparabile in cartile lui, incursiunile in reverii si in mitologia greaca (nici aici nu pierde ocazia de a o revizita, ocazie cu care am aflat si originea cuvantului "hecatomba" - sacrificarea simultana a 100 de boi, ceea ce ma face sa nu-l mai consider deloc adecvat in contextul unor dezastre cu victime umane), consideratii despre lume, senzatia unui permanent mister imposibil de patruns pana la capat si a unei continue damnari, violenta din America Latina, legatura stransa dintre ea si arta, structura ramificata revin si in cartea de fata, ca si personajele ce migreaza dintr-un volum in altul, insotind intreg parcursul literar al scriitorului. 
Insa Amuleta este oarecum mai concentrica decat Detectivii... sau 2666, mai unitara, adoptand o singura perspectiva narativa, cea a lui Auxilio, prin urmare mai usor de citit, mai digerabila si pentru aceia care inca nu au patruns in labirintul intesat de realism visceral al mintii lui Bolaño. Si mai scurta, am vazut prin blogosfera literara ca pentru unii conteaza mai mult numarul de pagini decat calitatea cartilor citite, ca sa bifeze un scop, o cifra, un challenge. Asa ca, pentru ei, mai curand Amuleta decat 2666. Desi isi pastreaza imprevizibilul si aspectul fragmentat ce urmeaza curgerea gandurilor, este un roman mai complet, care nu raspunde unor intrebari lansand altele, se joaca parca mai putin cu mintea cititorului decat o fac celelalte doua.  Daca ar fi sa desenez structura cartii, ar fi, probabil, una rotunda, cu cercuri concentrice, avand in mijloc un punct, punctul de inceput si de final. Ar semana, cred, cu o amuleta. 

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.