duminică, 26 februarie 2017

Joaca de-a juriul

Ca in fiecare an, in ziua de dinaintea noptii albe imi fac lectiile oscarofile pe baza unor factori cat se poate de relaxati si personali: o treime informare, o treime intuitie, si anume cum imi inchipui eu ca ar gandi ei si o treime simpatii personale. Sa curga, deci, predictiile: 

Cel mai bun film
La La Land
Moonlight
Manchester by the Sea
Arrival
Fences
Lion
Hidden Figures
Hacksaw Ridge
Hell or High Water
De la Lion si Hacksaw Ridge cunosc doar trailerele. Pe ultimul nici nu ma voi inghesui sa-l vad prea curand, imi imaginez ca este exact ce ma astept sa fie. Am vazut de curand si Hell or High Water, despre care n-am mai ajuns sa scriu, care ia culorile stridente ale lui Tarantino si le dilueaza intr-un pastel western de secol XXI, unde caii sunt inlocuiti cu masini si serifii justitiari si incrancenati cu mucalitul Jeff Bridges. Placut, dar nu o revelatie. Pentru mine, revelatia de anul asta a fost La La Land, asa ca merg cu incredere pe mana lui. 
Preferinta: La La Land
Pronostic: La La Land

Cel mai bun regizor
Damien Chazelle - La La Land
Barry Jenkins - Moonlight
Denis Villeneuve - Arrival
Kenneth Lonergan - Manchester by the Sea
Mel Gibson - Hacksaw Ridge
Cum cred ca in mare parte cel mai bun film nu poate fi decat mana celui mai bun regizor din seria in cauza si orice alt castigator e oarecum impotriva propriei logici a juriului, 
Preferinta: Chazelle
Pronostic: Chazelle

Cel mai bun actor in rol principal
Ryan Gosling, La La Land
Casey Affleck, Manchester by the Sea
Denzel Washington, Fences
Andrew Garfield, Hacksaw Ridge
Viggo Mortensen, Captain Fantastic 
Aici am dubii. Gosling e bun, dar Emma Stone ii cam fura prim-planul. Denzel face exces de oratorie, la Garfield stiu la ce sa ma astept, numirea lui Viggo Mortensen e oarecum o surpriza (inca un film pe care vreau sa-l vad, desi trailerul nu ma face sa-l percep ca pe o comedie, asa cum ar fi prezentat).  M-am hotarat, exista printre ei un om care face un rol puternic, pastrand proportiile juste ale interpretarii.
Preferinta: Casey Affleck
Pronostic: Casey Affleck

Cea mai buna actrita in rol principal
Natalie Portman, Jackie
Emma Stone, La La Land
Isabelle Huppert, Elle
Meryl Streep, Florence Foster Jenkins
Ruth Negga, Loving
Aici cred ca e usor: 
Preferinta: Emma Stone
Pronostic: Emma Stone daca nu ne trezim cu vreo surpriza incorecta politic si castiga Ruth Negga, ca dupa aia iar face comunitatea scandal ca din atatea nominalizari se iau prea putine premii. 

Cel mai bun actor in rol secundar
Mahershala Ali, Moonlight
Jeff Bridges, Hell or High Water
Lucas Hedges, Manchester by the Sea
Dev Patel, Lion
Michael Shannon, Nocturnal Animals
Preferinta : am o slabiciune pentru Jeff Bridges, dar nu-l vad castigand.
Pronostic: Dev Patel? Ar putea fi si Mahershala Ali, dar parca e o aparitie prea "secundara" pentru a-si putea imprima prestatia in mintea spectatorului.

Cea mai buna actrita in rol secundar
Viola Davis, Fences
Michelle Williams, Manchester by the Sea
Octavia Spencer, Hidden Figures
Naomie Harris, Moonlight
Nicole Kidman, Lion
Chiar incepe sa-mi para rau ca n-am vazut inca Lion, ma tot impiedic de el prin lista. 
Preferinta : Viola Davis, ce-i al ei sper sa fie pus deoparte
Pronostic: Viola Davis? sau Olivia Spencer? Aici am certitudinea ca va fi un Oscar negru, dar juriul mi-o poate infirma, evident.

Cel mai bun scenariu adaptat 
Barry Jenkins - Moonlight
Eric Heisserer - Arrival
Luke Davies - Lion
August Wilson - Fences
Allison Schroeder si Theodore Melfi - Hidden Figures
 Preferinta: nu m-a lovit serios nici unul dintre filmele cu scenariu adaptat, dar ca sa aleg ceva o sa spun Arrival
Pronostic: Moonlight  

 Cel mai bun scenariu original 
Damien Chazelle - La La Land
Taylor Sheridan - Hell or High Water
Kenneth Lonergan - Manchester by the Sea
Yorgos Lanthimos si Eftimis Filippou - The Lobster  Mike Mills - 20th Century Women 
Preferinta:  pentru ca alegerea mea sa nu fie atat de previzibila, o sa ma prefac ca nu inteleg si o sa-i dau un premiu pentru cel mai original scenariu bun lui The Lobster
Pronostic: dar sper ca alegerea lor sa fie cea previzibila, La La Land

Cea mai buna imagine
James Laxton - Moonlight
Linus Sandgren - La La Land
Bradford Young - Arrival
Rodrigo Prieto - Silence
Greig Fraser - Lion 
Preferinta: nu, nu pot, filmul asta m-a bantuit pe toate planurile, si vizual, si auditiv, si emotional: La La Land.
Pronostic: s-ar putea totusi ca juriul sa vrea sa mai dea si altor filme premii, Arrival sa fie.

La documentare si la scurt-metraje de animatie ma abtin, chiar nu stiu nimic despre nici unul dintre candidati. As putea sa arunc o privire la trailere, dar nu ar fi suficient. 

Cel mai bun film de animatie
Zootopia
Kubo and the Two Strings
Moana (de ce naiba l-au tradus ai nostri in cinematografe Vaiana? Cineva imi spunea ca ar fi posibil sa ni se traga de la porno-parlamentara italiana, sa evite numele Moana, dar italienii i-au spus Oceania, si mai departe de titlul original, desi personajului ii spun Vaiana)
The Red Turtle
My Life as a Zucchini
Preferinta: favoritul meu detasat este Kubo
Pronostic: mi-e cam frica de Red Turtle, cu potential de a fura mai mult ochii si mintea criticilor decat pe-a publicului, dar cum treimea subiectiva si cea informata imi soptesc sa sa spun tot Kubo, asa sa fie. 

Cel mai bun film strain
Toni Erdman
 Land of Mine

A Man Called Ove
Tanna

The Salesman
Imi pare tare rau ca n-am reusit inca sa vad En Man som heter Ove si Land of Mine. Insa dupa graba cu care s-au aruncat americanii la remake cu actori mari, presimt ca Erdman va da lovitura.
Fara preferinta, doar pronostic: Toni Erdman

Cea mai buna coloana sonora
 Justin Hurwitz - La La Land
Nicholas Britell - Moonlight
Dustin O’Halloran  si Hauschka Lion
Mica Levi - Jackie
Thomas Newman Passengers 
Fara comentarii!
Preferinta: LA LA LA...
Pronostic: La La Land

Cele mai bune efecte vizuale
The Jungle Book
Rogue One: A Star Wars Story
Doctor Strange
Deepwater Horizon
Kubo and the Two Strings
Preferinta: Kubo, evident, conteaza ca efectele sunt animate? 
Pronostic: dupa principiul "sa primeasca si fanii Star Wars ceea ce-si doresc", Rogue One.

Cele mai bune costume
La La Land
Fantastic Beasts and Where to Find Them
Florence Foster Jenkins
Jackie
Allied
Eu as merge pe mana lui Fantastic Beasts si ma intreb de ce n-a fost propus si la categoria de mai sus
Pronostic: Florence Foster Jenkins. 
Cantec original
La La Land - The Fool who Dream
Music by Justin Hurwitz; Lyric by Benj Pasek and Justin Paul
Trolls - Can't stop the feeling
Music and Lyric by Justin Timberlake, Max Martin and Karl Johan Schuster
La La Land - City of Stars 
Music by Justin Hurwitz; Lyric by Benj Pasek and Justin Paul
Jim: The James Foley Story - The Empty Chair
Music and Lyric by J. Ralph and Sting
Moana - How Far I'll Go
Music and Lyric by Lin-Manuel Miranda 
Grea alegerea intre cele 2, nu? 
Oricum, pronostic: La La Land, s-ar putea City of Stars sa fie mai catchy pentru urechile juriului.
Preferinta: The Fool who Dream 

Cam atat pentru azi, anul asta votez doar la 15 categorii :). Nu am avut prea multe provocari si am obosit sa tot scriu La La La...

P.S.: 7/15, nici macar jumatate, dar Oscarii au gresit mai rau.  Felicit DigiTV pentru decizia de a oferi ceremonia in varianta nedublata.
Dezamagiri? Doua majore, cel mai bun film si cea mai buna animatie. Cred ca si cel mai bun film strain, categorie al carei castigator si uitasem sa-l trec in pronosticuri. Nu mi-a placut A Separation, filmul cu care regizorul castigase premiul la aceeasi categorie, este posibil ca acum sa-l fi impins in fata si marea problema americana (cum care? problema Trump, evident), dar  asa si Meryl Streep ar fi trebuit sa castige :).
Insa cea mai mare dezamagire a fost pe la 7 si ceva dimineata, cand s-a anuntat cel mai bun film: Warren Beatty deschide plicul, se uita inauntru, ezita, se uita lung la coprezentatoarea Faye Dunaway, mai arunca o privire disperata hartiei si in cele din urma anunta La La Land. Incep discursuri, pupaturi, lacrimi de bucurie, in spatele "castigatorilor" foiala devine tot mai evidenta, cineva este intrerupt in plin discurs de un alt membru al echipei La La Land care anunta sec ca, de fapt, a castigat Moonlight. Beatty a explicat dupa aceea ca fusese confuz din cauza ca in plicul lui scria "Emma Stone - La La Land" si  ezitarile lui nu erau interpretare, ci reale. Si acum ma intreb cine sa fi fost cetateanul turmentat care a pus scrisoare cu un premiu deja acordat in locul unde se afla cea pentru cel mai bun film, neacordat inca? Si plicul era deja desigilat, impotriva practicii normale? Si unde era plicul real cand prezentatorii l-au primit pe cel gresit? Mai sa fie... oricum, asa a iesit mult mai trist decat daca ar fi anuntat de la inceput Moonlight. La La Land s-a implinit si aici, cu visele devenite realitate si apoi spulberate.

sâmbătă, 25 februarie 2017

Filmele (in)corecte politic

Mie mi se pare deja o lipsa totala de corectitudine politica sa imparti productiile in filme "albe" si filme "negre", cand normal ar fi sa zici doar filme bune si proaste, fara culoare rasiala. But hey, Hollywood, you asked for it dupa tot scandalul de anul trecut cum ca filmele negre si actorii lor nu s-ar fi bucurat de atentia juriului Oscar. Poate pentru ca nu au meritat?? 
Drept pentru care, avem anul acesta din plin, probabil ca unele, daca nu ar fi fost atat de "negre" nu ar fi avut ce sa caute pe lista candidatilor. 
Primul in ordinea vizionarii, 

Hidden Figures (2016)

O dubla lovitura: rasiala si feminista. Si pentru ca filme biografice cu o singura protagonista  s-au tot facut, ce si-au zis autoarele productiei de fata si probabil si cea a cartii? Hai sa punem trei la pret de una. Si asa a aparut istoria celor trei negrese care au lucrat la NASA la inceputurile dezvoltarii programului spatial, prin anii '60. Tot respectul pentru munca lor, insa filmul este mediocru. Prea demonstrativ, focusat pe latura profesionala a activitatii celor trei, ridica o bariera empatica in calea spectatorului,  consolidata de si faptul ca, atunci cand inghesui trei eroine in aceeasi poveste, nu prea-ti ramane loc sa le dezvolti, sa construiesti pe marginea biografiei fiecareia dintre ele. Mi-a displacut si viziunea unilaterala a negreselor minunate si geniale intr-o lume a albilor ingrati, rauvoitori, rasisti (cu vreo doua exceptii) si mult mai slab pregatiti profesional. Daca s-ar fi inversat culoarea personajelor, probabil ca ar fi trezit protestele comunitatii negre. Are o agenda clara, si-a implinit-o, insa fara pic de sare si piper. Nu are umor, nu are momente care sa creeze vreo tensiune, e plat si abia am rezistat sa-l vad pe tot. 

Urmeaza 

Fences (2016) 

 Cand actorul din rolul principal este si regizorul filmului, se intampla ce s-a intamplat aici: Denzel Washington e bun, dar nu si cand isi fura singur caciula si isi ofera prim-planul absolut al propriului film, devine obositor. Pentru a straluci, a ales un scenariu cu mult text. Se vorbeste tare mult in filmul asta, iar temele importante tind sa se piarda prin oceanul de small talk care sufoca fiecare cadru. Denzel interpreteaza rolul unui barbat ajuns in momentul de criza a varstei a doua, in conflict cu sine insusi, cu viata dusa pana atunci, in cautarea identitatii. Insa nimic nu este sugerat, totul este explicat si supraexplicat in film, principalul sau pacat fiind, cred eu, cel al oratoriei excesive. Are mai mult aspectul unei piese de teatru decat al unui film si regia urmeaza scenariul, intarind aceasta senzatie, cu cateva cadre precise in care se fac si se desfac conflictele intre personaje, cel mai important fiind curtea de langa casa, careia eroul ii construieste un gard. Un gard a ridicat si in calea propriilor sentimente, nevoia de a-i proteja pe cei din jur capatand manifestari tiranice si generatoare de tensiune. Am apreciat mai mult discretia si jocul retinut, interiorizat, al Violei Davis, si ea nominalizata la Oscar pentru rol secundar, decat explozia de acaparare a ecranului, pe alocuri exagerata, a lui Denzel, nominalizat pentru rol principal. Cred ca Viola Davis are sanse reale si pe bune sa castige premiul.


Moonlight (2016) 
Este singurul din cele trei care, dupa pararea mea, isi merita nominalizarea pentru cel mai bun film. Desi nu este nici pe departe cel mai bun si desi, fiind mai rasarit decat cele de mai sus, a reusit sa inhate nu una, ci opt nominalizari, putin cam umflat as zice. Asta nu-l face insa mai putin rasist. Sau da? E rasism cand un alb ii spune unui negru "nigga", dar e o forma de alint cand cuvantul respectiv e rostit de un negru? Fiindca personajul principal are parte din plin de astfel de apelative, venite chiar din sanul comunitatii lui. Filmul ce urmareste evolutia lui Chiron, un tanar afro-american, este structurat in trei parti, fiecare corespunzand unei varste si unei etape a descoperirii de sine: familiala, sexuala si sociala. Este unul din acele filme ce mediteaza asupra conditiei si dezvoltarii umane intr-un mediu guvernat de violenta, droguri si de absenta unei indrumari parintesti la varsta cand un copil are mai multa nevoie. 
Ce il face insa pe film sa fie diferit, sa se distinga de multimea de filme "de ghetou" al caror continut si univers le cunoastem deja, degradarea individului sub mana nedreapta a destinului, formarea intr-un mediu unde egalitatea de sanse este un concept abstract si concretul e dat de legea strazii, este viziunea poetica si contemplativa a regizorului Barry Jenkins, chiar daca uneori da impresia ca se straduieste cam mult sa faca "arta" si-si acompaniaza opera cu o muzica bombastica si inaltatoare, de zici ca te uiti la La grande bellezza (care v-am spus cat mi-a displacut). Insa filmul are unitate si o atmosfera ce penduleaza intre erotism si violenta, intre iluzie si realismul cel mai crud, avand ca reper simbolic apa, refugiu si punct de calm si siguranta intr-o lume unde un copil poate deveni, impotriva vointei lui, ceea ce se asteapta ceilalti sa devina. Cliseele si previzibilul sunt acolo, dar transpuse intr-o viziune simbolica, pe alocuri onirica, incat ghetoul lipsit de perspective ajunge sa capete o anumita poezie, mai ales pe latura vizuala. 
Si chiar daca se raporteaza la lumea neagra a periferiei, reuseste sa-i strapunga granitele si sa aduca in fata spectatorilor un film al formarii in care-si gasesc locul emotii si trairi universale, sa-si depaseasca negritudinea cum s-ar spune, ceea ce nu reusesc celelalte doua. 
Pentru mine filmele nu sunt despre "albi" si "negri", ci despre oameni, iar Moonlight este singurul din calupul de filme afro-americane nominalizate care imi vorbeste despre oameni chiar daca ei sunt negri, chiar daca radacinile sociale sunt puternice, despre o cautare a identitatii prezenta la fiecare dintre noi, chiar daca se traduce altfel, in functie de experientele formatoare ale fiecaruia.

luni, 20 februarie 2017

Celellte animatii de la Oscar

V-am spus deja ca mi-a placut mult Kubo. Despre celelalte pe scurt, pentru ca nu mi-au oferit ocazia sa dezvolt:


Zootopia (2016) 
Imi continui rafuiala personala cu traducatorii de titluri de filme, am un dinte mare impotriva lor. Zoo... tropolis? Serios? Sa presupunem ca targetul principal al unei animatii sunt copiii, cu ce ar fi "polis" o notiune mai putin abstracta decat "utopia"? In original este un joc de cuvinte care putea fi la fel de bine inteles si in limba noastra. Trecand peste asta, este un Disney in siajul DreamWorks, fara nuantele la care as fi putut spera dupa fuziunea cu Pixar. Cateva poante simpatice, dar plin de clisee si discursuri motivationale grosiere de genul "esti ceea ce doresti sa fii", de care copiii se pot bucura, pastrand linia clasica alb-negru, bine-rau, dar care pentru copiii ceva mai pretentiosi, astia care apreciaza subtilitatea intr-un scenariu de animatie s-a dovedit o experienta plictisitoare. Not funny!


Moana (2016) 

E un Disney chiar mai rau. Unul de-ala in care se canta muuult si nu neaparat prost, dar acut, cu o voce zgarietoare pe creier si cu o linie melodica absolut conventionala si neinspirata. Se canta chiar si in momentul confruntarii finale, cand eroina, numita Moana, ce se considera predestinata de ocean faptelor marete, trebuie sa infrunte marele dusman. Indreptandu-se spre el, se opreste si... ati ghicit, canta. Se toot canta mult, banal si inutil. Sunt multe rezolvari providentiale, intr-o poveste prea previzibila si cu glumite rasuflate, adaptata varstei de 8 ani si atat. Aici, spre deosebire de filmul de mai sus, nu esti ceea ce vrei sa fii, ci ceea ce ei, ceilalti, au nevoie sa fii. Dar cumva tot pe-acolo ca mesaj, tot cu o salvatoare a lumii.

The Red Turtle (2016)

Aceasta coproductie olandezo-japoneza (regizorul olandez Michael Dudok de Wit impreuna cu studioul Ghibli) este pe atat de fartsy pe cat lasa trailerul sa se intrevada. Scapat dintr-o furtuna, un barbat isi gaseste refugiu pe o insula. Incercarile de a pleca sunt tot timpul dejucate de mare, pana cand ajunge sa-si cunoasca adversarul, o testoasa rosie. Odata ucisa, ea se transforma intr-o fata si astfel ispitei i se deda Robinsonul nostru si ramane pe insula pana la adanci batraneti. Construit din imagini 2D in acuarela, impotriva curentului general al animatiei, se doreste o meditatie poetica impregnata cu accente fantastice asupra trecerii umane prin viata, intr-un cadru ce se pastreaza nealterat de intruziunea fiintei superioare, o insula populata cu pasari, crabi si broaste testoase. Si o amarata de foca, devenita repede pantaloni. Pentru restul hainelor, nu intrebati unde s-a gasit material... 
Nu faptul ca este un film mut, creat numai din imagini si muzica, mi-a displacut, pornea de la un episod fantastic interesant si ar fi putut dezvolta aceasta linie. Dar continua complet banal si lipsit de inspiratie, chiar si atunci cand paradisul este spulberat, de o pretentiozitate care mie nu mi se pare ca da bine deloc cu mijlocul de exprimare ales, animatia. Parca mai mult ma dezamageste un astfel de film, care creeaza asteptari si are un sambure de arta decat o porcarioara previzibila gen Zootopia.

Nu am vazut (si probabil nici nu se va intampla inainte de premiere) Ma Vie de Courgette, animatia franceza pornita de la o carte pentru copii ce-l are in centru pe Courgette, un baiat ramas orfan care va reinvata, dupa disparitia mamei sale, prietenia si increderea. Putinele secvente gasite pe internet mi-au lasat senzatia unei povesti clasice despre pierderea si regasirea sperantei, previzibila si copilareasca, condimentata cu duiosie si umor, un stop motion care ar putea fi o experienta de vizionare placuta, dar nu cat sa-si absoarba total privitorul adult.

joi, 16 februarie 2017

Puncte decisive in anatomia individuala


Gonçalo M. Tavares - Sa inveti sa te rogi in era tehnologiei

Fiecare om este alcatuit, pas cu pas, de experientele prin care trece, mai placute sau mai traumatizante. Iar cele din urma isi pun, probabil, mai mult amprenta asupra devenirii individuale. Lenz Buchmann invata inca din adolescenta, pe pielea proprie, cruzimea si umilinta de la tatal sau, militar sever si rece, lipsit de empatie. Si ele i se vor imprima in caracter. Nu este de mirare ca, la randul sau, le va aplica mai tarziu asupra celor vulnerabili din jur, a caror prezenta o cauta, de la un cersetor pe care il obliga sa se umileasca pentru a-i oferi apoi mancare si bani, la propria sotie si la pacientii slabiti de boli, al caror destin este in mana lui.  
In fraze seci, sfichiuitoare, ce alcatuiesc capitole concise, Tavares alcatuieste in cartea subintitulata "Pozitia in lume a lui Lenz Buchmann" un portret crud, de un cinism feroce, al celui ce  considera ca detine controlul in propria existenta si in a celor apropiati. 
Facand o diferenta transanta intre "era tehnologiei" ca simbol al gesturilor precise, mecanice, lipsite de sentiment si "rugaciune" ca forma de manifestare a vulnerabilitatii si compasiunii, ne poarta  de-a lungul existentei personajului, intr-o experienta inconfortabila, dar alcatuita cu un condei de maestru. Lenz este un anti-erou lipsit de trasaturi agreabile. Ajuns intr-o functie de raspundere, de chirurg apreciat si abil, actioneaza ca o masinarie, precis si eficient: "masinaria nu intelege ludicul si nici tragicul, intelege conducerea, o anumita forta si o anumita miscare". De acelasi cinism va da dovada si cand se va vedea pus in fata sfarsitului propriului frate sau cand intra in viata politica, unde lipsei de sentimente i se adauga si lipsa de scrupule. 
Suntem departe aici de tonul ludic cu care ne imbia Tavares sa ne plimbam alaturi de scriitori in Cinci plimbari prin cartier. Chiar daca este o carte cu o viziune intunecata asupra vietii, este admirabil scrisa. Pe scheletul narativ primar, autorul brodeaza o intreaga meditatie pornind de la intrebari privind esenta umanitatii, dandu-i pe alocuri, prin precizie si elocventa, aspectul unui tratat de popularizare a medicinei. Este un fel de roman de formare, dar mai degraba se formeaza un concept decat un om, iau nastere ideile pe care Buchmann le are despre sine, despre rolul sau in lume. Ca si oamenii, si ideile pot fi uneori bolnave, viciate, subrede. Au o anatomie a lor, un schelet, o viata fondata de multe ori pe iluzii si cautari. Pentru protagonistul cartii, eficienta este cuvantul de ordine, un punct ce se intinde ca un cancer asupra sentimentelor, devora natura umana, inlocuind-o cu tehnica, ordinea, rigoarea, precizia. Unde va conduce acest proiect de viata? Acolo unde duc toate...vorba unei reclame la pompe funebre: "vrei, nu vrei, tot la noi ajungi". Ascensiune si declin, povestea unei existente...
Desi, cum spuneam, personajul este unul distant, pe care in mod normal nu ti-ai dori sa-l cunosti, se petrece un fenomen de apropiere ciudat. Autorul-narator ii imbratiseaza oarecum, explicandu-l, punctul de vedere, il apropie, isi face cititorul sa resimta o stranie compasiune fata de un om pe care il detesta. Este un pariu castigat, un mod prin care arata ca, atunci cand exista o perspectiva atent alcatuita, cand lumina cade din unghiul favorabil si exista abilitatea de a patrunde in gandurile personajului, si un monstru capata umanitate. Cu un titlu inselator (daca nu ar fi fost numele lui Tavares pe coperta probabil nici nu as fi rasfoit volumul), nu este o carte despre evlavie, nici despre cainta sau salvare, e de o luciditate unde astfel de notiuni nu au ce cauta. Mai degraba subtitlul este adevaratul titlu al cartii, pentru ca pozitia in lume a eroului, bazata pe relatii de dominare si putere, este sustinuta de un mod de exprimare a sa la fel de brutal, functional ca un bisturiu ce se afunda tot mai adanc si mai precis in intimitatea sa, pe masura ce chipurile din jur se estompeaza si, de cele mai multe ori, nici nu capata un nume.
Insa nu am scapat de senzatia ca acest studiu de personaj ar putea fi parte dintr-un proiect mai mare, mai important, o schita pentru pregatirea unui tablou mai amplu si mai impresionant, un exercitiu de stil ce poate face deliciul filologilor prin capacitatea de reda atat de mult si de precis cu atata concizie intr-o proza ce mi-a sugerat un mix de Kundera, Kafka si Oliver Sacks. Surprinzator si intrigant, nu? Ramane insa cumva ca un film caruia parca ti-ar veni sa-i dai Oscarul pentru interpretare, dar nu si pe cel pentru cel mai bun film. Sau un fel de candidat la premiul Nobel pentru interpretare masculina. De ce nu? Doar s-a mai vazut si castigator al Nobelului literar pentru... cea mai buna coloana sonora... sau pe-acolo.

marți, 14 februarie 2017

Ce se intampla cu sud-americanii?


Isabel Allende - Amantul japonez

Despre cel mai recent roman al lui Isabel Allende as putea sa nu mai spun nimic in plus fata de ceea ce am spus despre ultimul roman al lui Llosa. Dar daca tot am pierdut timpul cu el citindu-l, mai pot pierde 10 minute scriind despre, mai ales ca situatia e chiar mai trista decat in cazul lui Llosa. Departe de aura magica in care isi invaluia Casa spiritelor, autoarea se apropie acum de standardul bestsellerului de consum dedicat adolescentelor visatoare si casnicelor plictisite, amintindu-mi de cartile din colectia Harlequin pe care le citeam pe la 16-17 ani pentru a invata mai bine franceza. 
Mai intai, construieste o poveste putin plauzibila, cu o tanara moldoveanca, Irina, angajata la un camin de batrani din California, unde se apropie de una dintre rezidente, Alma. Batrana se evidentiaza prin distinctia, independenta, nonconformismul si aerul enigmatic. Prietenia celor doua se transforma intr-o relatie de tip matusa-nepoata, producandu-se si cu participarea nepotului real al Almei, Seth, mostenitorul bogat atras inexplicabil de tanara saraca, discreta si modesta, careia ii face o curte asidua vreme indelungata. 
Apoi atinge tangential si cat se poate de conformist subiecte cu impact, despre care s-a tot scris dar niciodata epuizate, de la lagarele naziste la pornografia infantila, de la traficul cu fiinte umane la homosexualitate si SIDA si, ca o variatie, ca loc mai putin vizitat de literatura, la lagarele in care au trait, dupa atacul de la Pearl Harbor, japonezii din America, vazuti pentru un timp drept o amenintare la adresa sigurantei nationale, siliti sa-si abandoneze viata si rosturile pentru a locui strict supravegheati in baracile ridicate prin desert.
Avem secrete de familie, inevitabile pentru a mentine curiozitatea, dozate eficient si simplu, ca pentru un roman de consum, amintite la inceput in treacat, ca sa starneasca interesul, detaliate ulterior. Sau nu, unele dintre ele par sa se dilueze printre firele romance-ului, ca de exemplu povestea fratelui pierdut si regasit al Almei. Isabel Allende isi struneste povestea (singura miza a cartii) cursiv, dorind sa mentina ritmul lecturii, arunca momeli, creeaza personaje ce nu aduc nimic nou in literatura, pe care le-am mai vazut de atatea ori incat nu-mi starnesc nici un fel de interes, se complace in dulcegarii, strecoara in biografiile eroilor componente sociale si detalii de epoca, unele familiare cititorului roman, cum ar fi aspectele legate de moldovencele naive plecate la munca in strainatate cu mari sperante pentru a se trezi sclave sexuale in cine stie ce bordel din Turcia sau adoptia in strainatate a maidanezilor autohtoni. 
Este o carte plina de incongruente si iubiri implauzibile, de-alea mari, care dureaza o viata insa nu conving deloc, nu ca n-ar fi posibil, ci fiindca distanta dintre protagonisti, mostenirile lor spirituale si culturale sunt atat de diferite incat cu greu iti poti imagina ce afinitati ar putea avea doua persoane cu background atat de opus.  Desi trecutul este schitat foarte sumar, parca am avut tot timpul lecturii senzatia ca e prea mult, ca se forteaza conexiunile, intinse in anumite directii doar pentru a-i mai da autoarei prilejul de a ne mai servi o lingurita de condiment social trantit in salata amorurilor mai vechi sau mai noi ce incalca stereotipurile burgheze. 
Este o diferenta ca de la cer la pamant intre saga familiei Trueba si aceasta dramoleta de familie previzibila cu aspect prolix, intre perspectiva nuantata, cu accente stranii de a privi lumea de acolo si cea simplista, in alb si negru, din romanul de fata. Pentru un roman siropos, nu e foarte rau, Allende stie sa-si adune laolalta piesele puzzle-ului pentru a oferi deznodamantul asteptat si toata lumea e fericita, si autoarea ca a scris o carte care probabil se vinde bine, si ocazionala cititoare ce o va cumpara de la ghiseul din gara ca lectura anuala in tren, pentru ca pare o poveste de dragoste, ceea ce si este, faptul ca e una de duzina conteaza mai putin, dar si cititorii nefericiti ca mine, care pot spune bine ca s-a terminat cu toata aceasta scotoceala intruziva a personajelor prin vietile celorlalti in cautarea senzationalului si a secretelor!
De aceea nu pot decat sa ma scarpin in crestet cu perplexitate si sa ma minunez ce naiba s-o intampla cu sud-americanii. Astia consacrati si in viata. Le-a inchis cineva robinetul magic? Au descoperit reteta simpla, mai putin consumatoare de timp si de talent de a face bani si se complac in comoditatea succesului dat de un nume pe care si l-au creat altfel decat prin ceea ce scriu acum? Cand a plecat Marquez a luat cu el toata inspiratia literara a continentului? Ce sa fie, ce sa fie?

duminică, 12 februarie 2017

Reconciliere?


Manchester by the Sea (2016) 

Daca va place ca un film vizionat sa va ofere o senzatie de bine, ar fi preferabil sa sariti peste cel de fata. Pentru ca nimic din el nu aduce un zambet pe buze. Este trist si devine si mai trist. De la primele cadre, cand il cunoastem pe taciturnul si izolatul Lee Chandler, omul bun la toate (instalator, gunoier, reparator de usi) pentru un complex rezidential din Boston, pana la sfarsit, este suficient cat sa-i ofere spectatorului o repriza depresiva.
Existenta monotona a protagonistului este intrerupta de un telefon de "acasa", dintr-o localitate de pe coasta oceanului (daca v-ati gandit vreo clipa la Manchester-ul englez, nu despre el e vorba), unde fratele sau tocmai a murit, lasand in urma fiul adolescent, de 16 ani. Prin testament, Lee a fost numit tutorele tanarului. Insa revenirea in orasul natal nu este doar ocazia de a reinnoda relatii abandonate cu mult timp in urma, ci si de a se confrunta cu propriii demoni, cu amintirile. Alcatuit din flashback-uri ce ne poarta intr-un alt timp, cand Lee avea o familie, ne introduce treptat in viata din care a fugit, ne dezvaluie imagine cu imagine, luandu-si timp sa intrige si sa trezeasca interesul, drama pe care o poarta in suflet, doliul permanent construit pe vinovatie si remuscari traduse in lungi taceri sau izbucniri de furie.
Pana la urma, daca vrem sa gasim in film si altceva decat radiografia unui personaj, singurul reper ramane doliul, mai vechi sau mai recent, asumat ca o vina personala ori cu lejeritatea adolescentei, ce mi s-a parut tratata extrem de superficial, incat a ajuns sa inhibe orice sentiment de compasiune pentru tanarul Patrick (Lucas Hedges). Descarcarea sa emotionala venita parca prea tarziu mi s-a parut cu atat mai artificiala.
Manchester by the Sea este o drama cu o pronuntata atmosfera de film american indie, ceea ce si este de fapt, in genul acela teribil de gustat de publicul Sundance si de o mare parte a criticii, devenit deja cliseu, desfasurat intr-o nota contemplativ-melancolica ce imbratiseaza toate caracteristicile genului: ritmul lent si meditativ, culorile estompate, cadrele inanimate ale unei naturi impasibile la framantarile oamenilor, actori din linia a doua, cum este acest Casey Affleck, mai putin cunoscut decat celebrul sau frate, insa acum nominalizat la Oscar, accentul pe drama umana individuala, prezentata cat se poate de fidel si natural, prezumtia ca spectatorul este suficient de inteligent sa inteleaga singur, fara gesturi si replici teatrale, ce se intampla in mintea si sufletul eroilor, de unde jocul retinut, interiorizat, o tema ce graviteaza in jurul ireparabilului, a pierderii, intervenita in cazul de fata in urma unei greseli ireparabile ce-i umbreste existenta protagonistului, plasarea in cotidianul tern, unde singurul eveniment (oarecum) imprevizibil este moartea. 
Cred ca acest indie by numbers, alaturi de comparatia cu alte filme vazute in ultima vreme cu aceeasi tema la care m-a dus cu gandul (The Broken Circle Breakdown in special) ca si faptul ca am gasit o Michelle Williams egala cu sine, cea din Blue Valentine, si un scenariu pe alocuri neconvingator care, accentuand trairile personajului, lasa un gol in tot si se incheie brusc, anihiland parca orice esafod al istoriei depanate, i-a scazut din valoare in ochii mei. Casey Affleck are, intr-adevar, o reprezentatie demna de nominalizarea la Oscar.  Filmul nu, l-am mai vazut...

sâmbătă, 11 februarie 2017

Tata si corporatia


Toni Erdmann (2016)

Toni Erdmann nu exista. Exista in schimb un barbat, profesor de muzica pensionar  care, din dragoste pentru fiica lui, o urmeaza printre straini pentru a-i aminti de lucrurile importante in viata, pentru a o scoate, macar pentru cateva momente, din ritmul accelerat al existentei corporatiste. La inceputul filmului, Ines, consultanta de afaceri in cadrul unei companii germane, tocmai a fost detasata la Bucuresti. Existenta ei graviteaza in jurul serviciului, care nu-i ofera pauza nici in scurtul ragaz petrecut cu familia. Tot mai indepartata de ea si mai acaparata de propria-i cariera, isi priveste tatal aproape ca pe un strain in timp ce telefonul ii devine un apendice al mainii, incorporat organic in fiinta ei. De sunetul lui depind succesul si esecul, el ii planifica existenta cotidiana, pasii in cariera, relatiile profesionale sau personale. Din aceasta explorare a conflictelor intre cele doua personaje principale, dar si ale fiecaruia cu sine insusi, ia nastere un film care isi propune sa topeasca drama in comedie, sa ascunda golul si amarul sufletesc in spatele unei peruci si al unei proteze. 
Pentru ca este filmat in mare parte la Bucuresti, cu participarea unor actori romani si contributia co-producatoarei Ada Solomon, nominalizarea sa la Oscarul pentru film strain, ca reprezentant al Germaniei, a pus pe jar intreaga Romanie cinefila si reusita, daca va fi sa fie, va fi perceputa probabil ca un succes al scolii de film romanesti, desi regizoarea si scenarista Maren Ade nu este deloc afiliata ei. Dar asa creste nejustificat in piept mandria patriotica atunci cand exista o cat de marunta contributie nationala, cum s-a intamplat si anul trecut cu castigatorul maghiar Saul fia.  Mie, sincer, nu-mi place abordarea asta, de asumare nationala a unor merite individuale (se intampla des in sport, acum vad ca a patruns virusul umflatului in pene si in domeniul filmelor) si am incercat sa ma detasez de astfel de prejudecati favorabile, sa vad produsul final dincolo de familiaritatea cu peisajul in care se desfasoara protagonistii. Un peisaj, ce-i drept, bine surprins in contrastele sale de ochiul vigilent al camerei, de la existenta paralela a romanilor din birouri si a celor din curtile mizere de dupa blocurile aseptice pana la cea, la fel de neintersectabila in principiu, a carieristilor din cladirile stralucind de curatenie si impersonale si a pastratorilor traditiilor din blocurile modeste, ce aduna in casa si in suflet comori ale artei populare si mestesugaresti. 
Intregul film se bazeaza pe astfel de contraste generatoare de tensiuni si conflict. Este mai intai conflictul intre ritmurile de viata ale unor generatii diferite, accelerat si auto-centrat pentru femeia de cariera, neatenta la detaliile existentei, permanent in alerta si permanent obosita si impovarata de miza succesului, si lent, gata sa le ofere celor dragi un zambet si afectiune pana la a-i agasa cu ea, al tatalui ei. Apoi este un conflict intre valori si prioritati diferite, intre nevoia de a lua cat mai mult, pentru a construi ceva solid si cea de a oferi, chiar si atunci cand poate deveni sufocanta  prin spiritul protectiv, de a produce o descatusare a tensiunii, o apropiere. Este un alt conflict ce ne arata ca uneori aschia sare departe de trunchi, intre natura sobra, serioasa, atenta la imaginea oferita celorlalti si cea ludica, pusa pe farse si de o neglijenta studiata a tatalui, ce-si creeza un personaj amuzant grotesc in spatele caruia se ascunde intr-o incercare de a-i da relatiei cu propria sa fiica baze noi. 
Cu personajul asta am avut eu niste probleme de credibilitate a filmului. Cu o deghizare cat se poate de transparenta, tatal reuseste sa treaca in ochii celor ce il cunoscusera deja drept domnul Erdmann. Este o extravaganta pe care cu greu am putut s-o inglobez in experienta personala a vizionarii, ca si unele glumite de-ale lui (probabil ca glumele proaste sunt si ele parte din definirea unui personaj care, neincercand sa fie perfect, este mai uman, dar nu m-au atras) si scenele de business, nejustificat lungite (nu tineam sa cunosc in detaliu in ce consta activitatea de consultant de afaceri) ce diluau intensitatea scenariului.
Este un film bun, nu contest, mi-a placut, dar parca nu chiar cat sa justifice tot hype-ul creat si la noi, si peste hotare. Se aude ca remake-ul american e deja pe drum. Se aude ca in rolul tatalui il vom avea pe Jack Nicholson. Ar fi prea similar daca, in rolul Bucurestiului, ar juca tot Bucurestiul... Vom vedea.

miercuri, 8 februarie 2017

Prejudecati multe. Si un pic de mandrie.


Anthony Trollope - Doctorul Thorne

Daca ati citit autori victorieni, le stiti meteahna: isi iau ragazul sa prezinte pe larg atmosfera in care urmeaza sa se desfasoare eroii, cu digresiuni socio-politice si copacei genealogici, sa ii situam exact in mediul de provenienta. Trollope chiar se si scuza demonstrativ pentru primele doua capitole, in stilul autorilor vremii carora le placea tare mult sa i se adreseze direct cititorului. Daca aveti rabdare cu ele, si  se pot dovedi chiar interesante cand le urmaresti cu privirea atenta la oameni si la timpuri. Apoi vine si actiunea. Dar acum nu ma pot abtine sa nu fiu si eu putin Trollope si sa plasez totul intr-un context. 
Stiti probabil ca romanele epocii  (cele masculine) sunt fresce ample si detaliate. Si fac distinctia asta pentru ca acelea feminine pun mai mult accent pe intimism, pe trairi ce graviteaza in jurul iubirii, pe cand barbatii sunt mai preocupati de o stare sociala, de un statut, de mecanismele care asigura marirea si decaderea in ochii celorlalti. Cumva firesc, avand in vedere preocuparile bine delimitate de rigiditatea epocii, incorsetarea asteptarilor si atributiilor celor doua sexe. Probabil ca Mary Shelley si intrucatva George Eliot au fost primele care au sfidat aceasta traditie. Iar pe Dickens il vad pe undeva la mijloc, cel care a balansat cel mai bine sentimentalismul romantios cu realismul social, poate de aceea a si devenit varful de lance al generatiei. Marturisesc ca mie imi este acum mai aproape de sufletul literar Balciul desertaciunilor decat romanele surorilor Bronte, dar si decat  romanele lui Thomas Hardy, pentru care facusem o pasiune prin liceu. Apoi mi-a trecut, odata cu potolirea vanzolelii hormonale. Ah, Nastassja Kinski, cu cata senzualitate mancai tu capsunile alea, nici nu banuia Hardy cand a scris cartea! 
Sa ma intorc insa la Trollope, ale carui Cronici din Barsetshire s-a nimerit sa le incep cu volumul 3, si anume cel de fata. Nu-i bai, sunt romane de sine statatoare, situate in microuniversul unui tinut din Anglia. Ecourile exterioare sunt rare, Londra cu spiritul ei progresist e undeva departe, insa chiar si intr-un spatiu atat de restrans gasim tipologii variate, in masura sa contribuie la crearea unei fresce sociale detaliate. Fara sa-si piarda patina vremurilor in a caror actualitate fierbinte ne situam, cu eternul conflict dintre conservatori si liberali ce il va costa pe tatal lui Frank Gresham, unul dintre protagonisti, scaunul de deputat de Barsetshire, cartea surprinde o natura umana eterna si fascinanta, indiferent de filtrul conventiilor sociale prin care este trecuta: unii isi doresc iubire, altii avere, cu totii isi traiesc micile si marile drame cautand ceva care sa le asigure locul in lume, sa le dea senzatia de implinire. 
Din toate interactiunile sociale se naste o pelicula de ipocrizie prin care tinem sa fim validati de ceilalti, se tese fir cu fir un paienjenis de relatii sociale bazate pe eschive, zambete false sau conflicte deschise, se alcatuiesc relatii iinterumane complexe, pe care Trollope le surprinde in carte cu precizie si umor. Si ne arata ca unele lucruri raman in esenta aceleasi. Un tanar ajuns la majorat nu avea cum sa pretinda atunci o masina, dar putea aspira, de exemplu, la un cal mai bun pentru vanatoare. Cum s-ar spune, in loc de cai putere, un cal puternic! Intotdeauna a existat preocuparea constanta a parintilor pentru binele copiilor, senzatia lor ca stiu mai cum sa-i indrepte spre acest bine, mai ales cand prioritizeaza situatia materiala si pozitia sociala a eventualilor posibili parteneri de viata. Si, vorbind despre situatie materiala, si acum exista in randul unora perceptia ca, daca ai bani, nu ai nevoie sa te "injosesti" practicand o meserie, fie ea chiar de notar, doctor, preot.
Nici cand vine vorba despre subiectul electoral nu suntem prea departe, erau si atunci reguli stricte:
"Nu va fi mituit nimeni. Mituire! Dar cine oare ar fi indraznit sa mituiasca in vremurile astea, sa dea bani siguri pe un vot sigur si sa plateasca un asemenea articol de-a dreptul in lire care sa poata fi pipaite? Nu. Puritatea era mult prea dezlantuita pentru a face asa ceva, iar mijloacele de descoperire prea bine cunoscute. (Mai greu de cand s-au inventat transferurile bancare.)Dar puritatea trebuia dusa mult mai departe de atat. Nu era voie sa se faca tratatii. (Haideti la birtul din sat, ca da deputatul de baut! Plus o punga de malai.) Nu era permis sa fie angajati doua sute de alegatori cu douazeci de silingi pe zi pentru a-i urmari pe alti patru sute de alegatori. (Dar de ce sa-i urmareasca daca pot sa se plimbe cu autobuzul, sa mai vada lumea... Sau nu mai pot?) Nu era voie sa fie platite orchestre. (Paine si circ! asa a fost, asa continua sa fie) Nu era ingaduit sa fie puse la dispozitia alegatorilor trasuri, nici sa li se ofere panglici. (Panglici? Pixuri, calendare, veste, sepci...) Alegatorii britanici trebuiau sa voteze, daca voiau sa voteze, insufletiti de dragoste si de  respect pentru candidatul pe care-l alegeau. (Sau, cum se intampla la noi, de frica unui rau mai mare, ca daca nu, uite ce patim!)"
Evident ca totul se intampla exact pe dos. Si ceea ce numim astazi sondaje de opinie isi aveau corespondent in epoca, doar ca se faceau inainte de "inchiderea urnelor", cand se mai putea schimba ceva si manipularea informatiei mai avea un rost. Si normal ca fiecare isi plasa candidatul favorit pe primul loc. 
Desi se numeste Doctorul Thorne, nu stiu daca doctorul de tara necasatorit, trecut de prima tinerete ar fi protagonistul, cum insinueaza si autorul. Poate ca nici tanarul fanfaron ce-si declara iubirea pentru o fata dar ii face pentru scurt timp o curte asidua dar neconvingatoare alteia mai banoase si cutreiera Europa preocupat de declinul situatiei materiale a familiei (scuze, dar mi-a fost tare antipatic, oricum, e remarcabil ca Trollope creeaza personaje vii, deloc amorfe, carora iti vine sa le spui vreo doua vorbe). Sa fie Mary, fiica adoptiva a doctorului, candida si hotarata Mary?  Nu, nu poate fi scorpia de lady Arabella care incearca sa faca si sa desfaca legaturile si se suceste dupa cum bat vanturile schimbarii. Imi este aproape imposibil sa spun ca romanul acesta are un personaj principal propriu-zis, este mai mult unul colectiv, societatea provinciala a Angliei victoriene, cu morala si ipocrizia ei. Si el s-a dovedit foarte interesant de disecat!

duminică, 5 februarie 2017

Naufragiul


Silvina Ocampo - Promisiunea 

O femeie cade in mare de pe un vapor. In orele cand inoata ca sa-si salveze viata, luptand din rasputeri cu propriile senzatii si spaime, ii face o promisiune Sfintei Rita, cea care se crede ca ajuta la implinirea lucrurilor imposibile ca, daca va scapa, va scrie cartea asta. A ajuns la liman? Poate ca da, din moment ce avem in fata ochilor nu numai rememorarea unui naufragiu real, ci si al unuia metaforic, printr-o viata redata intr-o succesiune de portrete si tablouri din care i se contureaza amintirile. Sa citesti un mini-roman fragmentat, alcatuit din secvente individuale, unele fara legatura si continuitate cu altele, poate sa nu para cea mai imbietoare invitatie la lectura. Insa nu atunci cand pictorul, creatorul expozitiei ce s-ar putea numi "Naufragiul", autoarea portretelor este Silvina Ocampo, cea care m-a cucerit in Furia si alte povestiri cu capacitatea de a construi o lume ca o bomboana fondanta, cu decoruri pastelate desprinse parca din filmele lui Wes Anderson, pentru a arunca apoi in mijlocul aparentei seninatati si armonii tot raul si veninul. 
Imaginile de aici urmeaza ordinea in care le clasifica memoria, cu reveniri si completari. Ceea ce isi propune este sa descrie persoane, nu situatii, nici relatii, dar este inevitabil sa nu se ajunga la o corelare intre ele, sa nu transforme o realitate in altceva, suprapunand imaginile noi peste amintirile mai vechi. Uneori intr-un singur paragraf, magia personajului se petrece prin diluarea pe nesimtite a frumosului in urat sau (mai rar) invers. Pentru ca personajele Silvinei Ocampo, majoritatea feminine, schitate lapidar in capitole ce le poarta numele, au in mare parte trasaturi dizgratioase, grotesti, caricaturale. "Sonia avea o fata de peste naucit, par decolorat, gura fara buze." "Nasa obeza, usoara ca un balon, bea intruna vin negru intr-un colt". "Rodolfa era grasa si flescaita, cu o privire visatoare ce amagea pe oricine. Norah era aspra, slaba si colturoasa ca un barbat. Ceferina, o miniatura. N-o iubea nimeni, pentru ca era barfitoare." Si tot asa, imagine dupa imagine, cunoastem o vanzatoare de fructe, un croitor, o mama si fiica sa abandonata, prietene, barbati iubiti, o batrana care s-a hotarat sa se marite prin corespondenta, pana si un pigmeu vazut intr-o fotografie, pentru care exilul este o condamnare la moarte, ca si cum un film foto s-ar derula prin fata cititorului, cu imagini estompate, in alb-negru, unele recurente dar in cadre diferite, altele cu obiectele inconjuratoare ce le definesc, ramanandu-le atasate pentru totdeauna in evocarea protagonistei. Si aceste imagini in alb-negru alcatuiesc chiar inexplicabilul existentei, in care un chip poate sa includa in aceleasi trasaturi frumosul si uratul, binele si raul. 
La sfarsitul fiecarei evadari in amintire, are loc revenirea in prezentul cel plin de interogatii: "Si daca ar aparea acum o balena, un peste spada ori un leu de mare, ce-as face?"; "Ce-o exista oare pe fundul acestei mari? "Vapoare care-au naufragiat? Ruine?"; "Cum sunt oare sirelele? Oribile, minunate, divine?"; "Cum vor face sa ma urce pe vapor? Vor reusi sa ma vada? Ma vor auzi? Ce are sa spuna Leandro? Sunt indragostita?"; "Am oare inima? Ori s-o fi pierdut in apa de mare?". Si sunt multe-multe, un tir continuu, pentru ca rememorarea e un mod de a simti ca esti inca in viata, iar reflectia, ganditul la orice, un resort ce continua sa impinga corpul inainte, pastrand mintea treaza, impiedicand-o sa cedeze vointei valurilor. Chiar si atunci cand sentimentele generate de ganduri sunt rusinoase, ele sunt exprimate, fiindca sinceritatea poate contrabalansa forta marii. 
Eroina Silvinei Ocampo este o Seherezada ce-i povesteste marii, mortii, pentru a o imblanzi, pentru a o indupleca sa o crute. Iar naufragiul ei e pentru mine mai mult unul metaforic, o alunecare prin valurile vietii, din care incearca sa salveze de uitare fragmente, senzatii, episoade. Nu este chiar un flux al constiintei, pentru ca fiecare amintire e riguros delimitata, ci mai mult o istorie fragmentata a unor descoperiri, cu episoade de factura suprarealista si magica ori cu final abrupt, care te lasa uneori naucit. De altfel, autoarea, care marturisea ca nu-i plac lucrurile conventionale, nici pentru acest roman nu a considerat necesar sa construiasca un final, ceea ce se potriveste perfect cu deriva prin valurile literaturii in care ne poarta. Mi-au placut mai mult povestirile, dar ma bucur ca i-am citit, in cele din urma, si acest volum.

joi, 2 februarie 2017

Lasati-ma in bula mea!


Nu am fost la proteste si nici nu voi merge. Ma dezgusta si pe mine, ca pe orice om inca nezombificat de antene si irealitati tv-uri, modul in care, confortabil instalati in scaunul puterii, Dragnea si haita au hotarat sa-si imparta repede ciolanul, sa-si scoata prietenii din puscarii si sa se dezincrimineze. Ma revolta tanti de la Constanta care nu intelege ca nu electoratul lor pasiv, format in mare parte din pensionari si saraci cu duhul si cu punga sunt cei care care cotizeaza la stat, ci "putorile" care ies in strada. Si si-au facut timp sa iasa in strada pentru ca isi simt amenintata siguranta, linistea, libertatea. Aceeasi tanti care spune ca Romania nu este de acord ca atunci cand furi sa fii gratiat si sa returnezi banii. Partea buna e ca isi da seama ca ar fi vorba despre "Romania", nu de un grup razlet de scandalagii platiti de mai stiu eu cine. Partea proasta pentru ea e ca da, Romania nu este de acord. In cazul ideal, ar trebui sa returneze banii si sa NU fie gratiat. Dupa logica ei, daca eu bag mana intr-un buzunar si fur sunt doua variante: a. nu ma prinde proprietarul, ce om destept sunt, uite ce usor am obtinut niste bani! b. ma prinde proprietarul, ii spun frumos "scuze", ii dau banii inapoi si nu patesc nimic! Insa deja i-am acordat prea multa atentie unei trepaduse pesediste care s-a trezit vorbind. 
Nu este cazul sa insist si eu de ce ordonanta care a pus toata tara pe jar este atat de periculoasa. I-ati citit probabil, cum am facut si eu, efectele si consecintele. Insa ma intreb la ce se astepta lumea de la puscariabilul devenit prezidentiabil?!
Cum ziceam, nu am sa merg la proteste. Am iesit pe 11 decembrie 2016. Am protestat in felul meu, cu stampila. Atunci cand multi dintre cei care se agita acum in strada zaceau in apatie, gandindu-se ca ala nu e bun, ca ala n-are experienta, sa iasa cine-o fi... Am incercat sa-mi conving cunoscutii sa faca acelasi lucru, fara sa incerc sa le influentez decizia de a vota pentru un partid sau altul, nu stiu cati dintre ei chiar au facut-o. Au spus destui atunci ca, oricine ar iesi, tot naspa e. Una e sa fii in cacat pana la glezne si alta pana la gat, continuand sa urce si amenintand sa te sufoce. Multi nu au inteles ca exista rau mai mic si rau mai mare. Au avut dreptul sa nu profite de dreptul lor si prin asta sa legitimeze acest monstru. Acum si eu am dreptul sa stau in casa si sa nu consider ca prin asta favorizez Infractorul. Si sa sper ca, inainte de a se darama sandramaua si a degenera in conflicte de strada deschise, suficienti pesedisti vor avea bunul-simt nu de a se retrage, nu rezolva nimic asa, ci de a-si condamna public liderul, de a incerca sa taie capul hidrei chiar daca asta ar insemna si sa-si taie craca de sub picioare... Sper ca si altii sa urmeze exemplul primarului din Iasi. Demisiile ii fac mai puternici, scapa de oamenii neconvenabili. Ramanerea in partid si opozitia din interior mi se pare o posibila solutie. Ma indoiesc ca printre molustele pesediste se gasesc suficiente exemplare vertebrate cat sa conteze, dar asta e speranta mea de rezolvare pasnica a lucrurilor. 
In rest, mi-am pierdut iluziile ca protestele pot ajuta. Am fost la proteste acum un an si ce am rezolvat? Privind in urma, tind sa cred ca doar am inrautatit lucrurile. Ca guvernarea tehnocrata a fost un tap ispasitor, un bun pretext pentru pesedisti de a se retrage cu un an mai devreme de data alegerilor. Si-au calculat perfect, plecam acum ca sa putem acuza mai tarziu! Jos coruptia? Ne dam putin jos ca sa putem sa urcam si mai sus. Memoria multimii este scurta. Eu nu am uitat, cei care prin absenta lor de la vot le-au permis jigodiilor sa se intoarca in glorie se pare ca au facut-o.
Asa ca acum, cum zicea o vorba mai veche a presedintelui, "urmaresc cu atentie si ingrijorare cursul evenimentelor". Cu nervi, scarba si lehamite da, cu pasivitate nu. Doar ca nu mai tin sa mi-o exprim in strada, data trecuta am facut ce-am facut si am adus iar PSD-ul la putere, acum cine stie ce calamitate se va putea intampla daca ies?? Stau cuminte si incerc, pe cat pot, sa-mi protejez fragila bula personala de deziluziile contactului cu realitatea. Cat s-o mai putea, daca s-o mai putea...

O animatie japoneza... americana


Kubo and the Two Strings (2016)

Studioul de animatie Laika (va amintiti Boxtrolls?) revine in forta. De data aceasta, cu o minunata combinatie de stop motion si obiecte printate 3D. Plus un schelet urias de vreo 200 de kilograme si 4 metri inaltime, care se zice ca ar fi cea mai mare si mai complicata papusa construita pentru un stop motion. Dincolo de munca si imaginatia impresionante pe latura vizuala, intr-o pelicula unde poti vedea de toate, de la delicate figurine origami pana la o corabie alcatuita minutios din 250.000 de frunze imprimate, gasim o poveste la fel de atent construita prin care creatorii au reusit sa aduca animatia japoneza, cu lirismul si ciudatenia ei, mai aproape de publicul vestic. Au cosmetizat-o cu doza de umor necesara divertismentului, au creat un scenariu ce transmite stari nuantate, au pastrat partea misterioasa ce se desluseste treptat, tasnind din fascinanta traditie populara japoneza. Si asa ia nastere probabil cea mai reusita animatie dintre cele propuse anul asta la Oscar, unde se simte subtil si inspiratia lui Miyazaki, dar cat sa nu deranjeze neconsumatorii de animatii prea artistice si simbolice.
Povestea este plasata in vechea Japonie, in epoca cand extraordinarul prindea viata din eroismul samurailor si din interactiunea spiritelor ceresti cu pamantenii. In centrul ei se afla Kubo, baiatul cu un singur ochi care stie sa insufleteasca hartia, sa o transforme in personaje care, insotite de sunetul chitarii sale cu doua corzi, alcatuiesc povesti pe care satenii din apropierea pesterii unde locuieste impreuna cu mama lui le asculta cu sufletul la gura. Este un har ce ii va fi de folos mai tarziu in aventurile sale. N-am sa le dezvalui, spun doar ca parteneri de drum ai lui Kubo vor fi o figurina origami, o maimuta si un carabus samurai amnezic. 
Sper ca aceste personaje atipice pot fi in masura sa va trezeasca interesul. Daca nu, poate actorii care le dau glas. In rolul principal, il avem pe Art Parkinson, mai cunoscut ca unul dintre copiii familiei Stark (cel care nu stie sa fuga in zigzag!). Maimuta este interpretata de Charlize Theron iar carabusului, elementul plin de umor al filmului, ii da voce Matthew McConaughey, care marturisea ca le-a citit copiilor sai scenariul pe post de poveste de spus inainte de culcare. Mai ca ii invidiez pe cei mici! In rolurile eroilor negativi, glasuiesc Ralph Fiennes si Rooney Mara. Sa il mentionez si pe George Takei (stiu ca are multi admiratori, nu neaparat pentru performantele sale actoricesti).
Absurdul initial se desluseste treptat si, asa cum foile de hartie izolate ce zboara prin aer isi desavarsesc baletul imbinandu-se in figurine cu sens, se transforma intr-o poveste care ne vorbeste despre curajul de a face o alegere, pierdere, acceptare, uitare (amnezia poate fi uneori o forma de impacare cu sine si cu ceilalti, de iertare, nu unul, ci chiar trei personaje trec prin diferite stadii ale ei), despre viata si moarte, intr-o succesiune de secvente unde scenariul are greutate, nu este un simplu pretext pentru a etala iscusinta tehnica. Este din ce in ce mai greu, pe masura ce trece timpul, sa aduci in atentia lumii o poveste originala. Este din ce in ce mai greu cand cresti sa accepti o poveste, pentru ca de la un punct incep sa ti se para ca sunt toate prea asemanatoare. Asa ca incepe sa conteze mai mult cum este spusa decat ce spune de fapt.  Asta, insa, este una care m-a prins din ambele parti. Prin personajele sale, prin modul in care interactioneaza, prin plasarea intr-o lume pe care nu o vizitam prea des, nici literar nici cinematografic, dar si prin forma vizuala in care este imbracata, Kubo aduce un aer de prospetime. Cred ca e un film si pentru copii, dar parca mai mult pentru cei mai mari. Pe cei mici, care nu-i inteleg subtilitatile amare, ii va inveseli. Pe cei mari ii va si intrista, dar vor gasi si momente vesele, cat sa ramai la sfarsit ca imparatul din povestea autohtona, cu un ochi plangand si cu altul razand.