Saturday, 22 April 2017

Fericirea de doi bani



Hector and the Search for Happiness (2014) 

Va spun de la inceput: filmul asta m-a dezamagit crunt. Si asta pentru ca am avut multe amagiri, legate in principal de impresia mea buna despre comediile britanice si de un casting foarte valoros ce-i contine, printre altii, alaturi de Simon Pegg, protagonistul a doua dintre cele mai bune comedii britanice, Shaun of the Dead si Hot Fuzz, pe Rosamund Pike, Jean Reno, Christopher Plummer, Stellan Skarsgård, Toni Collette. Prin urmare asteptarile mi-au urcat printre nori si tot de acolo s-au prabusit, asemenea avionului pe care-l viseaza eroul in secventa de deschidere a filmului. Daca ar fi sa-l interpretez freudian, as spune ca Hector (un psihanalist de succes) este framantat de nelinisti sexuale. Si, vazand filmul, cred ca e cea mai corecta interpretare. Dar se incearca sa se sugereze mai mult decat atat, sa infatiseze momentul cand un barbat, in aparenta implinit si profesional si sentimental, nu-si mai gaseste locul in propria viata si incepe sa dezvolte treptat obsesia absentei fericirii. Asa ca, incurajat si de vizionara pacienta new age, psihologul porneste sa se trateze cu lumea larga, sa-si recupereze eul pierdut prin locuri unde nu calcase niciodata. 
Si de aici filmul se transforma intr-un Eat, Pray, Love in versiune masculina, cu aceleasi stereotipuri aplicate diferitelor natii si colturi de lume. Vizita la templul din varful muntelui este obligatorie, la fel si cautarea iubirii din tinerete, ce va avea o rezolvare atat de neplauzibila si superficiala. In plus, parcursul eroului este repetitiv si previzibil, orice dram de subtilitate e anulat de carnetelul in care-si noteaza cu sfintenie concluziile, in caz ca unui privitor i-a scapat vreuna, doar pentru a ajunge la aceea ca fericirea e acolo de unde ai plecat si, in mod miraculos, ceea ce nu mai prezenta interes devine brusc extrem de atractiv dupa ce ai vazut "oferta" din restul lumii. 
Totul a scartait in filmul asta, incepand chiar cu premisa, cu constructia personajului principal: un psiholog, un individ care se presupune ca lucreaza cu mintea si sufletul omului, care incearca sa-i ajute pe ceilalti sa se simta mai confortabil cu sinele, ar trebui sa stie inainte sa-si faca bagajul si sa porneasca prin lume ca nu va gasi nicaieri o exprimare concreta si palpabila a fericirii, cu atat mai mult una exterioara propriului psyche. Iluzia ca viata e in alta parta, in emotii intense de moment oferite turistilor prin orice colt strain de lume mi se pare cu atat mai stupida cu cat este imbratisata de un asa-zis psiholog. Trecand peste motivatie, reactiile lui Hector nu l-au facut deloc agreabil: da sa se indragosteasca, este parasit, pleaca mai departe. Da sa se reindragosteasca, nu i se raspunde la fel, pleaca mai departe. In lipsa de altceva mai bun, hotaraste ca tot mai bine e acasa, la culcusul caldut unde il asteapta o consoarta mamoasa si grijulie. Ca nu degeaba incearca sa ni se sugereze tot filmul ca Hector a ramas un copil (dar in sensul de pueril, nu in acela de visator si entuziast in fata lumii de langa el).  
Scenariul pacatuieste si printr-o alta carenta, aceea a scaldarii in apele caldute dintre tonul de comedie si lipsa de umor, dintre un subiect ce se incearca dramatic si fundamental si superficialitatea in abordare. Acest contrast face filmul plictisitor de urmarit, lipsit de orice atractivitate si, cum prevedea la inceput un personaj intr-una din cele doua poante pe care le contine, the search for happiness devine the search for a penis... ma rog, for a vagina in cazul de fata. 
Se pare ca multi au cazut in plasa intrebarii profunde si s-au considerat multumiti de putinul oferit pentru a duce filmul pe IMDb la o nemeritata nota 7. Mie imi trebuie ceva mai mult ca sa ma fericeasca un film. Insa asa cum cartea si filmul dupa cartea lui Elisabeth Gilbert au avut succes, probabil ca o editura ar putea sa se grabeasca sa traduca si romanul lui Francois Lelord. Sunt chiar trei avandu-l in centru pe acest Hector pe care, in ciuda simpatiei pentru Simon Pegg, l-am perceput ca un individ extrem de antipatic si redus la niste clisee dezagreabile care te fac sa te intrebi: oare chiar era nevoie ca personajul sa-si riste viata in tot soiul de combinatii mafiote pentru a ajunge la adevarurile enuntate, la indemana unui pusti de 14 ani?! Ma voi feri de carte, insa stiu ca va fi un succes, multi prefera lucrurile simple, vazute si citite de o mie de ori. Sa fie si asta o fericire a confortului, a mediului familiar :)?

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.