Monday, 17 April 2017

Litoralul romanesc in aprilie

Am profitat de mica vacanta de cateva zile pentru o fuga la mare. Spre deosebire de multi dintre cei 98% de buni crestini care pretind ca indopatul cu drob si oua ii impregneaza cu cele sfinte, eu recunosc ca nu am deloc legatura cu ele, ca a paste fericit inseamna pentru mine a zburda prin pustietati, ca lumina sfanta este aceea oferita de stele si ca imi place sa fac lucrurile in contratimp cu multimea. Asa ca de ce de 1 mai, cand hoardele de turisti se vor imbulzi pe litoral, si nu acum, cand pot sa salut marea in liniste?! Asa ca am pornit pe cele patru roti, de la sud spre nord, prin statiunile Marii Negre.
Cu Vama Veche s-a rupt demult acea legatura speciala pe care an de an o eroda aparitia cate unei noi terase si a tot mai multor indivizi pentru care a merge la mare inseamna "distractie" si betie. Pastrez nostalgia timpurilor cand nu existau decat carciuma lui Ovidiu de pe plaja (ce o mai face oare Ovidiu cel cu pletele albe si o sclipire atat de tanara in priviri, cel fixat intr-o varsta nedefinita din momentul cand l-am intalnit prima oara pana cand, vreo 15 ani mai tarziu, a incetat sa mai frecventeze Vama?) si cherhanaua cu vreo 2-3 mese. Insa legatura de care ziceam s-a rupt definitiv acum vreo 4 ani, ultima data cand ajunsesem in Vama, cand in urma taierii cortului am hotarat sa nu mai calc pe-acolo niciodata... cel putin in sezon. A merge la mare in aprilie s-a dovedit insa o experienta frumoasa, ce m-a facut sa retraiesc intrucatva acele timpuri cand auzeai in jur doar clipocit de valuri si tipete de pescarusi, fara muzici amestecate duduind de la 10 terase in acelasi timp, facandu-si concurenta mai mult prin nivelul sonor decat prin calitate. E placut, dar nu pot sa uit ca in curand nu va mai fi, pentru ca pe plaja se inalta hidos si amenintator scheletul unei discoteci noi, care nu era cand fusesem ultima oara, strategic asezata cat sa acopere sonor si coltul ceva mai linistit dinspre pescari,
ridicata probabil de aceiasi oameni pentru care scrierea unui cuvant simplu in limba romana este un efort imposibil. 
Dar seara, cand s-a asternut linistea, m-am simtit aproape ca atunci... A doua zi dimineata, o lebada despicand gratios valurile a trecut sa ne salute.
Am vazut pescarusi, scoici si melci, pescarii indeplinindu-si nestingheriti ritualul zilnic de verificare a plaselor, cativa plimbareti pe plaja, nu multi, oameni fugiti de acasa, ca si noi, in cautare de liniste si comuniune cu natura, un nefericit sarpe rapus cine stie de ce sau de cine (mai intai am crezut ca e viu, abia cand m-am apropiat sa-l pozez am observat ca avea coada franta)
un fazan care traversa strada la iesire din Vama (a ajuns cu bine pe partea celalata), cativa popandai jucandu-se prin iarba, prea rapizi pentru a-i lua cu mine intr-o imagine. Nu mi-au lipsit deloc galagia din timpul verii, aglomeratia, aerul acela hipsteresc pe care-l aduc unii dintre cei care o frecventeaza, in cautarea boemiei pierdute. Si nici nu mi-a starnit dorinta de a o vizita in perioada cand se umple, asta cred ca e momentul anului cand Vama se apropie cel mai mult de motivele pentru care am indragit-o candva. 

Am pornit apoi spre nord, din statiune in statiune, pentru a vedea cum mai arata litoralul. De unele ma leaga amintiri si nostalgii ale copilariei, din anii turismului socialist cand veneam cu parintii, cu bilet sau cu cortul, prin altele am trecut din simpla curiozitate ori pentru a-mi confirma - din pacate! - anumite prejudecati. Multe arata ca un amestec ciudat si descumpanitor de modern si decrepit, de cladiri vechi cu fata noua, cladiri noi desprinse dintr-un alt film si ruine. 
Am cautat capul Capului Aurora, imi inchipuiam, desi nimic din amintirile mele nu-si gasea vreo baza in acea imagine mentala, ca ar fi un fel de Cap Kaliakra, se pare insa ca promontoriul este format dintr-o zona mai larga, cam tot ce a mai ramas din padurea Comorova plus Aurora si vreo doua statiuni vecine, de unde si senzatia ca Neptun ar fi cea mai inverzita statiune de pe litoral. Hotelurile cu nume de pietre pretioase sunt in continuare, insa au devenit cam de nerecunoscut pentru cineva care n-a mai calcat pe acolo de vreo 30 de ani si mai bine.
Plaja de la Aurora arata cam asa
si scheletul circular ma face sa-mi inchipui ca vara nu este chiar o idee fericita sa fii prin zona, pare un bastion (sau cap, daca vreti) al Romaniei maneliste. 
Trecem repejor prin vecinele ei si iesim din nou la drumul principal, pentru a-l urma pana la Costinesti. Epava e inca acolo, spre deosebire de cea din Vama, transformata in decor in Laptarie, 
la fel si Obeliscul, reper al statiunii si punct de intalnire pe vremea cand telefonul mobil nu era nici cu mintea conceput
insa paraiasul care se traversa cu piciorul, legand lacul de mare, a fost transformat in ditamai canalul
si nu chiar de ieri-de azi, judecand dupa aspectul simbolurilor rugintelor iubiri, agatate de balustradele celor doua poduri: 
Pe aleea de langa plaja s-a construit mult, urat si haotic, 
intreaga statiune arata chiar si asa, nepopulata, ca o pravalie ieftina (si nu ma refer la preturi, asta n-am de unde sti) si mizera:
 Nostalgiile copilariei mi-au purtat pasii si prin Eforie Nord, unde mergeam destul de des cu parintii, in camping. Plaja arata diferit, mult mai larga, nu stiu daca a fost adus nisip sau a avut loc vreun soi de fenomen invers eroziunii din sudul litoralului, probabil prima varianta, dar digul pe care ma jucam printre stabilopozi si-l priveam pe tata pescuind guvizi este pe jumatate ingropat in nisip.
Pe un drum destul de dubios, prin spatele celor trei hoteluri din capatul statiunii, ce mi se pareau odinioara impunatoare, insa acum, cu noua lor fata pastelata au capatat aspectul unor blocuri neutre, am trecut podul nou de la Agigea, in cautarea a ceea ce era marcat pe harta ca "dunele marine de la Agigea", o rezervatie naturala ce s-a dovedit imposibil de detectat cu al saselea simt, cel care nu se bazeaza pe indicatoare inexistente. Insa a fost un mod elegant de a ocoli Mamaia, statiunea pe care o boicotez din principiu din cauza taxei. Si un mod inedit, in drumul spre nord, de a vedea minunatele si hidoasele investitii din judetul Constanta. 
Stiati ca exista o autostrada Constanta-Ovidiu? Se numeste A4 si teoretic ar fi trebuit sa ajunga la Tulcea, deocamdata s-a oprit, nu ma intrebati de ce, la Ovidiu. Stiati ca in Navodari exista o piata de peste, asa-zis centru transfrontalier de afaceri care arata cam asa? Cica ar fi o pastruga.
Ca arata oribil nu e o problema penala, in fond fiecare administratie cu inclinatiile ei estetice, problema este ca a costat 1 milion si jumatate de euro (da, chiar atat!), a fost inaugurata anul trecut de puscariabilul primar Nicolae Matei si de atunci zace nefolosita, degradandu-se pe zi ce trece. 
Continuam: stiati ca intre Navodari si Mamaia-Sat, prin mijlocul campului, exista pe marginea drumului iluminat stradal cu panouri solare? Ce mai conteaza cum arata trotuarul?!
Si tot acolo este un minunat drum lat, cu patru benzi, pe care zici ca a dat PSD-ul aceluiasi Matei cu bomba...  Cica ar fi si o pista de biciclete. Nu recomand parcurgerea ei fara MTB. Si, in lipsa vreunei idei originale, podul din Navodari a fost infrumusetat cu sase mici sirene care au mai scos din bugetul local inca vreo 12 miliarde de lei, sper ca totusi vechi.
 
Si daca Mihai Viteazul nu a ajuns prin Dobrogea, macar statuia lui facut-o... 
Trecem repejor pe langa relicvele din epoca apusa ale fostei fabrici de uraniu de la Corbu 
si, dupa un scurt proces de constiinta (oare chiar merita sa le dam bani baronilor de Constanta?) in care gena de fraier, mult mai puternica, triumfa asupra celei de hot, achitam online taxa de 20 de lei/zi de intrare in rezervatia Deltei Dunarii indreptandu-ne spre Vadu. Intalnim berze, starci, egrete si parca lumea incepe din nou sa para mai frumoasa. Ca in povestile copilariei, ajungem la o raspantie de trei drumuri. Alegem unul dintre ele, insa ne oprim cand mai aveam cateva sute de metri pana la plaja, pentru ca baltile adanci din solul nisipos ne fac inaintarea imposibila. Un altul, la fel de nisipos, prevede o calatorie lunga si plina de dificultati. Al treilea, cel pietruit, este bun, ne scoate la plaja. 

Si, cand ajungem, tot ea, marea, intampinandu-ne mangaiata de soare, ne face sa intelegem ca explorarea a meritat si am ajuns la acel liman cautat,

acolo unde scoicile nu au fost inca anul asta privite de ochiul uman si unde doar pescarusii si lebedele sunt martori ai trecerii noastre.
Faptul ca e o plaja atat de lunga ma face sa sper ca poate si vara s-ar gasi pe ea vreun colt respirabil de Mare Neagra, nepoluat fonic sau comportamental, dar asta ramane de investigat mai tarziu. 
Si tot ea, buna mare, a avut amabilitatea de a ne trimite acasa azi-dimineata cu o ploaie rece si un vant sfichiuitor, pentru a nu ne lasa sa ne para rau ca ne despartim.... pana data viitoare. 

No comments:

Post a Comment