Sunday, 25 June 2017

Fantomele, dracul si crimele


Goksung (The Wailing) (2016)

Este un film care incepe intrigant: intr-un sat sud-coreean, locuitorii incep sa se comporte ciudat, sa-si ucida familiile in cele mai cumplite moduri, in localitate se instaleaza treptat o stare de teroare si de suspiciune in privinta strainului, japonezul mutat in imprejurimi de curand, care locuieste izolat la marginea padurii, a carui venire a coincis si cu aparitia unei bizare fantome, un barbat cu ochii rosii care umbla aproape gol si se hraneste cu animale salbatice. Cei doi politisti care se ocupa de caz, incercand sa adune indicii si sa vorbeasca cu martorii, de multe ori prea socati pentru a putea scoate un cuvant, mi-au amintit de cei din Memories of Murder. Sunt personajele care mai indulcesc putin tonul violent al seriei de crime ce se rostogoleste la inceput in fata privitorului, prin acea atitudine a autoritatii depasite de evenimente, prin stangacia ce le aduce actiunilor o tenta comica. Se pare ca sud-coreenii nu au, nici ei, o parere prea buna despre autoritatile care ar trebui sa ii protejeze, fiindca modul in care sunt prezentate in filme le aduce la limita ridicolului. 
Din pacate, tonul acesta tragi-comic ce-i facea foarte bine filmului nu va dura prea mult, pentru ca incepe sa se indrepte intr-o directie grava atunci cand personajul principal, politistul Jong-goo (Do-won Kwak) intelege ca propria familie este pe cale sa cada prada misteriosului sir de fenomene. Intr-o lupta contra cronometru cu modul neinteles in care lucreaza boala asupra celor afectati, el va incepe o investigatie in care patrunde tot mai adanc pe terenul supranaturalului si al misterului, al ritului si supersitiei. Sunt acolo secvente ce ma fac sa cred ca, oricat de indepartata ni s-ar parea cultura orientala, practicile ei nu sunt chiar atat de diferite de cele autohtone. Ritualul samanic practicat pentru indepartarea influentei malefice a fantomei, de exemplu, aminteste de cele de exorcizare vazute pe la unele manastiri de la noi, mai ales prin reactia victimei, aici un copil. Oricat de "indracit" ai fi (si reactiile micutei Hyo-jin pot fi interpretata si ca un episod de rebeliune adolescentina, de izbucnire hormonala tipica varstei), sa fii supus unor practici barbare nu poate decat sa te starneasca si mai mult...
Filmul reuseste sa construiasca o atmosfera tensionata si terifianta si sa creeze un impact vizual puternic. Dar de la un moment dat devine prea mult. Unele scene sunt lungite inutil (samanul performer a carui prestatie se va dovedi in final irelevanta ori privirea hipnotizata a fotografiilor din casa japonezului) Parca iti doresti sa inainteze intr-o directie, insa nu doar ca ramane ambiguu, insa se scufunda treptat intr-o ambiguitate si mai adanca, ce reuneste fantome, zombi si pe Satana, de toate pentru fiecare, ca sa-si gaseasca toti iubitorii de filme horror un centru de interes. Si la final creeaza o senzatie de wtf did i just watch?.  Pentru ca, vorba Twin Peaks-ului, bufnitele nu sunt ce par a fi, nimic nu este ceea ce pare si, in ciuda celor aproape trei ore de vizionare in care sunt despicate in patru toate firele si pistele, asta nu face decat sa descumpaneasca si mai mult, sa conduca spre un final in care voitul twist se  transforma intr-un haos total, de nu mai stiu care-i cine, daca exista pana la urma vreun good guy in afara victimei inocente sau, de fapt, cu totii sunt bad guys, mana puterii malefice ce-si revarsa forta asupra oropsitului satuc. Te trezesti fara nici o parghie, fara sa intelegi daca exista o motivatie a actelor violente, vreo istorie care sa fi trezit mania spiritelor, cum se intampla de obicei in peliculele de gen, si cand nu intelegi ce le mana in lupta nu poti sa intelegi nici cine sunt ele si de ce sunt in film...
Nu ma intelegeti gresit, imi plac filmele cu final deschis, nu ma plang ca nu a fost totul rotund, cu inceput si sfarsit clar. Insa parca asta e prea deschis... atat de deschis incat devine imprastiat si descumpaneste total. Dincolo de actiunea propriu-zisa, avem o imagine interesanta a satului sud-coreean (de obicei am vazut mai mult filme urbane) cu practicile si traditiile sale, cu relatiile si ritualurile familiale si o atmosfera bine construita. Dar ce naiba s-a intamplat de fapt acolo, n-as putea sa va spun! Cand crezi ca ai capatat un indiciu, observi ca de fapt si presupusul erou in lupta cu raul foloseste aceleasi mijloace ca si Satana si nu mai esti deloc convins ca n-o fi vreun acolit de-al lui. Interesant filmul, dar cam lung pentru cat avea de spus si prea confuz...

Saturday, 24 June 2017

Dupa rododendroni

Pentru ca drumetiile montane propriu-zise, la pas, mi le rezerv pentru lunile iulie-august si pentru ca prefer pentru asta potecile, nu drumurile forestiere, astazi o sa va invit sa explorati, daca nu va este mila de masini sau stiti ca zburda linistite pe drumuri imposibile, un traseu mai putin cunoscut si frecventat. Evident, cea mai la indemana destinatie pentru a admira spectacolul rododendronilor infloriti ar fi fost Muntele Rosu, din Ciucas. Insa probabil si cea mai aglomerata, fiind atat de usor accesibila. Asa ca ne-am inghesuit patru oameni in masinuta cea mica si voinica, trepidand de nerabdare sa-si plimbe rotile prin hartoape si am pornit pe un drum care nici nu este marcat pe harta, departe de semnale telefonice si de aglomeratie. Transalpina o cunoaste toata lumea, insa paralel cu ea, prin frumoasele si ingustele Chei ale Oltetului, care separa Muntii Capatanei de Parang, exista un drum la fel de spectaculos, din fericire neamenajat. Si spun "din fericire" pentru ca am vazut ce inseamna "amenajare" dupa asfaltarea Transalpinei: tarabageala, gunoaie, manelizare in varf de munte, lucruri cu care nu ma impac deloc. 
Prin dreapta Manastirii Polovragi porneste drumul forestier prin Cheile Oltetului. Daca aveti timp, puteti face o oprire si la pestera Polovragi, despre care o legenda ce alimenteaza spiritul dacopat spune ca ar fi fost locuinta lui Zamolxe. Nu ne-am mai oprit de data asta, aveam un drum destul de lung de strabatut si, cum vremea este capricioasa la munte si norii incepeau sa se adune, ne-am indreptat spre Pasul Curmatura Oltetului, vreo 20-25 de kilometri, permanent in urcare, pe soseaua incadrata de peretii impunatori ai muntilor, ce pe alocuri dau senzatia ca se pot prabusi in orice moment strivindu-te sub ei. Dar avem ghizi buni, codobaturi vioaie ce ne arata calea. Nu este un drum prea usor daca aveti o masina cu garda joasa (partea asta este mai buna decat cea pe care vom cobori), in schimb cele mai inaltute si mountain bikerii il parcurg fara probleme. 
Ajunsi sus, la 1650 de metri, mai este o mica portiune de panta abrupta care ne urca la 1800 si ceva, dupa care inaintea noastra se dezvaluie versanti intregi  imbracati in roz. 
Din rododendron (cunoscut si ca bujor de munte) se culeg doar florile, fara a distruge planta, si trebuie sa nimeresti exact momentul potrivit al infloririi pentru a-i putea culege aroma in dulceturi si siropuri. Noi l-am prins exact cum trebuia, cu o saptamana mai devreme ar fi fost imbobocit, cu o saptamana mai tarziu, deja trecut. Infloresc in luna iunie si dureaza cam doua saptamani, insa perioada difera de la munte la munte, dupa cat de umbrit este versantul si cat de racoroasa a fost primavara. Nu doar rozul care imbraca culmile este spectaculos, ci si mirosul, apropiat de al trandafirilor pentru dulceata, dar mai suav. 

Vulpita care topaia vesela pe o pajiste nu am reusit sa o prind in cadru, era un exemplar frumos, durduliu, o flacara roscovana ce ne-a bucurat privirea, cu o coada stufoasa, cu alb la varf. Era atata liniste in jur, turma de la stana din apropiere nu urcase inca, soarele ne incalzea sub o adiere prietenoasa de vant... sa toot stai intins printre tufe si sa faci inhalatii cu parfum :) 
Insa situatia avea sa se schimbe intr-o clipa, cand norii au inceput sa se reverse printre doua culmi in valuri. 
Daca ati vazut Clouds of Sils Maria, va puteti da seama de spectacol, norii astia se strecurau cam la fel ca sarpele Maloja, printr-o mica spartura a seii si au acaparat rapid intreaga priveliste. 

Asa ca ne-am dat jos de pe coama si am continuat circuitul cu coborarea spre cabana Petrimanu, inca vreo 10 km, urmand de data asta Cheile Latoritei, intre Muntii Latoritei si cei ai Capatanii, pe un drum mult mai prost decat cel din Cheile Oltetului. De pe drum se vede si o bucatica din lacul Galbenu, care impreuna cu Petrimanu, Ciunget, Vidra, Bradisor si alte cateva lacuri de acumulare formeaza un urias sistem hidroenergetic, cu galerii ce se intind pe aproape o suta cincizeci de kilometri. Undeva pe traseu, exista si un monument, Sapte Cruci, ce comemoreaza muncitorii prinsi intr-o avalansa in timp ce lucrau la sistematizarea Latoritei. Daca ati urma drumul spre Galbenu, de acolo exista posibilitatea de a iesi spre Saua Stefanu, pe Transalpina, dar nu am investigat traseul.
In apropiere, dam de cascada Apa Spanzurata. 
Poate ca ea in sine nu este atat de spectaculoasa, desi e o cadere de apa de vreo 35 de metri, a ramas acum, dupa captarea paraului Turcinu Mare doar un firisor, insa peretele de granit slefuit de apa ii da un aspect grandios.

Aceleasi lespezi de granit insotesc in continuare cursul Latoritei

pentru a forma tot felul de "cadite", bazine mai mici sau mai mare care parca-parca ma inbiau la o baie daca apa nu ar fi fost atat de rece. 
Imi desprind privirea de la cursul apei, de langa care nu ma mai indur sa plec, doar pentru a mai admira cate o clematita de munte. 
Si asa, din piatra-n piatra, din floare-n floare, nici nu stiu cand iesim la Ciunget, unde ne luam ramas-bun de la un paznic al muntelui ce se relaxa la soare. 

Wednesday, 21 June 2017

Pledoarie pentru chibzuinta

Seneca - Ramai cu bine. Scrisori catre Lucilius 

In ritmul nebunesc al vietii ce ni se rostogoleste printre mai apropiate sau mai indepartate motive de teama, frustrare, revolta, ras si plans uneori, cum se intampla zilele astea prin politica autohtona, sa il citesti pe Seneca poate parea o oaza de seninatate in care te scalzi pentru a avea puterea de a actiona si functiona in continuare sub aparenta unui om normal. Scrisorile sale nu indeamna spre resemnare, ci spre acceptarea cumpatata a ceea ce nu poate fi schimbat. "Incearca sa intelegi ce este necesar si ce este fara rost", de exemplu. Poate suna a mesaj dintr-un curs de gandire pozitiva, dar asta era si gandirea pozitiva de acum 2000 de ani. 
Volumul "Ramai cu bine. Scrisori catre Lucilius"  face parte din colectia "In doi" a editurii Seneca Lucius Annaeus, ce pare sa fi fost infiintata cu scopul de a-l plasa pe filozoful stoic in actualitatea secolului XXI, ulterior diversificandu-si putin oferta literara, dar pastrand principalul centru de interes. Despre aceasta dragoste pentru Seneca vorbeste totul, de  la prezentarea grafica, ce imbina cuvintele inteleptului roman cu grafica unor studenti la Arte plastice, pana la asezarea in pagina, cu punerea in evidenta a citatelor mai catchy, in genul celor imbratisate de adeptii lui Octavian Paler, acelasi Paler ce ii contesta in "Scrisori imaginare" armonia dintre gandire si actiune, dintre Seneca-omul si Seneca-filozoful. 
Ceea ce gasim in cartea de fata, care aduna 110 scrisorile catre Lucilius, pe vremea aceea guvernator al Siciliei, cel caruia i-a fost mentor intru stoicism, este mai mult un monolog adresat posteritatii, pe un ton familiar, colocvial, ca si cum un parinte i-ar transmite copilului intelepciunea sa, usor de inteles si de citit, intr-un limbaj simplu, lipsit de conceptele teoretice pe care le-a consacrat ulterior filozofia. Orice cititor preocupat intr-un fel sau altul de ceea ce in zilele noastre se numeste dezvoltare personala, indiferent de profilul de studii, poate aborda acest volum de filozofie stoica popularizata, ce reprezinta o pledoarie pentru chibzuinta, cumpatare, discernamant si statornicie. Poate gasi indemnuri pe care sa incerce sa le urmeze ori sa le considere desuete. Dar poate sesiza si contradictii in afirmatiile lui Seneca, si-s cam multe. "Sa ne ferim de ura, invidie, dispret", spune cel ce isi arata fatis dispretul fata de multimi. "Fii mai apoi atent ca nu cumva lectura unui numar mare de autori si a unor carti de tot soiul sa aiba in sine vreo nesiguranta si nestatornicie. Se cuvine sa starui asupa unor scriitori anume si sa te adapi din ei, daca voiesti sa ai un folos care sa ramana statornic in spirit. Cine este pretutindeni nu este nicaieri.", afirma cel care citeaza copios din Democrit, Hecaton, Epicur si multi altii, in totala contradictie cu ceea ce avea sa devina modelul de om al Renasterii. Le refuza batranilor dreptul de a avea ambitii si placeri, pentru ca intr-o alta scrisoare sa spuna ca viata este un proces continuu de invatatura, inclusiv la batranete. Deci placerea de a invata pot s-o pastreze! Dupa ce indeamna la indiferenta si seninatate in fata viitorului, cateva randuri mai jos pledeaza pentru prevederea si anticiparea lui. Cand nu este transant, se scalda in ape caldute, facand afirmatii de genul ca este bine sa ai prieteni, dar e la fel de bine si fara.
"Sa ne pregatim sa murim mai inainte de a ne pregati sa traim", mai spune, pentru a adauga cateva randuri mai departe: "Am trait indeajuns(...); acum, satul, astept moartea." Daca pregatirea pentru moarte este data de satietatea de viata, cum va fi trait tot pregatindu-se s-o intampine? De altfel, se dezminte singur intr-o alta scrisoare: "Cat timp traiesti, se cuvine sa inveti sa traiesti." Parca era vorba ca ne pregatim sa murim, nu sa traim.
Sunt multe astfel de propozitii a caror intelepciune imi pare indoielnica si cu o retorica facila, creata din interogatii, antiteze, epifore, o cautare stilistica ce ma face sa cred ca la Seneca forma primeaza asupra ideii. Cu toate astea, afirma undeva ca numai cel care vrea sa fie politicos se exprima ingrijit, cuvintele trebuie sa fie folositoare, nu placute. Miza pe care si-o stabileste este "salvarea spiritului", elocinta este inutila, desi aplica din plin procedeele ei, folosind intrebari retorice si trucuri de captare a atentiei si bunavointei.
Uneori sfaturile sale dau senzatia unui monolog, ca si cum s-ar certa pe sine: "tii la mare pret lucrurile pe care esti pe cale sa le parasesti, iar, cand iti desfasori dinainte seninatatea mirabila spre care vrei sa te indrepti, te tine in loc stralucirea acestei vieti de care vrei sa te indepartezi, de parca ar trebui mai apoi sa te prabusesti in mizerie si intuneric." Nu pot sa separ cuvintele sale de conditia sociala a celui care pledeaza pentru modestie si lipsa de atasament fata de bunurile lumesti.
Si, in general, Seneca imi da impresia ca nu-si imbratiseaza cu calm si seninatate propriul sistem de valori, ca este asemenea cuiva care si-a impus o dieta stricta, dar priveste cu jind si adulmeca nesatios aromele venind dinspre ospatul epicurian de alaturi, desi pretinde ca le-ar dispretui (de fapt nu, uitasem ca omul se ferea de invidie si dispret, cel putin la nivel declarativ). Nu ezita sa citeze copios din Epicur, sa-i dea de multe ori dreptate, sa ne arate ca cele doua moduri de perceptie a vietii au mai multe in comun decat s-ar crede.
Am inceput cartea cu sperantele nutrite la inceput, dar am citit-o greu, in vreo doua luni, cate una-doua scrisori pe zi, de la un punct cu iritare gasind atatea afirmatii contradictorii intre ele. Seneca nu-i pentru mine... Echilibrul sau afisat este in contradictie cu dezechilibrul meu asumat, dar si cu propriile-i spuse. Cu un asemenea preceptor contradictoriu in idei si actiune, aproape ca am inteles de ce viitorul imparat Nero a fost atat de bulversat mental si s-a hotarat sa dea foc Romei (desi umbla vorba ca nu el ar fi facut-o). 

Monday, 19 June 2017

Monstri reali si imaginari


La Classe de neige (1998)

Dupa ce am vazut filmul, cred ca mi-ar placea sa citesc si romanul lui Emmanuel Carrère a carui ecranizare este, recompensat in 1995 cu premiul Femina. Dar nu pentru ca ar fi fost premiat; in literatura, chiar mai mult decat in cinematografie, premiile nu imi mai spun mare lucru. Ci pentru ca as vrea sa vad cum surprinde si cartea atmosfera  din film, penduland intre realitate si vis, si imaginea lui Nicolas, copilul fragil, introvertit, chinuit de cosmare si extrem de protejat de parinti. La inceput, clasa lui se pregateste de o excursie la munte (classe de neige nu este o ora de schi, cum a fost tradus titlul in romana, mai ales ca in contextul filmului "ora" nu are  noima, nu este o excursie propriu-zisa cu clasa, ci o gaselnita simpatica a invatamantului francez, un sejur in care se si schiaza, dar se fac si orele de curs normale, imbinand placutul unei atmosfere de tabara cu utilul, lectiile continuand, fara a trebui sa se recupereze ulterior).
Nicolas este singurul copil care nu va merge cu autocarul impreuna cu ceilalti, tatal hotarand ca este mult prea riscant, ca s-ar putea intampla un accident, asa ca il va aduce el insusi cu masina, ajungand la cabana ce-i gazduieste pe ceilalti mai tarziu. Mai mult, dupa ce tatal pleaca, baiatul isi da seama ca si-a uitat valiza in portbagaj. O adevarata tragedie! Iar faptul ca tocmai batausul clasei, copilul caruia toti ii stiu de frica, se ofera sa-i imprumute o pijama, nu este chiar ce si-ar dori un baiat care noaptea, cand cosmarele il tortureaza, se mai intampla sa ude patul. Credeti ca ati intuit deja ca va urma o perioada in care va fi supus chinurilor si batjocurii generale? Ar fi fost previzibil, dar nu ne indreptam deloc in acea directie...
Intre intamplarile de zi cu zi, se intercaleaza proiectii ale mintii lui Nicolas: imagini din trecut, care ne ajuta sa intelegem atmosfera din familie, cu constrangerile si  restrictiile ei, dar si plasmuiri ale imaginatiei, sevente generate de fantezia unui copil greu adaptabil, ce-si va gasi un surprinzator aliat printre ceilalti. Cand un copil din vecinatate, de varsta lor, dispare, situatia capata o tensiune pe care protagonistul o va asimila in felul sau, refugiindu-se in propria realitate. Dar se va dovedi ca monstrii din vis sunt doar o iluzie si ca monstrul real este mai aproape decat ne-am inchipui.
Lui Clément van den Bergh i se potriveste perfect rolul lui Nicolas. Are acea aparenta fragila ce-l ajuta sa exprime interiorizarea, timiditatea si inclinatia spre fantastic a eroului. Insa prezenta lui nu este suficienta pentru a-i da unitate filmului lui Claude Miller. Productia ramane parca un pic cam transant rupta in doua, fara ca secventele reale si cele onirice sa se prelinga frumos una intr-alta. Pastrand in cele din urma aceeasi privire realista, detasata, priveaza filmul de o magie pe care ar fi putut-o capata daca ar fi intrat, de exemplu, pe mana unui Guillermo del Toro. Transforma oniricul in absurd si da prea multa concretete simbolurilor. De aceea as fi vrut sa am ajutorul cartii, sa vad daca scenariul care a stat la baza filmului lasa sau nu loc de fantastic. Intentia pare sa fie asta, nu intamplator unul dintre personajele de care Nicolas se simte mai apropiat este domnisoara Grimm, o trimitere la basmele intunecate ce par sa-i alcatuiasca viata.  Insa tonul e cam demonstrativ si prozaic, prea sobru pentru a reflecta intr-un mod participativ pentru spectator imaginea unei copilarii ce va lasa sechele in devenirea eroului.
Sunt cateva secvente puternice, insa legaturile dintre ele lasa de dorit, intuiesc ca un ton mai ambiguu, mai alegoric, mai putin descriptiv al cadrelor ar fi avut un impact mai puternic. Pana la urma, este si un film despre nebunie, putin mai multa nebunie vizuala i-ar fi facut un mare serviciu! Toata acea fantezie care umple un gol in viata reala a lui Nicolas nu este transmisa astfel incat sa umple si golul vizual in film. E bunicel, dar nu tocmai ce ma asteptam pentru filmul care a impartit in anul respectiv cu Festen Premiul Juriului la Cannes ...

Friday, 16 June 2017

Sensul violentei


Radu Gavan - Diavoli fragili 

V-am spus ca in general am o problema cu blurb-urile, mai ales cele ale editurilor mari, care citeaza cate o somitate literara ce nu se sfieste sa recomande orice obscuritate ca pe marea capodopera si sa-i plaseze autorul in galeria scriitorilor canonici. De data asta, cele doua prezentari de pe coperta a patra nici nu mint si se feresc de comparatii, chiar daca ele tasnesc in timpul lecturii, pentru mine referintele mai transparente fiind doua, ambele trimiteri la autori din top 5-ul personal si ambele din zona sud-americana. Voi proceda la fel ca si prezentarile in cauza si nu le voi mentiona. Dar cea mai recenta carte a lui Radu Gavan nu doar ca e cea mai buna scrisa pana acum, dar mi-a intrecut toate asteptarile si m-a facut sa o sorb dintr-o respiratie.
La inceput, poate fi dificil - dar si intrigant - pentru un cititor obisnuit cu lectura liniara sa clasifice drept roman o suita de capitole ce au in centru violenta si intunericul ramificandu-si tentaculele tot mai adanc in abisul sufletului uman, printre care se intercaleaza un interviu cu un scriitor fictiv, proaspat castigator al unui important premiu literar, ce-si prezinta opiniile despre scris, rolul scriitorului, temele si mesajele operei sale. In ce conditii a fost luat interviul vom afla mult mai tarziu. Si apoi intervine un alt protagonist, in intimitatea caruia patrundem treptat.
Nu va lasati descumpaniti de aparenta lipsa de unitate structurala, cu toata conexiunea tematica stransa a capitolelor. Pentru ca autorul le va conduce cu o mana sigura si cu o arhitectura bine definita, ce dovedeste maturitate, dar si prezenta de la inceput a unei idei clare, puternice, creand un roman surprinzator, sumbru si oniric, simbolic si ancorat intr-o realitate cruda, ce impleteste realismul magic cu cel visceral. Intunericul acapareaza pagina dupa pagina, tinand captivi deopotriva personajele si cititorii. Infernul nu este alcatuit din ceilalti, ci din proiectii ale mintii eroilor ce ajung sa-i sufoce, sa-i bantuie, sa-i impinga spre o nebunie imposibil de controlat, manifestata cu o forta  distructiva ce matura tot in cale, ducand spre crima, sinucideri, canibalism. Uneori victimele sunt ei insisi, alteori cei dragi din jur (copii de obicei). Oricat ar fi de dureroase si de greu de suportat unele secvente, exista o tensiune, un crescendo bine dozat ce face lectura sa curga lin, cu imagini intrigante desprinse din mituri si credinte vechi, din spaima ancestrala a omului in fata necunoscutului si inexplicabilului (diavoli, iele), si un ritm sustinut, ce nu lasa lectura sa treneze. 
Demonii nu patrund in lumea oamenilor. Ei sunt aici dintotdeauna, in noi, ne macina si ne imping spre acte atroce. Nu sunt nici atat de fragili pe cat ne lasa titlul sa credem, ci solizi si infioratori, cu priviri ce ingrozesc si fascineaza, hipnotizeaza si inrobesc. Treptat, piesele puzzle-ului se aduna, alcatuind o imagine de ansamblu ce aminteste de infernul din gravurile si picturile lui Goya ori de Judecata de Apoi a lui Hyeronimus Bosch. Ea se contureaza in jurul imaginii scriitorului Filip Romain si respecta crezul artistic expus de acesta in capitolul II (dorinta de a nu-si trasa limite), o atitudine ce aminteste de realismul visceral prin nevoia de capturare a esentei in care nu exista subiecte tabu, cu elemente recurente: priviri fixe, patrunzatoare, obraji insangerati, apa intunecata in adancul careia asteapta moartea, Boca del Diablo (imaginea putului in care devin prizonieri copii, intalnita in Detectivii salbatici si Baiatul care a furat calul lui Attila), dedublare, personaje ce-si hranesc spaimele si experientele traumatizante (pierderea parintilor sau a unui copil) intr-o dimensiune onirica ce le reflecta framantarile.  
"Nu voi uita niciodata acel drum cu trenul, caci el a fost coborarea mea in infern. Priveam pe geam spre toate amintirile ce se pierdeau in urma rotilor ce scrasneau, in timp ce vocea ei imi scormonea fara incetare gandurile. Am coborat in mijlocul unui oras rece, cu cladiri ce se inaltau masive printre gunoaie asemenea unor hidosi uriasi de piatra, un oras fara suflet care m-a inghitit din prima clipa. Casa matusii mele se gasea undeva la marginea citadelei de beton, o aratare incovoiata, inalta de doua etaje, cu pielea fetei patata si crapata, ce ascundea in strafunduri un beci obscur, o grota din iad in care libarci grase rapaiau in intuneric, in timp ce sobolani uriasi isi ridicau boturile umede catre peretii jilavi ce se strangeau incet in jurul mintii mele, sufocandu-mi gandurile in toate acele nopti petrecute acolo, cu ochii inchisi si dintii inclestati in mjlocul nebuniei, avand ca unic sprijin cuvintele mamei din vremurile in care lumina se raspandea libera pe chipul meu si nu stiam cu adevarat cum arata intunericul".
Daca va ganditi ca fragmentul de mai sus este reprezentativ pentru stilul lui Radu Gavan, s-ar putea sa aveti dreptate doar partial. Pentru ca este o alternanta de stiluri, cartea fiind la fel de complexa ca forma si continut. Pe de o parte, este exprimarea frusta, directa, concisa, ce nu ocoleste cuvintele dure, pe de alta cea poetica, metaforica, ampla, ce m-a facut pe alocuri sa uit cine este autorul, m-am suprins inchipuindu-ma intr-o alta carte, mentionata de altfel pe parcursul romanului, una a unui scriitor monumental pentru mine. Fraza de la paginile 119-121 este emblematica in acest sens, nu imi pare rau ca spatiul nu-mi permite sa o reproduc, pentru ca vreau sa cititi singuri cartea. Nici macar nu este o carte, ci o carte in carte in carte, cu planuri alternante ce sondeaza tot mai adanc natura umana fragila, atat de usor de destabilizat, o dovada de iubire a autorului fata de cativa scriitori preferati (un omagiu, fara sa anihileze identitatea literara personala),   de unde nu lipseste ironia autoreferentiala, un mod de transmitere a a unui crez artistic care nu inceteaza sa chestioneze sensul violentei si al cruzimii, echilibrat astfel incat sa nu se indeparteze de el prea tare, dar nici sa ajunga prea aproape, sa se piarda controlul, plasandu-se "la marginea unui cerc imaginar care delimiteaza observatorul de obiectul studiat". 
Atunci cand scriu despre o carte din literatura romana, multi (imi place sa cred ca nu ma numar printre ei, dar cine stie cum lucreaza subconstientul?) tind sa aiba o atitudine condescendenta, sa raporteze un volum la productia autohtona, la prietenii si obligatii, sa-si inmoaie tonul si sa caute merite acolo unde nu sunt, sa creeze paralele fortate cu marea literatura. Eu cred cu toata sinceritatea ca Diavoli fragili este o carte care depaseste contextul national si imi doresc sa ajunga, la noi si prin traduceri, in fata cat mai multor cititori. Exorcizandu-ne intunericul pe care cu totii il continem, in doze diferite, il expune, aprinde o lumina in minte si, in final, ne lasa poate un pic mai buni.

Sunday, 11 June 2017

Trenul cu zombi


Busanhaeng (Train to Busan) (2016)  

Yay, film cu zombilici, ca-mi era dor! Si nu traditionalii zombi americani, ci de-aia cu ochii oblici! Daca va pasioneaza tema, vedeti-l repede, inainte sa va strice placerea remake-ul (nu obosesc niciodata sa mentionez ca filmele asiatice sunt cu multe clase deasupra mai cunoscutelor remake-uri americane), ca 20th Century Fox negociaza drepturile. 
Intriga este una conventionala, cate premise diferite poti crea pentru un film de gen? Un virus scapat de sub control propagat cu rapiditate, oameni care o iau razna (suntem pe stilul zombi cu reflexe iuti, nu de-aia slow ca in Walking Dead, dar nici jivine stupide ca in World War Z, mai degraba spre 28 Days Later), un tata care-si cam neglijeaza fiica insa hotaraste, taman in ziua invaziei, sa o duca intr-o calatorie la Busan, la mama ei, de care este despartit. Teoretic, o formalitate, distanta din capitala pana in orasul din nord se parcurge cu un tren de mare viteza in mai putin de trei ore. Practic, situatia se complica in momentul cand in tren urca un pasager infectat si totul degenereaza in haos. 
Au ei, sud-coreenii, ceva fetis cu trenurile, fiindca este al doilea film pe care-l vad eu, dupa Snowpiercer, cu actiunea petrecuta aproape integral prin vagoane (cu doua transferuri rapide, cum altfel cand pericolul alearga la fel de repede ca si tine?). Insa creatia lui Sang-ho Yeon mai are o legatura cu sus-mentionatul, prin faptul ca ne pune in fata manifestarilor inegalitatii sociale, a slugarniciei pe care functionarii o dovedesc inaintea autoritatii ce se impune cu tupeul si constiinta invulnerabilitatii, o diferenta pe care numai oamenii inzestrati cu ratiune o fac, nu si aceia fara. 
In conditiile in care narativ primesti exact ceea ce te astepti, cu suprizele de rigoare, pentru ca filmul se indeparteaza de stereotipurile americane (nu incercati sa ghiciti cine supravietuieste, nu o sa reusiti, sau poate ca da, insa doar partial), calitatea unui film de gen este data de detalii. In cazul de fata, de constructia personajelor, de modul in care se modifica si se schimba relatiile dintre ele, de adancimea pe care o primesc si le face atasante sau simpla carnita de dat la zombi pentru a-i mai incetini in drumul spre eroii importanti. Si de faptul ca este un film construit in mai multe trepte. Cea de baza este aceea a divertismentului pur, al filmului de popcorn. Sau ma rog, de pufuleti, ca asta am rontait cand l-am urmarit. A doua ar fi data de palierul psihologic, al evolutiei interioare si exterioare a personajelor, cu aliantele si coalitiile dintre ele, cu simpatii si antipatii ce se dezvolta pe parcurs, cu cinisme si egoisme care se amplifica ori se sting in fata pericolului comun. Iar a treia este una sociologica, o expunere a tipologiilor si claselor sociale intalnite in Coreea, de la directori de mari companii la cersetori, cu dinamica relatiilor dintre ele.
Spuneam ca, daca filmul se ridica deasupra productiilor de gen, este si meritul actorilor care dau viata si umanitate personajelor, te fac sa le indragesti sau sa le detesti, dupa caz, obtin implicarea afectiva a spectatorului astfel incat sa creeze tensiunea necesara. Pentru ca in cazuri de-astea, ritmul nu este suficient. Te astepti sa vezi oameni hartaniti de zombi (nimic hardcore, nu incearca sa supraliciteze prin violenta vizuala adoptata de americani, riposta umana este extrem de slaba, alcatuita din forta pumnilor si baricadari), dar vrei cumva sa te si intereseze soarta lor. Si asta se intampla. 
De aceea indraznesc sa consider Train to Busan unul dintre cele mai bune filme de gen. Exista undeva, in varful clasamentului personal, Shaun of the Dead, nu prea se apropie nimic de el, e si greu tinand cont de abordarea parodica. Filmul de fata nu are deloc umor, nici nu incearca, este pe atat de serios pe cat ii permite genul, si usor melodramatic, insa melodrama e justificata si pune bine in evidenta actiunea. Asa ca, daca sunteti consumatori de zombie road movies, va indemn sa porniti in aceasta calatorie cu trenul spre Busan. Eu acum mi-am propus sa vizionez si animatia prequel, regizata de acelasi Sang-ho Yeon, Seoul Station, care ne prezinta inceputul atacului.

Thursday, 8 June 2017

Fascinatie in pasi de dans


Olivier Bourdeaut - asteptandu-l pe Bojangles 

Pentru familia copilului prin ochii caruia se vede cea mai mare parte din romanul de fata, viata pare sa fie o petrecere neintrerupta si motivele de sarbatorit se ivesc la tot pasul. Tatal, care a lucrat o vreme ca "deschizator de garaje", se lauda ca salveaza vieti. Pana cand o intalneste pe ea, aceea a carei viata de salvat devine singurul sau motiv de a trai. O numeste in fiecare zi cu alt prenume, ca pentru a-i reinventa de fiecare data o noua personalitate. Nu ca ar fi nevoie, pentru ca ea, mama, este o natura excentrica si imprevizibila. Pe langa cei trei, familia o mai contine si pe Domnisoara Superflua, un cocor adus dintr-o calatorie, numit astfel pentru ca nu foloseste la nimic. Dar nu aceasta creatura exotica este cea mai intriganta din roman, ci mama, care straluceste radiind o lumina aparte si un parfum extravagant: 
"Se enerva deseori, dar niciodata pentru mult timp, vocea tatalui meu era un bun calmant pentru ea. In restul timpului, se extazia in legatura cu tot, gasea ca mersul lumii e distractiv la nebunie si il insotea saltand de veselie. Pe mine nu ma trata nici ca pe un adult, nici ca pe un copil, ci mai degraba ca pe un personaj de roman. Un roman pe care il iubea mult si tandru si in care se cufunda in orice clipa. Nu voia sa auda vorbindu-se nici de griji, nici de tristete. 
- Cand realitatea e banala si trista, nascociti-mi o poveste frumoasa, mintiti atat de bine, c-ar fi pacat sa ne lipsiti de asta. 
Atunci ii povesteam ziua mea imaginara si ea batea frenetic din palme, gangurind:
- Ce zi, copilul meu adorat, ce zi, sunt foarte multimita de dumneavoatra, trebuie ca v-ati distrat de minune!
Cu toti vorbeste cu "dumneavoastra", inclusiv cu pasarea, fiindca doar stelele le tutuieste. Trece prin viata in pasi de dans si antreneaza in dansul sau intreaga familie, pe acordurile slow ale melodiei Ninei Simone, Mister Bojangles, pe care am pus-o pe repeat cat timp am scris aceasta postare. Nu pentru ca ar fi un coup de foudre, desi nu-mi displace, ci pentru ca are cumva ritmul cartii si ma inspira: este tandra si melancolica, amara si mangaietoare, radioasa si intunecata in acelasi timp. 
Faptul ca perspectiva fiului si insemnarile tatalui se completeaza creeaza o imagine unitara a prezentei fascinante si misterioase din viata lor, duce la inventarea unei realitati paralele, ce modeleaza si defineste lumea inconjuratoare dupa propriile norme ale familiei, asumate de catre mama, tacit acceptate de ceilalti doi. In aceasta lume nu este loc de tristete si gri, cu totii se refugiaza intr-o nebunie frumoasa si vesela, unde maestrul de ceremonii devine o versiune feminina a lui Don Quijote, ce trasforma ternul in miraj si ziua banala intr-o poveste. 
Pornind de la prezentarea de pe coperta a treia (castelul din Spania), am suspectat ca este un roman autobiografic si am sapat putin. Mai ales ca si minuscula cu care incepe titlul ma indreptatea sa-l citesc cursiv, sa-mi inchipui ca Olivier Bordeaut este cel care-l asteapta pe Bojangles. Este, dar nu in sensul in care credeam. Fiindca dincolo de carte nu gasim o mama minunata in detasarea ei de lumea reala, ci un fiu stangaci, partial surd si dislexic pentru care scoala a fost un cosmar lipsit de o prezenta protectoare, iar acasa avea de ales intre lectura si plictiseala. Acel copil caruia, crescand, primul roman i-a fost refuzat de editori pe motiv ca era prea intunecat (dar de ce? iubesc cartile dark), poate acum, dupa ce a dobandit o oarecare notorietate literara, va reusi sa-l publice. Dupa ce a fost o vreme agent imobiliar (mai stiu eu un autor roman cu aceasta meserie, are o carte recent publicata ce mi-a produs o mare surpriza, urmeaza pe blog si da, e dark!), a devenit scriitor (in Franta se poate trai din scris!) si a cunoscut succesul literar. A tinut cont de parerea editorilor, cel putin aparent, s-a pliat pe cerere si a publicat acest  roman cu aspect - la prima vedere - luminos, recompensat cu multe premii. Dar dincolo de povestea de iubire se ascunde o latura intunecata. Atunci cand termini cartea, ramane asa, un gust amar, cu toata pendularea intre iluzie si realitate si cu veselia care se scurge in tristete. 
Romanul se citeste dintr-o suflare. Curge usor, intriga, vrei sa stii ce se intampla cu tot acest dans suprarealist al vietii. Este aparent simplu, dar cu multe gaselnite narative si de exprimare, carora nu intotdeauna traducerea le face fata cu brio. Are acrose, chiar si atunci cand intelegi incotro va duce, spre un punct dureros, tot te tine ancorat, se sustine prin fluiditate si senzatia de lejeritate dar la final lasa pe suflet o pietricica (mai mica sau mai mare, dupa sensibilitatea cititorului). Ca e Bojangles sau Godot, asteptarea e menita sa ramana o stare de tensiune neconcretizata. Si daca pe parcurs ma mai si ciocnesc de cate o emotie à la manière de Boris Vian, intelegeti de ce cartea asta mi-a oferit o experienta placuta.

Tuesday, 6 June 2017

Strainul de langa noi



Han Kang - Vegetariana 

Cred ca o asemenea carte nu se putea scrie decat in Asia de Est, un loc unde, dincolo de normele si conventiile sociale, exista o traditie culinara aparte, ce poate sa repugne unui european, incluzand "delicatese" precum pestele sau caracatita consumate vii sau carnea cainelui care te-a muscat, mancata pentru a vindeca rana. Sunt lucruri de neinteles, pentru mine carnea creste in galantarele supermarketului (daca am cunoscut animalul nu ma ating de el) si o mananc consolandu-ma cu gandul ca sacrificiul nedorit nu trebuie sa ramana inutil. Cred ca as putea supravietui si fara, cum am facut-o de altfel vreo 6-7 ani, in timpul facultatii si dupa. Cel putin in timpul, era foarte usor, ma hraneam in principal cu paine cu gem, oua (oul oricum se produce, nu cred in uciderea fiintei in stadiul de embrion, la nicio specie), cartofi si morcovi. Si paine, incluzand-o pe cea lichida, evident. Dar sa nu mai bat campii, fiindca - in ciuda titlului - nu este nici pe departe o carte despre etica si alegeri alimentare, ci despre nevoia de a intelege viata, de a-i da un sens. 
Structurata in trei parti, focalizata fiecare dintre ele pe un alt personaj, prima narata din perspectiva sotului femeii care intr-o buna zi decide sa devina vegetariana (intercalandu-se si vocea ei), celelalte urmarindu-i pe sora sa si pe cumnat, romanul se construieste frumos in jurul unui mister. Punctul central este o femeie care se hotaraste brusc sa nu mai manance carne. Perceputa de sotul cinic si egoist ca o persoana banala, stearsa, ce nu iese deloc in evidenta, decat prin faptul ca nu poarta sutien, ea se dovedeste, spre consternarea aceluiasi sot, extrem de persistenta si incapatanata in aceasta alegere, in ciuda lui si apoi a intregii familii care, prin constrangere, presiuni si forta, incearca sa o determine sa manance carne. Celor care o intreaba de ce, le raspunde simplu: "Am avut un vis". Asa cum Bartleby ar spune "I would prefer not to", asa cum eu mai spun "De ce nu?" atunci cand ma deranjeaza "de ce"-urile. 
Insa visele lui Yeong-hye sunt alcatuite din imagini crude, sangeroase, o bantuie in momentele cand reuseste sa atipeasca si o trezesc, o transforma intr-o umbra prizoniera a unei lumi prada terorii si reprosului animalelor mancate de-a lungul vietii: 
"Suprapunandu-se unele peste altele, in acea greutate indefinita stau ferecate mii de tipete si lamentari nestiute. Da, e din cauza carnii. Am mancat prea multa carne. Vietile animalelor pe care le-am mancat sunt inchise acolo. Nu e nicio indoiala. Sangele si carnea lor descompusa sunt imprastiate in fiecare coltisor al trupului meu, reziduurile sunt eliminate prin excreti, insa vietile si suflarea lor se incapataneaza sa ramana inchise in mine, in plexul meu solar."
Punctul comun al celor trei parti, dincolo de personajul in jurul caruia graviteaza, este dat de imaginile puternice, impregnate in mintea cititorului. Fie ca au incarcatura erotica sau angoasanta, ca sunt incarcate de o stranie corporalitate sau de un erotism exotic, sunt secvente ce imi evoca anime-urile japoneze, poezia stranie a lui Miyazaki, dar si horror-urile asiatice, cele pentru care incarcatura psihologica, dozata treptat, ce nu ne lasa sa banuim in ce fel alegerea lui Yeong-hye va ajunge sa naruiasca intreaga familie, este mai importanta decat cantitatea de sange si casapiri de pe ecran. 
Un fir fragil leaga oamenii de normalitate si el se poate rupe oricand, ducand spre nebunie. Dar normalitatea mea poate fi pentru tine o ciudatenie sau o aberatie. Eu stiu ca ea nu ar trebui sa deranjeze pe nimeni atata timp cat nu implica constrangere (deci nu fac apologia pedofilului care are si el "normalitatea" lui, nici a criminalului), insa atunci cand altcineva mi-o incalca, impunandu-mi constrangerile sale, exista riscul sa apara rani in interior, care devora mintea si trupul, sa sufere si cei din jur, incapabili sa o inteleaga. Este o carte despre incapacitatea de detasare de propriile standarde si convingeri, despre neintelegerea celuilalt. Sotul autocentrat, cumnatul absorbit de erotismul propriei arte, sora torturata de neputinta de a se apropia, prin depasirea limitelor, accentueaza cu totii distanta, imposibilul apropierii de o persoana in cautarea unei eliberari, a unui sens. Mai mult decat un roman al ororii, al conditiei femeii coreene, am perceput Vegetariana ca pe un roman existential. Unul care mi-a placut mai mult prin continut decat prin forma, unde poezia florilor in miscare este trasa in jos de scene de sex banale si simbolurile, aura onirica, ar fi putut fi mai stralucitoare sustinute de un limbaj mai putin direct, mai metaforic. Dar este de citit.

Sunday, 4 June 2017

Un an de absenta


Joan Didion - Anul gandirii magice 

Am cumparat cartea pentru a o face cadou unei persoane apropiate, inchipuindu-mi ca are nevoie sa o citeasca. Nu ma gandeam ca voi ajunge sa o termin eu, care consider ca, in ciuda faptului comun, fiecare experienta de asimilare a pierderii cuiva drag este singulara si procesata individual, prin prisma propriilor credinte si convingeri. Nu cred in puterea "tamaduitoare" a cartilor, nu ma convinge, asa cum nu pe toti ii poate vindeca placebo-ul, dar pentru unii are rezultate. Exista in viata mea un gol, o absenta care de 12 ani continua sa doara. Nu-mi place sa o exprim, nu vorbesc despre ea decat in fata unui caiet, cu un pix in mana (scrisul la calculator ma inhiba in cazul asta, mi se pare impersonal, parca nu ma pot expune complet in fata tastaturii). Experientele celorlalti nu ma ajuta, nu-mi fac tristetea si resentimentele (exista si ele) mai usor de suportat, nici formulele consolatoare de genul "el/ea e undeva in univers, ii simt prezenta", fiindca nu-mi pot lasa ratiunea sa fie intunecata de speranta desarta a unui "dupa". In lipsa amagirilor promise de religie, o despartire definitiva devine mai greu de dus. Si cred ca faptul ca Joan Didion nu prea recurge la astfel de amagiri, ci isi infrunta destinul cu luciditate este cea care m-a facut sa continui lectura dupa primele pagini. 
Oamenii sunt diferiti. Ceea ce nu functioneaza pentru mine, pentru altcineva, care spera sa-si regaseasca framantarile in cei din jur, sa i se arate un drum, sa caute o explicatie, un mod de a invata convietuirea cu absenta, poate fi o carte... educativa? de ajutor? Nu stiu, dar nu va imaginati genul acela self help, o lectura care sa propuna solutii, atitudini, moduri concrete de a rezolva mental doliul. Faptul ca nu am gasit asa ceva este un alt motiv pentru care am continuat sa citesc cartea. Iar al treilea, si poate cel mai important, este ca Joan Didion transforma experienta intima, la persoana I, prin care fiecare dintre noi trece mai devreme sau mai tarziu, din nefericire, intr-un eseu cursiv si coerent, atenuand cumva impactul subiectiv al tragicului individual, in care ceilalti nu sunt implicati.
"Chiar si in copilarie, cu mult inainte de a incepe sa public, traiam cu sentimentul ca sensul lucrurilor statea in ritmul cuvintelor, ale propozitiilor si frazelor, o tehnica de suprimare a tot ce credeam sau gandeam in spatele unei fatade din ce in ce mai impenetrabile. Scriu asa cum sunt si cum am devenit, desi in acest caz mi-as fi dorit sa am, in loc de cuvinte si ritmurile lor, o camera de transare echipata cu Avid, un sistem digital de editare cu care as fi poutut sa inchid o bucata de timp doar atingand o tasta, sa va arat simultan toate cioburile de memorie care imi vin pe moment, sa va las sa alegeti cadrele, expresiile imperceptibil diferite, lecturile alternative ale acelorasi randuri. Sunt in situatia in care, pentru a afla sensul lucrurilor, am nevoie de mai mult decat cuvinte. Am nevoie ca orice cred sau gandesc sa fie inteligibil, fie si numai pentru mine." 
Intr-o zi ce nu prevestea prin nimic ceea ce avea sa urmeze, cum poate vom fi avut si unii dintre noi, nenorocirea a lovit din senin, in momentul cand cei doi, Joan si sotul sau, se pregateau de cina. A fost nevoie de un an in care cea devenita brusc vaduva sa reinvete sa traiasca, sa asimileze ce s-a intamplat, sa-si redefineasca motivatiile ce imping un om sa mearga mai departe intr-o existenta in care perceptia celui absent devine mult mai concreta decat cea a prezentei, a momentelor cand era alaturi. Un an in care s-au adunat intrebari legate de felul cum s-a intamplat, de posibilitatea ca sotul sa-si fi prevazut sfarsitul, de modul in care ar trebui sa reactioneze in singuratate si fata de ceilalti, dar si amintiri, nelinisti privind situatia fiicei care, in momentul cand s-a intamplat, era in spital (fiica pentru care, cativa ani mai tarziu avea sa scrie o alta carte-necrolog). Incearca sa se inteleaga pe sine, prin prisma experientei traite dar si a referintelor literare, tasnite uneori brusc si fara motiv aparent, rememoreaza detaliile acelei zile, fara autocompatimire, cu spirit lucid, intr-o analiza rece, ce nu lasa loc revarsarii de sentimente bulversante, cu o privire ce pare pe alocuri o disectie a doliului, cu o precizie aproape patologica in amintirea numelor de locuri, medicamente, a datelor.
Terapia nu consta in relatarea experientei propriu-zise, ci in scrierea acestei carti, in ideea ca, exorcizand durerea, exprimand-o, intelegandu-se pe sine, se poate echilibra, o parte din suferinta trece din suflet pe hartie si, la un moment dat, poate ramane in urma. Joan Didion nu ofera retete, ci scrie o carte in care se vede self help-ul la lucru. N-as baga mana in foc ca este chiar o carte pe care ar fi trebuit sa o citeasca si altcineva sau poate ar fi fost mai eficient sa ramana doar ca un jurnal personal... Poate ca onestitatea e mai mare atunci cand gandurile nu sunt destinate publicarii, cand cuvintele tasnesc spontan, fara sa fie cautate. Nu este o carte in masura sa trezeasca emotii, pentru ca scrisul terapeutic practicat de aceasta autoare este pe alocuri plat, repetitiv, reluand acelasi episod iar si iar, obsesiv pentru cea care-l retraieste si-i cauta interpretari, dar fara relevanta pentru cititor, ori fragmentat, in salturi, amestecand amintiri mai indepartate si mai recente, insuficient de cursiv si de stilizat pentru experienta lecturii.
Pana la urma, asa cum credeam, o situatie care modifica prioritatile in viata punandu-ne sa ne confruntam cu concretul propriului sfarsit, asa cum este perceputa pierderea unei persoane apropiate, declanseaza o suferinta pe care fiecare o asimileaza in mod diferit. Mie mi s-a parut ca, expunandu-se astfel, in aceasta combinatie de anxietate si disecare rece, Joan Didion este departe de perceptia mea si ca nu intotdeauna cuvintele o ajuta...

Thursday, 1 June 2017

Despre oameni si oi

Hrutár (Rams) (2015) 

Ca tot ne amuzam in ultima vreme - vorba vine, de fapt cu un ochi radem si cu altul plangem - de perlele ministrului agriculturii, va propun azi un film care ne arata ca nu-i chiar adevarat ca "frunze are toata lumea, dar oi ca in Romania nu". Desi, daca ma gandesc bine, nici o oaie islandeza nu a reusit inca sa scufunde nave de spionaj rusesti si  nici o oaie islandeza nu si-a transformat behaitul intr-un glas tanguitor de balada. Insa asa cum codrul, cu toate frunzele sale, este frate cu romanul, vom vedea ca oaia este sora cu islandezul. Cel putin cu Gummi, eroul principal al acestui film, pentru care in turma nu se afla doar sursa de trai, ci si animale de companie, prieteni in singuratate, motiv de mandrie la expozitiile locale. Desi locuieste chiar langa fratele sau, Kiddi, intr-un satuc dintr-o vale izolata a tarii, cei doi nu-si mai vorbesc de vreo 40 de ani. Atunci cand au vreun mesaj important de transmis, o fac prin intermediul cainelui celui din urma, curier cuminte si devotat. Si asa se scurg zilele pana cand o boala necrutatoare, una de-aia care, pentru a fi starpita, impune sa fie ucise toate oile, loveste fermele locului. Pentru ca oaia nu este o statuie vie, ci o fiinta vulnerabila. Oricata grija si dragoste i s-ar acorda, echilibrul fragil al ciclului de viata risca sa se rupa in orice moment. 
Filmul regizorului Grímur Hákonarson ne poarta intr-un teritoriu aspru, rece, in care interactiunea sociala este redusa la minim (fermierii se aduna atunci cand serbarile sau motivele de ingrijorare o cer), un teritoriu izolat unde oile se transforma in cele mai bune prietene ale omului, companie mai placuta si mai dorita decat cea a semenilor.  Intr-un asemenea climat neprietenos, oamenii au tendinta sa se inchida in fata celorlalti, sa devina morocanosi, singuratici, orgoliosi, sa vada in premiile obtinute la concursuri (de oi, desigur) singura forma de confirmare sociala, de afirmare a unui statut pe care nu il chestioneaza. Asa a fost de cand se stiu, si parintii lor au crescut oi. 
Stiam de aceasta izolare a Islandei de restul continentului in privinta animalelor. Daca ajung acolo, trec printr-o lunga perioada de carantina, iar daca parasesc tara (caii islandezi, de exemplu) o fac pentru totdeauna. Este o forma de protectie, de imunizare printr-un control strict al transmiterii bolilor din exteriorul insulei. Insa la sfarsitul secolului XIX, cand ea nu exista, scrapia (un fel de boala a oii nebune), de care sufera turmele din film, a reusit sa patrunda pe insula si se pare ca nu a fost inca eradicata.
Trailerul dadea impresia unei productii mai alerte, insa a confiscat cam toate fazele interesante si oarecum amuzante. Printre tacerile unor indivizi pe care izolarea i-a transformat in ursi morocanosi, se transforma intr-un film care curge destul de incet. Secventa cu mancatul ciorbei nu putea lipsi, evident, insa stati sa vedeti cadre lungi in care numaram oi. Gummi, cel care in aparenta accepta tacut decizia  autoritatilor de ucidere a ovinelor, nu va putea rezista tentatiei de a pastra sapte oi si un berbec, cu care spera sa-si refaca turma. Le inchide in subsolul casei, le aduce mancare pe furis, pentru ca langa fiecare oaie trebuie sa fie si o frunza, sa aiba ce rumega, isi incurajeaza berbecul atunci cand ii da drumul in harem pentru a inmulti din nou turma, precum un suporter echipa favorita.
Insa, cum spune si titlul postarii (titlul filmului in romana), nu este, din fericire, doar un film despre oi, ci si despre oameni, despre relatiile intre ei, despre ceea ce-i poate apropia, despre incapacitatea de comunicare si incapatanarile berbecesti ale celor doi frati si cum aleg sa se alieze in fata nenorocirii comune, atunci cand se vad in fata pericolului de a pierde ce au mai drag pe lume. 
A fost un film interesant, in care imaginile vorbesc mai mult decat cuvintele: chipuri si trupuri brazdate de timp si impovarate de propria solitudine pe de o parte, expresia placida a ovinelor pe de alta. Insa de la un punct ceva devine prea mult, pentru ca am simtit acest film de o ora si jumatate ca pe unul de vreo trei. Se abuzeaza de cadrele ample si pustii, dar si de close-up-uri ale mioritelor, iar daca pentru Gummi, eroul din film, prins de pasiunea sa, poate fi extrem interesant sa stea intr-un colt al incaperii si sa urmareasca berbecul dand tarcoale oilor, de exemplu, pentru mine monta nu este un subiect la fel de fascinant. Inteleg nevoia regizorala de a ne transmite pasiunea personajului, dar eu nu prea am simtit-o pe aceea de a i-o impartasi. Actorii mi-au placut, si secventele de umor negru, din care mi-as fi dorit mai multe, pentru ca aveau potentialul de a implica mai mult spectatorul imun la riturile pastorale. Insa cel mai interesant lucru din film mi s-a parut asocierea cu prejudecatile si conceptiile autohtone. Hrutár este un fel de Miorita islandeza, in care oile sunt cele care trebuie sa moara si isi accepta destinul cu resemnare... ovina.  Ca sa parafrazez din nou putul gandirii, langa oaie poti sa gasesti si un film, langa film poti sa gasesti o oaie? Cautati-o, daca vreti sa vedeti un film desprins din actualitatea fierbinte a simbolurilor nationale. Si daca veti gasi mai degraba o elegie a oii, nu e vina mea :).