Sunday, 4 June 2017

Un an de absenta


Joan Didion - Anul gandirii magice 

Am cumparat cartea pentru a o face cadou unei persoane apropiate, inchipuindu-mi ca are nevoie sa o citeasca. Nu ma gandeam ca voi ajunge sa o termin eu, care consider ca, in ciuda faptului comun, fiecare experienta de asimilare a pierderii cuiva drag este singulara si procesata individual, prin prisma propriilor credinte si convingeri. Nu cred in puterea "tamaduitoare" a cartilor, nu ma convinge, asa cum nu pe toti ii poate vindeca placebo-ul, dar pentru unii are rezultate. Exista in viata mea un gol, o absenta care de 12 ani continua sa doara. Nu-mi place sa o exprim, nu vorbesc despre ea decat in fata unui caiet, cu un pix in mana (scrisul la calculator ma inhiba in cazul asta, mi se pare impersonal, parca nu ma pot expune complet in fata tastaturii). Experientele celorlalti nu ma ajuta, nu-mi fac tristetea si resentimentele (exista si ele) mai usor de suportat, nici formulele consolatoare de genul "el/ea e undeva in univers, ii simt prezenta", fiindca nu-mi pot lasa ratiunea sa fie intunecata de speranta desarta a unui "dupa". In lipsa amagirilor promise de religie, o despartire definitiva devine mai greu de dus. Si cred ca faptul ca Joan Didion nu prea recurge la astfel de amagiri, ci isi infrunta destinul cu luciditate este cea care m-a facut sa continui lectura dupa primele pagini. 
Oamenii sunt diferiti. Ceea ce nu functioneaza pentru mine, pentru altcineva, care spera sa-si regaseasca framantarile in cei din jur, sa i se arate un drum, sa caute o explicatie, un mod de a invata convietuirea cu absenta, poate fi o carte... educativa? de ajutor? Nu stiu, dar nu va imaginati genul acela self help, o lectura care sa propuna solutii, atitudini, moduri concrete de a rezolva mental doliul. Faptul ca nu am gasit asa ceva este un alt motiv pentru care am continuat sa citesc cartea. Iar al treilea, si poate cel mai important, este ca Joan Didion transforma experienta intima, la persoana I, prin care fiecare dintre noi trece mai devreme sau mai tarziu, din nefericire, intr-un eseu cursiv si coerent, atenuand cumva impactul subiectiv al tragicului individual, in care ceilalti nu sunt implicati.
"Chiar si in copilarie, cu mult inainte de a incepe sa public, traiam cu sentimentul ca sensul lucrurilor statea in ritmul cuvintelor, ale propozitiilor si frazelor, o tehnica de suprimare a tot ce credeam sau gandeam in spatele unei fatade din ce in ce mai impenetrabile. Scriu asa cum sunt si cum am devenit, desi in acest caz mi-as fi dorit sa am, in loc de cuvinte si ritmurile lor, o camera de transare echipata cu Avid, un sistem digital de editare cu care as fi poutut sa inchid o bucata de timp doar atingand o tasta, sa va arat simultan toate cioburile de memorie care imi vin pe moment, sa va las sa alegeti cadrele, expresiile imperceptibil diferite, lecturile alternative ale acelorasi randuri. Sunt in situatia in care, pentru a afla sensul lucrurilor, am nevoie de mai mult decat cuvinte. Am nevoie ca orice cred sau gandesc sa fie inteligibil, fie si numai pentru mine." 
Intr-o zi ce nu prevestea prin nimic ceea ce avea sa urmeze, cum poate vom fi avut si unii dintre noi, nenorocirea a lovit din senin, in momentul cand cei doi, Joan si sotul sau, se pregateau de cina. A fost nevoie de un an in care cea devenita brusc vaduva sa reinvete sa traiasca, sa asimileze ce s-a intamplat, sa-si redefineasca motivatiile ce imping un om sa mearga mai departe intr-o existenta in care perceptia celui absent devine mult mai concreta decat cea a prezentei, a momentelor cand era alaturi. Un an in care s-au adunat intrebari legate de felul cum s-a intamplat, de posibilitatea ca sotul sa-si fi prevazut sfarsitul, de modul in care ar trebui sa reactioneze in singuratate si fata de ceilalti, dar si amintiri, nelinisti privind situatia fiicei care, in momentul cand s-a intamplat, era in spital (fiica pentru care, cativa ani mai tarziu avea sa scrie o alta carte-necrolog). Incearca sa se inteleaga pe sine, prin prisma experientei traite dar si a referintelor literare, tasnite uneori brusc si fara motiv aparent, rememoreaza detaliile acelei zile, fara autocompatimire, cu spirit lucid, intr-o analiza rece, ce nu lasa loc revarsarii de sentimente bulversante, cu o privire ce pare pe alocuri o disectie a doliului, cu o precizie aproape patologica in amintirea numelor de locuri, medicamente, a datelor.
Terapia nu consta in relatarea experientei propriu-zise, ci in scrierea acestei carti, in ideea ca, exorcizand durerea, exprimand-o, intelegandu-se pe sine, se poate echilibra, o parte din suferinta trece din suflet pe hartie si, la un moment dat, poate ramane in urma. Joan Didion nu ofera retete, ci scrie o carte in care se vede self help-ul la lucru. N-as baga mana in foc ca este chiar o carte pe care ar fi trebuit sa o citeasca si altcineva sau poate ar fi fost mai eficient sa ramana doar ca un jurnal personal... Poate ca onestitatea e mai mare atunci cand gandurile nu sunt destinate publicarii, cand cuvintele tasnesc spontan, fara sa fie cautate. Nu este o carte in masura sa trezeasca emotii, pentru ca scrisul terapeutic practicat de aceasta autoare este pe alocuri plat, repetitiv, reluand acelasi episod iar si iar, obsesiv pentru cea care-l retraieste si-i cauta interpretari, dar fara relevanta pentru cititor, ori fragmentat, in salturi, amestecand amintiri mai indepartate si mai recente, insuficient de cursiv si de stilizat pentru experienta lecturii.
Pana la urma, asa cum credeam, o situatie care modifica prioritatile in viata punandu-ne sa ne confruntam cu concretul propriului sfarsit, asa cum este perceputa pierderea unei persoane apropiate, declanseaza o suferinta pe care fiecare o asimileaza in mod diferit. Mie mi s-a parut ca, expunandu-se astfel, in aceasta combinatie de anxietate si disecare rece, Joan Didion este departe de perceptia mea si ca nu intotdeauna cuvintele o ajuta...

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.