Wednesday, 30 August 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea XI

De la vikingi spre platou, trecand prin Bergen

Zona fiordurilor de vest este cea mai aglomerata, centrul turistic al tarii. Imi e deja dor de pustiul nordului si de spatiile vaste unde vedeam mai multi reni decat oameni si intunericul lipsea cu desavarsire. Aici ne intalnim cu el si in miezul zilei. Infrastructura rutiera fiind atat de bine dezvoltata, este o regiune plina de tuneluri, unde trecem si prin cel mai lung tunel rutier din lume. 
Cu toate ca da senzatia ca nu se mai termina, strabatand nu un munte, ci un lant intreg (s-au extras vreo 2.500.000 de metri cubi de pamant pentru constructia lui), inauntru nu se simt mai deloc noxele, gratie unui sistem de ventilare si purificare a aerului. Ventilatoarele mari din interior conduc aerul spre statia de tratare aflata in apropiere, unde praful este indepartat de un filtru electrostatic, apoi aerul este aspirat printr-un filtru de carbon care indeparteaza dioxidul de carbon. Nu am inteles eu foarte bine cum functioneaza concret tehnologia, dar i-am simtit efectele pozitive. Este primul tunel din lume echipat cu o instalatie de tratare a aerului. In plus, tunelul este impartit in patru sectiuni, la fiecare sase kilometri fiind marginit de cate o mica pestera cu spatiu de oprire. Sunt zonele de odihna, unde spoturi de lumina albastrui si galbene incearca sa creeze imaginea unui asfintit, sa intrerupra rutina, sa asigure relaxarea si sa reduca din claustrofobia celor care strabat lungul drum de vreo 20 de minute pe sub pamant.  
Simteam nevoia unei intoarceri in timp dupa atata drum prin minunile tehnicii moderne inspirate de cartite (cred ca au fost in total vreo 200 de km prin tuneluri in acea zi), asa ca - numai bine - ajungem la Gudvanger. De locul acesta, pe care acum trei ani il descopeream intamplator, m-am indragostit fulgerator si iremediabil. Nu doar pentru ca se afla in Nærøyfjord, cel mai ingust fiord norvegian, locul pe care fanii serialului Vikings il cunosc drept Kattegat si este cat se poate de pitoresc 
ci si pentru ca aici are loc an de an, intr-o saptamana din a doua jumatate a lunii iulie festivalul viking. Nu este propriu-zis un festival, nu in sensul in care se intelege la noi, ci mai mult un reenactment, momentul din an cand familii intregi din lumea intreaga (am intalnit canadieni, polonezi, englezi, scandinavi, americani) se muta aici timp de o saptamana pentru a trai ca acum o mie si ceva de ani, mancand din blide de lemn bucatele traditionale ale vremii, adoptand portul si stilul de viata de atunci. 

Poate ca este show, dar nu este circ, desi corturile se insira cuminti pe malul fiordului. Nu o sa vezi acolo genul de obiecte care sunt inevitabile pe la noi, chiar si la targurile asa-zis medievale: jucarii de plastic, gratare sfaraind, nici macar bere la cutie sau pahar de plastic, nu o sa vezi nimic neadecvat cu spiritul epocii.
Este comert, dar si pasiune, admiratie pentru o cultura si o epoca. Vorbeam cu o poloneza (tipa din fundal in imaginea de mai jos, la taraba) care imi spunea ca toata iarna tricoteaza, impleteste, tese, iar vara participa la astfel de targuri (o saptamana in Norvegia, apoi una  in Danemarca, alta in Polonia, din nou Norvegia si tot asa, pe un itinerariu bine stabilit) unde imbina utilul - vinde ceea ce a creat - cu placerea de a se refugia intr-un timp despre care oamenii au mai mult imaginea cruzimii, uitand partea de tihna si indeletniciri domestice dintre campanii, raiduri, incursiuni. Tot ea mi-a zis ca de curand vizitase locul si Abbath (pour les connaisseurs), evident ca fara masca de raton, cu ochelari de soare, dar l-au recunoscut, au facut fotografii si au luat autografe.
 
Intorcandu-ma la vikingi da, a fost si violenta, pentru ca asa erau timpurile si nu cred ca-si imagineaza cineva ca popoarele contemporane cu ei percepute ca fiind mai civilizate (de exemplu francii nedeveniti inca francezi) ar fi avut in lupte o atitudine de gentlemen, adica de gentilshommes. Imaginea aceasta de barbari cruzi a fost indusa de carturarii straini, majoritatea apropiati Bisericii, si se stie ca in raidurile lor vikingilor le lipsea total respectul pentru cele sfinte crestine, asa ca bisericile erau doar locuri bune de jefuit. Insa nu erau doar razboinici, ci si negustori, agricultori, exploratori.  Saga lui Erik cel Rosu povesteste ca in anul 1000, Leif Eirikson, fiul lui Erik cel Rosu, intorcandu-se de pe continent spre Groenlanda, unde traia de cand fusese colonizata in 986, a ratacit drumul si a descoperit un pamant bogat in campuri de grau si vita-de-vie (Vinland). Este vorba despre Newfoundland, cu 500 de ani inainte ca Cristofor Columb sa ajunga in America. Si tot de la vikingi, din incursiunile lor spre est, unde erau numiti rus (de la rosu) provine numele Rusiei, a carei legatura cu rosul pare sa dateze din timpuri atat de vechi.
Acum trei ani, cand am fost la Gudvanger, urma sa fie un concert Wardruna. Anul asta, la a cincea editie, programul artistic a lipsit, au fost lupte, storytelling, tur ghidat de informare asupra experientei vikinge. Chiar si asa, sa petrec o jumatate de zi acolo, printre cei care recreeaza traditiile si mestesugurile vikinge, a fost o mare placere, ceva ce mi-as dori sa repet in fiecare an, eventual intreaga saptamana. 
 
 
 
 
In drum spre Bergen, mai trecem pe langa niste minunatii de ape ce se pravalesc spre noi din inaltimi, una chiar la propriu, pentru ca are un pod pe care poti sa mergi pe sub ea:
Steindalsfossen (fossen = cascada)
 
 
si Skjervsfossen
Este destul de usor sa devii blazat in materie de cascade in Norvegia. Dupa ce am vazut o multime, prea multe ca sa le pozez pe toate ori sa le postez aici, insa nici un sfert din cele incluse intr-un posibil top 10, cea de care m-am indragostit momentan este Vøringfossen. La standardele lor, nu e prea inalta, are o cadere de numai 182 de metri (in conditiile in care cea mai mare cascada din Romania are vreo 90 de metri...), insa vine din doua parti si se prabuseste drept in jos, intr-o vale pe unde trece un paraias. Locul are ceva magic in el, nu stiu daca o fi fost in vechime folosit pentru sacrificii ori mi-au contaminat mie vikingii imaginatia, nu am gasit nimic in acest sens, dar trezeste fiori intr-un fel in care numai experienta reala, cu vuietul si inaltimea imposibil de captat in poza  il poate percepe.
Si hai sa mergem la Bergen, locul de bastina al nebunilor black metal-ului, sa vedem ce virus maladiv pluteste in aer. Este greu sa ajungi acolo. Nu doar pentru ca mergi mai mult pe sub pamant, fara sa vezi prea des lumina soarelui (s-a intamplat sa prindem una din acele rare zile ale anului cand la Bergen nu ploua), ci si pentru ca increngatura de strazi de la intrarea in oras era deconcertanta chiar si pentru GPS, am reusit sa ne ratacim intr-un tunel, sa ne invartim putin in giratoriul lui, sa ajungem pe stradutele linistite din suburbii, de la baza muntelui Fløyen cautand Fløibanen, funicularul care duce in varful muntelui. Si pentru ca nu l-am gasit, am pornit pe jos pe el, intr-o mica plimbare prin parcul cu traseul pietonal.  Nu am urcat chiar pana pe varf, ci doar pana la un punct unde am considerat ca panorama este suficienta pentru orientare. 
Aproape ca incepuse sa-mi placa orasul, asa pustiu cum era in zona aceea, cu casele de lemn stralucind in soare,
 cu vechiul sediu al pompierilor care aveau atat de mult de lucru in secolele trecute
 si cu glumele lui.
Infiintat in 1070, orasul a fost mult timp centrul principal al Norvegiei medievale. De la jumatatea secolului XIV, cand Liga Hanseatica si-a stabilit sediul, devenind apoi kontor al acesteia (statie principala, alaturi de Londra, Bruges si Novgorod), extinderea sa a continuat, in ciuda numeroaselor incendii care nu i-au dezvatat niciodata pe norvegieni de obiceiul de a-si construi case de lemn. O particularitate a orasului sunt pietele, allmenning (=comun), care inseamna un spatiu folosit de toata lumea. Construite initial ca spatii deschise care sa impiedice propagarea focului, au devenit in timp locurile unde se concentreaza viata economica si culturala a orasului, magneti pentru turisti, cel mai important fiind Torgallmenningen, centrul propriu-zis, cu piata de peste si Bryggen.
Dupa miscarea strategica de orientare de sus, am coborat printre oameni. Mai intai am vazut coada de la Fløibanen
apoi aglomeratia din piata de peste (Fisketorget), unde chinezarimea debarcata de pe vasele de croaziere se inghesuia sa cumpere caviar si unde am baut (ma rog, am luat doua guri, ca mai mult n-am putut) cea mai proasta bere incercata vreodata. Se numeste 7 Fjell (7 munti, adica distanta pe care am simtit nevoia sa o pun intre mine si ea imediat ce am gustat). Localnicii erau foarte mandri de berea lor, facuta special pentru acel loc, deci bine ca nu-s sanse sa ma mai intalnesc cu ea. Cum sa va spun eu ca e la gust? Ca si cum ai bea apa de mare, cu tot cu pestii si algele din ea.
Apoi ne pierdem un pic si prin aglomeratia din Bryggen, punctul de atractie al orasului, monumentul UNESCO local, construit in 1702, cand cladirile Ligii Hanseatice au ars si au fost refacute. Cred ca este ceva in neregula cu mine, pur si simplu nu reusesc sa vad frumusetea locurilor de aglomeratia din jur. Si atunci cand nu ma simt foarte confortabil intr-un loc, senzatia asta se reflecta si in perceptia mea despre locul respectiv. Adica nu prea am simtit Bergenul.
Am trecut si prin fortareata orasului, construita in secolul XVI. Aici era mai putin umblat, ce nu este pe Trip Advisor se pare ca nu exista.
Eu insa tocmai acele detalii le caut din priviri, oazele de liniste, cartierele laturalnice, imaginile pe care ceilalti le calca nepasatori in picioare. 
Asa am gasit, pe o straduta laturalnica, una din scolile frecventate de Edvard Grieg
sau magazinele de antichitati unde obiectele erau inghesuite in vitrina intr-un haos hipnotizant. Erau vreo 4-5 astfel de magazine, insirate unul langa altul pe o straduta.
Insa, recunosc, nu ma pregatisem pentru o baie de multime, nu inca. Imi pastram resursele pentru Oslo, pe care voiam sa-l aprofundez. Asa ca m-am dus din nou pe pustii. Si am gasit un pustiu mare si intins, pe varf de munte.  
Hardangervidda este cel mai mare platou montan din Europa, un fel de Tibet la scara mica, aflat la o altitudine de numai 1000-1300 de metri. Ghetarii (sau poate trolii) i-au modelat relieful transformandu-l intr-o regiune stancoasa, plina de izvoare si lacuri. 
Inca din preistorie si apoi Evul Mediu, platoul servea ca punct de trecere pe drumul comercial dintre vaile centrale si cele de vest ale tarii. Toata aceasta izolare prin vai si vaioage cu contact redus intre ele a dus la existenta a vreo 6 dialecte in Norvegia, pe langa cele doua variante ale limbii oficiale (Bokmål, limba scrisa, de inspiratie daneza, vorbita la Oslo si nynorsk, limba inventata mai recent, dupa separarea de Suedia, mai la moda spre nord). Cele doua sunt mai degraba considerate standarde de scriere decat limbi propriu-zise, dar avand in vedere ca eu oricum limba vorbita nu prea o inteleg (in afara de pret, doriti punga? doriti chitanta? - se pare ca la ei nimeni nu te suspecteaza de evaziune fiscala daca nu dai chitanta, nu prea exista conceptul) as fi preferat ca aceea scrisa sa se scrie toata la fel... Erau feriboturi prin nord unde nu intelegeam nimic din instructiunile afisate, pentru ca limba aia nu semana mai deloc cu cea pe care o stiu eu ca ar fi norvegiana. 
Dar sa ma intorc la drumul care a fost construit prin anii ' 30 ai secolului trecut. Pana prin anii '90, era inchis in fiecare iarna, din cauza troienelor formate. Dupa aceea, pe masura ce utilajele au devenit mai performante, au permis fluidizarea circulatiei, insa chiar si acum exista ani cand ele trebuie sa se dea batute in fata nametilor. Nu am gasit indicii in acest sens, dar am presupus ca stalpii de lemn care strajuiesc drumul sunt repere de deszapezire, pentru a sti, in iernile cand totul devine alb, pe unde sa treaca utilajele. 
Totul se linisteste si crisparea care ma cuprinsese la Bergen dispare. Nu sunt o fiinta de oras, asta e cert, probabil de asta si ies foarte rar din casa si numai in medii in care ma relaxez. Atunci cand ma intalnesc cu vastitatea naturii ma simt in largul meu si poate si asta e un motiv pentru care imi place atat de mult Norvegia, nu doar frumoasa, ci si respirabila, are mii de kilometri de locuri la fel de minunate ca si cele supralicitate sau si mai si, unde pot sa o contemplu in liniste. Ii invidiez densitatea medie de 4 locuitori / kilometru.

Dupa o zi agitata, ne asezam sa innoptam pe malul unui lac de pe platou, avand compania obisnuita a muntilor, o mica turma de oi venita la cersit mancare :).
Au sute de kilometri de pajiste pe care zburda libere, dar parca tot mai bine e pe langa oameni.
Si, la un moment dat, ploaia isi incepe marsul triumfal pe capota, ne leagana si ne scufunda in vis, dar intelegem ca planul cu Rallarvegen, drumul de bicicleta peste munte, tocmai a fost udat bine si va ramane pentru o (sper) alta data... Asa ca mergem spre Oslo, pentru ca o ploaie in oras, mai ales ca ne-am propus o multime de activitati de interior, este mai suportabila decat sa te uiti la munti si sa nu poti sa te plimbi pe ei.

Tuesday, 29 August 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea X

Vara si iarna intr-o singura zi

Si pentru ca mi-o caut cu lumanarea, chiar si dupa ce am vazut Bølgen si stiu ce tsunami poate starni o bucata de munte prabusita intr-un fiord precum Geiranger, poate cel mai aglomerat al Norvegiei, m-am intors acolo. 
Pe masura ce ma apropii, observ fumul care se ridica in aerul limpede al fiordului si nu pot sa nu remarc, inca o data, ca vasele de croaziera sunt o plaga pentru oricine altcineva nu este pe ele si acolo unde ajung aduc poluare si aglomeratie. Coboram drumul ingust in serpentine, inaintand incet, cuminti, intr-o coloana de autocare, campere si rulote
si ajungem in satucul asaltat de turisti, majoritatea veniti pe mare.
 
Este destinatia favorita a vaselor de croaziera care ajung in fiordurile norvegiene, ceea ce face ca in fiecare vara sa primeasca de vreo 3000 de ori populatia satului, dupa cum aflu din audioguide-ul de pe barcuta cu care am pornit intr-o plimbare prin fiord. Toamna, cand locul devine mai respirabil si vasele isi incheie cursele, padurile de pe muntii din jur se invaluie in galben-ruginiu si soarele nu mai poate fi vazut, ramanand ascuns de culmile inalte din jur. In cazul unei urgente medicale, un elicopter poate ajunge in cateva minute pentru a prelua pacientul, dar cabinetul medical local este deschis o singura zi pe saptamana, de aceea ghidul concluziona ca "avem voie sa ne imbolnavim numai miercurea". Preotul luteran tine slujba in localitate o data la trei saptamani, fiindu-i atribuite alte doua localitati, unde merge prin rotatie. In iernile mai aspre, cand nici utilajele performante de deszapezire nu mai fac fata, drumurile se inchid si cei 240 de locuitori (majoritatea angajati in turism) raman total izolati pana in mai. Inainte de de construirea drumului, spre sfarsitul secolului trecut, asta se intampla in fiecare an. Remarc preocuparea localnicilor pentru pastrarea unui mediu cat mai curat, pentru agricultura ecologica practicata pe pantele muntelui, unde se afla cateva ferme, si nu pot sa nu ma gandesc iar la pactul cu diavolul turismului, la monstrii plutitori ce se inghesuie in micutul fiord.
Vaporul cu care ne plimbam ne poarta spre iesirea din fiord, printre peretii muntosi strajuiti de doua cascade, una celebra, Cele 7 surori, alta mai putin, Pretendentul. Se spune ca pretendentul s-a indragostit de cele 7 surori. Pana la urma, nici ele nu s-au maritat, nici el nu s-a insurat, au devenit cascade, nu chiar cele mai spectaculoase, dar bine pozitionate turistic.
 

Undeva, pe una dintre laturi, vaporasul opreste pentru a-i debarca pe cei care doresc sa mearga la Skagehola, o ferma aflata aproape de varful unuia dintre versanti. Acolo si-au invitat regele si regina oaspetii la sarbatorirea nuntii de argint, pentru a trai experienta norvegiana. Una obositoare, evident, poteca fiind destul de abrupta. Daca pentru familia norvegiana regala, sportiva si pregatita fizic, ce-si face anual turele de schi fond, sportul national, nu a fost foarte chinuitor, nu vreau sa-mi inchipui ce si-or fi spus sarmanii oaspeti. 
Lasam in urma aglomeratul Geiranger (am tendinta sa fug destul de repede din locurile pline de oameni, nu ma simt confortabil in ele, oricat de mult mi-ar placea peisajul) 
si incepem sa urcam spre Dalsnibba, cel mai inalt punct de panorama asupra unui fiord din Europa. De la nivelul marii, 1500 de metri par aproape de cer, locul se si numeste, de altfel, Skyview
Pana acolo, insa, ne bucuram si de privelistea de pe traseu.


Si apoi intram din nou pe unul din acele drumuri turistice pustii, nespus de frumoase, de care este plina tara, Gamle Strynefjellsvegen, adica "drumul vechi al muntelui Stryne". Este un drum forestier, dar mult peste standardele noastre de drum forestier, aproape ai crede ca este asfaltat cu un asfalt de-ala pus in urma unei licitatii cu spaga de pe la noi.  Ne apropiem de parcul ghetarului Jostedal, si nici Galdhøpiggen, cel mai inalt munte din Europa de Nord (2469 m), nu este departe. Il aveam in plan pentru mai tarziu, dupa Oslo, dar nu ne-am mai putut intelege cu ploile :(. 
Acum ele sunt inca departe, insa imaginile din jur incep sa se schimbe, sa se acopere cu alb. 
Poate ca Trollstigen este mai abrupt drum turistic, cu pante mai salbatice, dar peisajele de pe acest drum, ce ne poarta printr-o mica statiune de schi, cu lacuri cristaline de un albastru-verzui ireal pe care m-am straduit in zadar sa-l captez cu aparatul, cu mici cascade ce se pravalesc vijelios prin zapada, cu urme de avalanse si mici ghetari plutitori intr-un lac pe jumatate inghetat m-a facut sa caut din priviri ursii polari si mi-a dat fiori de uimire si placere.
Pe marginea drumului curatat impecabil, zapada depaseste pe alocuri 2 metri. Poate in poza nu pare, dar e mai inalta decat masina, care are 1,95. 
Nu am ajuns noi in Svalbard, dar ma simt ca acolo, desi e soare si temperatura e prietenoasa, sunt peste 10 grade. Probabil ca mi-ar placea si mai spre Pol, cu conditia sa fie la fel de soare, sa pot admira reflexele albastrui ale ghetii.
Daca in cel mai nordic punct al Europei nu era zapada, macar aici, in mijlocul tarii, sa-mi implinesc pofta de iarna, sa gust din salbaticia minunata a Norvegiei. 
Coborand pe versantul muntelui, dam din nou de vara si ajungem (cum altfel?!) la o noua cascada, Øvre, pentru care expresia "frumoasa cu spume" este cat se poate de potrivita.
Prea lunga, cotita si cu trepte ce nu-i permit sa fie cuprinsa intr-o singura imagine, asa cum nici vuietul nu-i poate fi ascultat, macar ne-a oferit un curcubeu care poate fi vazut.
Trecem si pe langa Jostedalsbreen, cel mai mare ghetar al Europei continentale (si specific asta din motive de Islanda, dar la ce te poti astepta la o tara cu "is"(gheata) in nume?).
Daca ne-am inchipui ghetarul ca pe o caracatita, cu tentaculele imbratisand vaile muntilor, ceea ce vedem din el este doar un punct infim al celor 480 de kilometri patrati, varful unei tentacule ce inainteaza cu pana la 2 metri pe zi. Mult timp a fost folosit ca sursa de aprovizionare cu gheata pentru satele din imprejurimi.
Cam atat pentru azi, maine mergem la vikingi si la Bergen. Pe drum, ne mai impiedicam de vreo doua-trei cascade frumoase.