luni, 28 august 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea IX

Ålesund, Ålesund...

Inainte de a intra in Ålesund, orasul pe care norvegienii (si acum si eu, dupa ce am vazut cateva) il considera cel mai frumos din tara, trecem pe langa lacul codrilor albastru 
si facem o scurta plimbare pe insulele din apropierea orasului, intr-o incursiune ce include vreo 20 de kilometri de tuneluri (prin mare si prin munte) si cateva poduri impunatoare. Unul dintre tuneluri este cam scary, in permanenta coborare si cu o singura banda, avand din loc in loc refugii, pentru a face loc daca vine o masina din sens opus. Mai mult ma sperie panta permanenta decat posibilitatea unei intalniri cu alta masina, fiindca nicaieri in Europa nu simt atata siguranta in trafic ca in Norvegia, si asta in ciuda drumurilor inguste, cu multe serpentine. Soferii sunt cu totii relaxati si politicosi, nu o sa auzi claxoane si nu o sa vezi flash-uri. Atunci cand se formeaza o coloana, cei inceti se dau putin deoparte, intr-o parcare, pentru a permite celorlalte masini sa treaca mai departe. Din proprie initiativa. Nimeni nu face depasiri la limita, norvegienii mai degraba mor in spatele tau, pur si simplu nu au notiunea grabei la volan. De aceea, intr-o statistica a sigurantei rutiere europene, in care noi ocupam penultimul loc (dupa bulgari), Norvegia se afla in fruntea clasamentului. Este o diferenta uriasa, data in principal nu de calitatea drumurilor (relieful lor e mult mai accidentat si potential periculos cu toate curbele sale), ci de aceea a oamenilor. Dar probabil ca la noi traficul este vazut ca o supapa de descarcare a incrancenarilor si frustrarilor legate de viata social-economica.
Ajungem in Aulnes, unde in 1852 s-a construit un far pentru a calauzi pescarii din  micul satuc de pe coasta. Cel actual a fost ridicat in 1876 si este inca in functiune, cu foarte mici modificari fata de varianta initiala, ramanand o marturie a traditiilor coastei norvegiene. 
Cand ajungem este inchis, din pacate (de ce m-as fi asteptat la altceva la 10-11 seara? doar pentru ca este inca lumina?) si venirea noptii pare deja ciudata, cu primul ei asfintit real, spre ora 12. La munte nu-l vazusem, erau nori. Sigur nu se mai ridica soarele? Nope, pe aici sunt vreo 2-3 ore de intuneric aproape deplin.

Primul lucru pe care il facem cand ajungem in Ålesund este sa urcam cele 428 de trepte care duc pe Aksla, dealul din apropiere, ca sa admiram orasul de la aproape 200 de metri inaltime. Aksla era un deal desertic pana in secolul trecut, cand a fost impadurit si amenajat ca parc. Pentru mine este o buna practica, atunci cand ajung intr-un oras pentru prima oara, sa-l vad de sus, daca am posibilitatea. Asa reusesc sa-i inteleg mai bine asezarea, sa ma orientez sa in spatiu, sa intuiesc cam pe unde ar fi punctele de interes. Iar Ålesund (olesiun, cam asa se pronunta) pare inca de sus foarte atractiv. 
Aici are loc si prima intalnire cu masinutele electrice locale de inchiriat, de doua locuri, pe care aveam sa le mai vad prin zonele turistice. Caci orasul, fara sa fie irespirabil, cum avea sa mi se para zona centrala din Bergen (si nu ma refer la calitatea aerului), este capatul nordic al zonei de coasta celei mai aglomerate din tara.
Norvegia este cel mai important importator de Tesla din lume iar anul asta a atins impresionantul procent de 42% de masini electrice din totalul masinilor nou inregistrate. In timp ce alte tari se straduiesc sa-si convinga verbal cetatenii sa adopte o abordare ecologica a mediului, ei au luat masuri concrete de incurajare a vanzarilor de masini electrice: pana in 2018 este in vigoare scutirea de TVA la cumpararea unei masini electrice, care ii reduce pretul cu 25%, de asemenea o scutire de taxa de cumparare, au infrastructura adecvata pentru alimentarea masinilor cu electricitate, combustibilul lor fiind printre cele mai curate din lume in conditiile in care 98% din energia electrica nationala este produsa de hidrocentrale. Autoritatile locale au capacitatea de a hotari, pentru teritoriul din jurisdictia lor, ca parcarea pentru masinile electrice sa fie gratuita.
O situatie care pentru unii, in special cei care-si doresc sa protejeze natura, pare ideala, are desigur oponenti si contestatari, nici chiar la ei nu sunt lucrurile atat de roz pe cat par: unii se plang de congestionarea traficului pe anumite linii de autobuz din Oslo din cauza cresterii numarului de vehicule electrice; altii acuza subventiile publice mari sau reducerea locurilor de parcare pentru masinile conventionale din cauza preferintei pentru cele electrice; operatorii de feriboturi reclama pierderea de venituri cauzata de numarul mare de autovehicule electrice, scutite de plata transportului. Cu toate astea, existenta unui numar atat de mare de masini electrice in conditiile incalzirii globale nu poate fi decat un castig pentru mediu. 
Revenind la oras, eu ii multumesc vacii - oale si ulcele de peste un secol - ce se presupune ca in 1904 ar fi lovit o torta ce a generat marele incendiu care a distrus complet centrul. Pe atunci, cladirile principale erau din lemn, ca in toate celelalte orase norvegiene. Dupa distrugere, germanii veniti sa ajute la reconstructie au impus stilul jugendstil, forma de Art Nouveau cu motive florale ce a facut deliciul plimbarii mele pe strazile orasului.
Asa a devenit Ålesund orasul cu cel mai mare numar de cladiri Art Nouveau din lume, fiind aproape integral construit astfel, asa ca din colectia impresionanta de case cochete nu stii unde sa te uiti mai intai, la care fatade decorate cu ornamente colorate, ce ii dau un aspect prietenos, vesel.
 
 
 
 
 
Si ar mai fi si pozitia orasului, insiruirea pe insule si insulite delimitate de canale unde vanzatorii iti ofera direct de pe barca creveti sau peste proaspat prins. Si senzatia aceea de senin (la care contribuie un pic si vremea, nu stiu cat mi-ar fi placut daca totul ar fi fost intr-o lumina gri), de loc placut, linistit, cam cum imi plac mie orasele.
Zona pare sa fi jucat un rol important si in istoria vikingilor. Ragnvald Mørejarl, intemeietorul tinutului Møre pare sa fi fost de aici, iar fiul sau, Rollo, avea sa devina intemeietorul Normandiei (si fratele lui Ragnar in serialul The Vikings). 
Si ca sa adaug si factorul cute asezarii care m-a cucerit, am vizitat si Atlanterhavsparken, Parcul Atlantic, cel mai mare acvariu cu apa sarata din Europa de Nord. 
Sa il numesti acvariu este putin spus. Desigur, contine acvarii cu speciile de pesti din ocean, unele dintre ele isi expun locatarii atingerii privitorilor (nu m-am putut abtine sa nu mangai o pisica de mare si s-o cert in gand pentru ce i-a facut o surata de-a ei lui Steve Irwin), un acvariu cu activitati atractive pentru copii, ca de exemplu pescuit de crabi (carora li se da drumul inapoi, evident) si pipaitul unor scoici cu forme diferite, un acvariu mare unde periodic au loc spectacole de hranire a pestilor. Un scafandru apare la geam si toata pestimea (cod, halibut, somon) se inghesuie asupra lui cand il vede aducand pungile cu mancare. 
Insa mult mai impresionant este exteriorul. Afara se gasesc vidrele, pinguinii si focile, din hranirea carora se face un adevarat spectacol.
Colonia de pinguini Humboldt contine 22 de exemplare, 5 sunt nascute in captivitate, fiind gazduita de Parcul acvatic in cadrul unui program de protectie a speciilor aflate in pericol de disparitie. In mediul natural, isi sapa cu picioarele gauri sau isi fac cuib in crapaturi din stanca sau pesteri. 
Acum tocmai mancasera si isi faceau siesta.
In schimb, pe vidre le-am prins cand se pregateau de masa. Exista o ierarhie bine definita in grup, evident ca primul care primeste mancare, infoindu-se la oricine ar indrazni sa-i conteste suprematia, este, ca un bun gentleman, masculul dominant. 
 Iar dupa baie si dupa masa, blanita trebuie uscata
pentru a da bine in poza :)
Ce am apreciat la pinguini si la vidre este spatiul generos in care sunt gazduiti. Dar ce au focile intrece orice inchipuire. Teritoriul lor, Seal Bay, este un golf cu deschidere directa la ocean, imprejmuit cu un dig si un gard. Deschis in toamna lui 2014, este cel mai mare spatiu pentru foci in captivitate din Europa, cu 6000 de metri patrati si un observator subacvatic, unde publicul poate sa coboare si sa-si incerce norocul de a le vedea inotand. La noi norocul a stat la suprafata, dedesubt vedeam doar umbre miscatoare, nici una dintre ele nu a venit sa ne zambeasca la geam.

Cele 6 foci gazduite in Parcul Atlantic par fericite cu asa o rezidenta vasta, sub atenta observatie a lui Knut, seful turmei.
Parasesc si eu orasul cu senzatia de buna-dispozitie indusa de giumbuslucurile unor fiinte pentru care captivitatea nu pare un motiv de intristare si ne continuam drumul spre unul din cele mai frumoase (si mai aglomerate) fiorduri, Geiranger, si apoi la zapada. Multa zapada.

2 comentarii:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.