Wednesday, 23 August 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea V

Pana la Capul Nord

De indata ce intram in Norvegia, simt asa o stare de fericire ca la revenirea intr-un loc drag si familiar. Si parca tot ce am vazut pana acum se multiplica: nu un ren, ci turme intregi ne privesc impasibil in trecerea noastra spre nord
iar soarele e parca mai prietenos si ne conduce prin lumina blanda a unui amurg continuu. 
Data trecuta am incercat zadarnic sa vanam soarele din miez de noapte, norii ne-am impiedicat sa il vedem. Acum, doar ce am intrat in tara si el este aici, plimbandu-si cu rapiditate stralucirea crepusculara de-a lungul liniei orizontului pentru a ajunge in punctul de rasarit si a se incepe sa se ridice din nou, cam pe la ora 2.
Acesta este Midnattsol-ul pe care l-am asteptat si mi-e teama ca pozele nu pot reda in intregime lumina aceea calda, invaluitoare, de asfintit continuu care dureaza vreo 3 ore, pana cand soarele incepe iar sa urce pe bolta. 
Soseaua aproape pustie serpuieste de-a lungul fiordului Porsanger, parte a Marii Barrents.
Suntem doar noi si renii ce-si vad netulburati de pascut si deja ne simtim la capatul lumii, desi mai avem de mers vreo 150 de kilometri pana sa dam de el.
Ma uit la reni si ma gandesc cum rezista ei prin zonele astea la vremea cand este rascolita de viscolul taios, asa ca incep sa caut detalii despre  aceste animale ce-si petrec tot timpul dincolo de Cercul Polar, in frigurile iernii arctice. Ceea ce aflu este fascinant prin prisma capacitatii de adaptare a vietii in mediul ostil. Ca fapt divers, sunt singurele rumegatoare la care si masculii, si femelele au coarne, pe care le schimba anual, insa perioada cand cad si cresc altele difera: pentru masculii batrani, ea este in decembrie, dupa imperechere, pentru cei tineri primavara iar pentru femele vara, dupa fatare, ceea ce a dus la o concluzie logica: toti renii de la sania Mosului, inclusiv Rudolph, sunt femele :).
Traiesc in turme semi-domesticite, unele exemplare am vazut ca erau marcate, probabil cele pe care le urmeaza restul turmei. In general, turmele sunt alcatuite fie din masculi, fie din femele, doar prin octombrie, in perioada de imperechere, masculii incearca sa atraga mai multe femele, sa-si formeze un harem. Prin mai-iunie, fata un singur pui si asta explica de ce am vazut atatea turme cu reni mici si cute, au doar vreo doua-trei luni acum. Copitele sunt adaptate zonei si anotimpului. Iarna isi folosesc partea mai tare, pentru a le putea oferi echilibru pe gheata, vara "pernutele", pentru a avea stabilitate in tinuturile mlastinoase ale tundrei. In timpul deplasarii, genunchii scot un clic specific, pentru ca exemplarele pierdute in ceata sau viscol sa poata auzi zgomotul turmei si nimeni sa nu ramana in urma. Pot sa miroasa lichenii sub zapada adanca de pana la 60 cm, blana are doua straturi, cel de la suprafata, format din fire goale la interior, le permite sa inoate cu usurinta. Au si capacitatea de a-si regla temperatura corporala si de a incalzi rapid aerul, pentru a nu lasa aerul rece sa patrunda in plamani. Toate aceste particularitati ii fac rezistenti si adaptati perfect traiului din zonele friguroase ale nordului.
Am fi putut merge asa la nesfarsit, spre niciunde, in lumina asfintitului continuu, insa dupa vreo 700-800 de kilometri oboseala incepe sa se faca simtita. La pranz eram inca la Rovaniemi. Asa ca ne asezam pe malul marii si a doua zi pornim iar la drum, nu inainte de a incerca temperatura Oceanului Arctic. Rece, nu atat cat sa-ti taie respiratia, dar nici cat sa ma lase sa intru mai sus de genunchi.
150 de kilometri par o nimica toata, dar e Norvegia, ea nu te lasa sa treci mai departe fara sa te opresti la fiecare pas sa o admiri. Mai ales ca zona asta din nord seamana destul de mult cu insulele Lofoten, 


cele doua fiind de altfel singurele locuri din tara unde se prepara tørfisk (codul uscat si crunchy, despre care unii zic ca pute oribil, mie imi place, probabil si pentru ca asociez mirosul cu Lofoten, acum si cu Nordkapp).
Printre turmele de reni care ne insotesc de-a lungul fiordului 
zarim la un moment dat ceva inedit:
Este singura pe care am vazut-o in libertate, cand ne-am apropiat a fugit repede in mare. Poate o fi vreo colonie pe una din insulele vecine, poate s-o fi ratacit de pe vreo banchiza, mai la nord, cine stie?
Si din vorba in vorba, din poza in poza, din mirare in mirare ajungem in sfarsit la tunelul pe sub mare care leaga insula pe care se afla Capul Nord de continent: 
Are 7 kilometri si coboara la 200 de metri sub nivelul marii. De o parte si de alta a intrarii are porti care se inchid iarna si se deschid automat cand se apropie o masina, pentru a nu ingheta in interior. Va spuneam data trecuta ca tunelurile norvegiene sunt o minunatie a tehnicii: am vazut unele in spirala, altele cu sensuri giratorii si bifurcatii, altele care parca nu se mai terminau... Iar in prezent construiesc cel mai lung tunel din lume pentru vase, intr-o zona unde curentii puternici impiedica navigatia de coasta. Cel de fata a fost deschis in 1999, pana atunci transferul pe insula se facea cu feribotul. 
Continuam drumul pe insula 
si totul este surprinzator de neinzapezit fata de cum ma asteptam. Vom gasi zapezi, si inca serioase, dar mai la sud, nu aici unde, la fel ca si in Lofoten, curentii maritimi calzi fac clima prietenoasa. 
Stiau ei ce stiau aliatii cand au ales culoarul de la Nordkapp drept cale de aprovizionare catre Rusia si nemtii care nu incetau sa-i bombardeze. Daca in sud Norvegia s-a predat destul de repede in al Doilea Razboi Mondial, nordul a fost mult mai zguduit. Mai multe despre asta cand ajungem la Narvik, la Muzeul Razboiului. 
Deocamdata zarim - in sfarsit - Capul Nord!
71°10′21″ latitudine nordica. De aici doar insula Svalbard (locul unde se pastreaza rezerva mondiala de seminte, care se zice ca ar fi in pericol din cauza incalzirii globale) mai sta intre noi si Polul Nord, aflat la vreo 2000 de kilometri. Sa ajungi la Nordkapp e o intreprindere mult mai putin eroica decat pare. Nu va inchipuiti ca in ultima parte a drumului ne-am infasurat in piei de ren, ne-am pus incaltari din piele de foca si ne-am urcat in sanii trase de caini. Nici pe departe, mergi pe o sosea asfaltata si, la un moment dat, ajungi. Si asta cam din anii '50 ai secolului trecut, cand s-a construit drumul. 
Dar in 1873, cand regele Oscar II al Norvegiei si Suediei vizita locurile cu vaporul, sa urci pana aici insemna cabluri, catarat pe stanci, infruntat viscolul si gerul.
Pe langa monumentul ridicat atunci de regele Oscar, mai exista acolo un altul, Children of the World, din 1989, ce poarta desenele a 7 copii din diferite parti ale lumii, simbolizand prietenia, speranta, colaborarea. De atunci a fost instaurat si un premiu Children of the World, constand intr-o suma importanta de bani, decernat anual unui proiect sau unei organizatii care isi propune sa imbunatateasca viata copiilor.
De asemenea, mai gasim o sculptura, Mama si copilul, a artistei Eva Rybakken 
si complexul care contine magazine, restaurante, oficiu postal, Thai Museum, deschis in 1989 pentru a comemora vizita din 1907 a regelui Siamului la Capul Nord, o capela, informatii despre istoria Capului Nord si o sala cu un film panoramic (125 grade) care prezinta cele patru anotimpuri la Capul Nord pe o muzica ambientala ce m-a dus cu gandul la Wardruna
Monumentul ridicat in 1977 a devenit simbolul Capului Nord.
Ne luam ramas bun de la intinderile Oceanului Arctic, cu un pic de tristete ca nu ne permitem sa dam 1000 de euro de persoana pentru o excursie in insula Svalbard si pornim de la capatul lumii inapoi, printr-o tara plina de tentatii si curiozitati la tot pasul. Lungimea Norvegiei nu trebuie subestimata. Distanta de la Capul Nord la Oslo este cam cat cea de la Oslo la Roma, GPS-urile recomanda, ca drum mai scurt, autostrada din Suedia chiar si de la Oslo la Tromsø sau Narvik, care-s mult mai jos pe harta. Dar este o placere sa mergi prin ea, nu numai pentru peisaj, ci si pentru siguranta pe care ti-o inspira traficul.
Si tinand cont de faptul ca infrastructura nordului este mai putin dezvoltata decat cea a sudului, fara prea multe tuneluri, poduri si feriboturi care sa scurteze distantele, pornesti de-a lungul unui fiord, vezi partea cealalta la nici 10 km, dar ca sa ajungi in acel punct trebuie sa ocolesti vreo 100, pana in fundul fiordului si inapoi. Dar nu ne suparam, serpuim cuminti pe soselele aproape pustii ale nordului admirand peisajul. 
La un moment dat dam si de un pic zapada si lacuri inghetate. Renilor nu le pasa, ei sunt pretutindeni, pascand linistiti, imuni la frumusetea locurilor unde traiesc.

Si apoi vine ploaia si apele raurilor incep sa spumege furios.
Apa, piatra... mergem si noi acum sa vedem niste vestigii din Epoca de Piatra.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.