Sunday, 27 August 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea VIII

Pe mare si pe munte
Drumul turistic national de coasta Helgeland are 416 kilometri si a fost unul din acele locuri unde ne-a incercat regretul ca vremea era mohorata. A plouat in toate cele trei zile cat ne-a luat sa-l strabatem, cu opriri dese si scurte si una ceva mai lunga, cat sa urcam pe muntele cu gaura in mijloc. Priveam in jur, ne minunam de puzderia de insulite printre care treceam si ne gandeam cum ar fi putut sa arate cu soare, cand reflexiile luminii in apa ar fi creat niste imagini de vis. Dar chiar si asa, a fost frumos week-endul petrecut pe drumul de coasta Helgeland (faptul ca numele s-ar putea traduce prin tinutul week-end-ului si noi chiar s-a intamplat sa-l strabatem intr-un week-end e doar o coincidenta), cel mai lung drum panoramic din tara, adica unul din locurile alea care iti taie respiratia la fiecare kilometru si simti impulsul sa nu mai pleci. Ne-a cam gonit ploaia din urma, dar cate ceva tot am apucat sa vedem de pe acest traseu plin de fiorduri, peste 14.000 de insule si insulite, cascade, ghetari... si stropi de ploaie. Pe de o parte am fi vrut sa zabovim cat mai mult, pe de alta vremea dusmanoasa ne mana de la spate si ne dadea iluzia ca mai in fata, dincolo de orizont, se insenineaza.
Drumul include 6 transbordari cu feribotul (noi am facut cinci, la sfarsit am schimbat directia, indreptandu-ne spre interiorul continentului, in cautarea soarelui) si ofera o multime de peisaje inedite, numai bune de explorat mai pe indelete. 
Doar ce intram pe el si dam peste Saltstraumen, cel mai  puternic curent marin din lume, care se manifesta la fiecare 6 ore, la flux si reflux, cand 400 de milioane de metri cubi de apa se inghesuie prin  stramtoarea de 3 km lungime si 150 de metri latime. Avem norocul sa-l prindem in actiune:

 
Trecem pe langa multe si nenumite cascade carora ploile le aduc un plus de vigoare
si pe langa al doilea ghetar ca marime al tarii, Svartisen, pe care nu prea ne imping umiditatea si frigul de afara sa-l vizitam. Asa ca ratam, din nou, ocazia de a merge pe ghetar, cum vom rata si plimbarea pe Jostedal, cel mai mare ghetar al Europei continentale, din aceleasi motive meteo :(. 
Vizitam un fort german de pe linia frontului ce nu si-a dovedit niciodata vreo utilitate. Era locuit, pregatit pentru o eventuala lupta, dar nu a fost implicat in batalii. Baracile soldatilor, incluzand-o pe aceea care functiona ca spatiu de relaxare, muzica si dans de sfarsit de saptamana, au ramas intacte.

Ratam cele 7 surori, sapte creste aflate in nori, dar pentru ca vremea se arata mai prietenoasa, facem o drumetie pe Torghatten, muntele prin care legenda spune ca un urias, Hestmannen (omul-cal), ar fi tras o sageata. Gaura din el masoara 160 metri lungime, 35 metri inaltime si 15 metri latime.  E practic o pestera deschisa la ambele capete.
Dintr-o anumita pozitie, de pe pe mare, se poate vedea dintr-o parte in cealalta prin ea, fotografii vaneaza de obicei asfintitul, momentul cand in peretele muntelui apare soarele... atunci cand apare.
Traseul de intoarcere de pe munte ne poarta pe malul marii, pe pasunile inflorite ale localnicilor.

Remarc oaia cu cagula (nu stiu cum se numeste rasa)
niste cocori (?) iesiti la vanatoare de broscute probabil
si un pod (al catelea?) curbat, asa cum au multe.  De ce sa faca doua cand unul singur e suficient ca sa uneasca vreo 3 insule?
Un pic de senin ne lasa sa intrevedem cum ar fi aratat locurile intr-o alta lumina.

dar noi, ca niste lupi de mare veritabili ce am devenit dupa atata plimbat, cu tot cu masina, pe mare, ne avantam spre furtuna.
Totul e bine cand dam de liman.
 La un moment dat, trecem si Cercul Polar inapoi, intr-una din transbordari, apoi ajungem si in punctul considerat centrul geografic al tarii si ne indepartam pentru scurt timp de coasta, atrasi si de alte peisaje.
Formofossen ne intampina cu suvoaie tulburi, ingalbenite de ploile torentiale. Atunci cand un rau intreg se prabuseste printr-un spatiu ingust de vreo 3 metri, chiar daca nu de la mare inaltime, vuietul si norii de apa care se ridica impresioneaza. Indiferenti la vreme, pescarii incaltati cu cizme inalte de cauciuc stau in mijlocul raului, mai sus de cascada, si-si vad linistiti de somonii lor, desi am vazut pe undeva prin tara, nu stiu daca prin zona asta sau alta, un panou de avertisment ce-i anunta ca pestele ar putea fi infestat cu un parazit.
Trecem din nou pe langa firisorul Vinufossen, cea mai inalta cascada de Europa, cu caderea ei de 860 de metri, formata de ghetarul Vinnu. Acum pare mai bogata, mai rasfirata, dar si mai acoperita de nori decat data trecuta, asa ca imaginea ei nu spune mare lucru, ar trebui completata mental. 
Si din cascada in cascada topaim pe patru roti spre masivul Trollheim (Casa Trolului), unde intram pe valea Innerdalen.
Trebuie doar sa ai timp, ca soarele va aparea pana la urma. Prea mult nu avem, dar parca era nevoie si de o zi de odihna, asa ca ne-o petrecem acasa la troli, citind (ce putea fi mai potrivit aici decat Jurnalul lui Nansen?), uitandu-ne la filme si admirand privelistea din fata casei pe roti.
Trolii nu ne viziteaza, in schimb vine soarele, si ne lasa sa pornim la pas, in cele mai bune conditii, prin ceea ce norvegienii, mari amatori de miscare in aer liber, considera cea mai frumoasa vale interioara din tara. Masivul este brazdat de o multime de poteci si, ca orice zona montana norvegiana, impanzit de cabane, unele full service, cu cazare si masa, altele self service (dotate cu cele necesare, dar fara personal, unde turistii lasa, la plecare, o suma modica, pentru intretinere, si altele no service, unde poti dormi gratuit, asigura doar adapostul de baza, eventual poti gasi provizii lasate de alti turisti sau poti lasa la randul tau ceva pentru cei care vor veni. Noi am hotarat totusi sa nu facem plimbari mai lungi de o zi, pentru a nu ne lasa masina abandonata si suferinda de singuratate.
Asa ca pornim pe la 9 dimineata spre Innerdalstårnet (1394 m), pe un traseu ai carui primi 5 kilometri ne conduc la locul de unde se intra propriu-zis pe vale.

Pe langa cascada din fundal trece poteca noastra, dar mai e cale lunga pana acolo. 
 Salutam fauna locala
cu veselia data de imprastierea norilor
si, dupa ce iesim din padure, incepem sa urcam pe langa cascada
pana cand cele doua varfuri care strajuiesc valea incep sa se apropie
iar cabana si lacul raman jos, tot mai departe.
Ajunsi pe sa, constatam ca varful propriu-zis este inaccesibil
 dar o alta vale se deschide in fata noastra, printre creste.
Gasim si "vinovatul" de cascada pe care o zaream de jos.



Incercam sa ne orientam pe harta, sa vedem cat de departe ar merge poteca printre creste si intelegem ca departe, mult prea departe pentru cei vreo 8-10 kilometri pe care-i mai avem de parcurs la intoarcere. Distantele par mici in poze si muntii par simple delusoare, dar cand urci iti dai seama ca locul care iti pare la doi pasi este la doua ore.
Asa ca pozam, admiram si pornim inapoi, pe acelasi traseu. 
Incalzirea a fost facuta, de acum nimic nu ne mai putea impiedica sa luam cu asalt toti muntii pe care ii aveam in plan... in afara de vreme. Dupa un pic de salbaticie, ne intoarcem la civilizatie, in orasul meu norvegian preferat.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.