Orhan Pamuk - Femeia cu Parul Rosu
Anul acesta, Pamuk a revenit cu un roman usor atipic fata de cele cu care ma incanta atunci cand ma tara nesimtite in nostalgia sa pentru un oras in permanenta schimbare sau, si mai demult, in misterioasa si tenebroasa lume a miniaturistilor Imperiului Otoman, in ceea ce ramane pentru mine, in continuare, cartea sa de referinta. De la Ma numesc Rosu pana la Femeia cu Parul Rosu, nu au ramas foarte multe, persista culoarea pasiunii si a sangelui, un (posibil) cadavru pe fundul unui put, o meserie aproape disparuta, din categoria celor pentru care autorul pare sa aiba o constanta si explicabila fascinatie, pe care i-o impartasesc, de data asta cea de fantanar. La noi cred ca mai sunt sapatori de puturi, mai vad pe cate un stalp un biletel razlet cu "sap puturi, car moloz...", nu stiu daca in zilele noaste chiar mai sapa pana cand vor da de apa sau doar intretin fantanile deja ridicate acum niste zeci de ani, fiindca tehnologia le-a cam dat deoparte. E posibil sa mai existe insa zone cu acces mai dificil, unde fantanile raman principala sursa de apa.
Cem, personajul principal, din perspectiva caruia pare sa se desfasoare intamplarile cartii, este la inceput un adolescent ce-si relateaza momentele formatoare, atat profesional, ca ucenic al unui mester fantanar, cat si sentimental, prin prisma primei experiente erotice. Relatia dintre ucenic si mester este asemenea celei dintre orice discipol si maestrul sau.
"Potrivit Mesterului Mahmut, taina relatiei dintre mester si ucenic aducea cu cea a relatiei dintre tata si fiu. Fiecare mester avea datoria sa-si iubeasca ucenicul, sa-l protejeze si sa-l educe ca un tata, caci, mai apoi, afacerea urma sa-i ramana ucenicului. In schimb, ucenicul avea sarcina de a invata ce avea de facut mesterul, de a-l asculta si de a i se supune. Daca in relatia dintre maestru si discipol se strecurau neiubirea si razvratirea, amandoi erau pierduti, asa cum se petreceau lucrurile si in relatia dintre tata si fiu, iar lucrarea pe care o aveau de infaptuit acestia ramanea neispravita."
Visand sa devina scriitor, dar insusindu-si tainele meseriei de fantanar, Cem isi incepe drumul in viata intr-un mod ce s-ar putea plasa, simbolic, sub semnul lui Oedip. Dupa ce ucide memoria tatalui sau, care il parasise in copilarie, lasand in loc golul, absenta in momentele de cumpana, are o scurta relatie cu o femeie de varsta mamei sale. Legendele (care unesc lumea araba cu cea europeana, mitologia greaca si legenda persana) ii vor trezi amintiri, douazeci de ani mai tarziu, cand va reveni la locul faptelor, asa cum si eu mi-am amintit ca in copilarie citeam despre vitejiile lui Rustem, intr-o carticica aparuta la editura Ion Creanga, fara sa am habar ca era o adaptare a epopeei nationale iraniene.
Cu parere de rau o spun, modul in care Pamuk alege sa reinterpreteze mitul aduce oarecum cu telenovela turca adaptata, asa cum facea odinioara teatrul ambulant din targul unde Cem a cunoscut-o pe femeia cu parul rosu. Bate prea mult moneda pe o predestinare ce-si face cititorii sa anticipeze cu usurinta incotro se indreapta cartea, reia iar si iar subiectul fiilor care-si ucid tatii si al tatilor care-si ucid fiii, pentru a construi o metafora in jurul abandonului si singuratatii. Referintele literare, istorice si religioase converg in acelasi punct, colorate de detalii politice si economice ce nu au anvergura altor romane ale sale.
Nu pot sa despic mai mult firul, fiindca nu vreau sa dezvalui momentele-cheie sau twistul de final, cu schimbarea punctului de vedere. E totusi Pamuk, dar este mult simplificat, tragand de o poveste scurta si putin verosimila, intr-o increngatura a triunghiurilor amoroase de tati-fii-amanti/mame-amante, al carei fir principal nu are ramificatiile si puterea de invaluire a altor romane si imbibandu-si cartea, asa scurta cum e, cu detalii repetitive, pana intr-atat incat se pierde interesul pentru tema si ramane doar cel pentru referinte si detaliile de atmosfera. Sper din tot sufletul ca Pamuk nu a inceput sa se plictiseasca de arabescurile literare si nu se va limita pe viitor doar la triunghiuri...
Cem, personajul principal, din perspectiva caruia pare sa se desfasoare intamplarile cartii, este la inceput un adolescent ce-si relateaza momentele formatoare, atat profesional, ca ucenic al unui mester fantanar, cat si sentimental, prin prisma primei experiente erotice. Relatia dintre ucenic si mester este asemenea celei dintre orice discipol si maestrul sau.
"Potrivit Mesterului Mahmut, taina relatiei dintre mester si ucenic aducea cu cea a relatiei dintre tata si fiu. Fiecare mester avea datoria sa-si iubeasca ucenicul, sa-l protejeze si sa-l educe ca un tata, caci, mai apoi, afacerea urma sa-i ramana ucenicului. In schimb, ucenicul avea sarcina de a invata ce avea de facut mesterul, de a-l asculta si de a i se supune. Daca in relatia dintre maestru si discipol se strecurau neiubirea si razvratirea, amandoi erau pierduti, asa cum se petreceau lucrurile si in relatia dintre tata si fiu, iar lucrarea pe care o aveau de infaptuit acestia ramanea neispravita."
Visand sa devina scriitor, dar insusindu-si tainele meseriei de fantanar, Cem isi incepe drumul in viata intr-un mod ce s-ar putea plasa, simbolic, sub semnul lui Oedip. Dupa ce ucide memoria tatalui sau, care il parasise in copilarie, lasand in loc golul, absenta in momentele de cumpana, are o scurta relatie cu o femeie de varsta mamei sale. Legendele (care unesc lumea araba cu cea europeana, mitologia greaca si legenda persana) ii vor trezi amintiri, douazeci de ani mai tarziu, cand va reveni la locul faptelor, asa cum si eu mi-am amintit ca in copilarie citeam despre vitejiile lui Rustem, intr-o carticica aparuta la editura Ion Creanga, fara sa am habar ca era o adaptare a epopeei nationale iraniene.
Cu parere de rau o spun, modul in care Pamuk alege sa reinterpreteze mitul aduce oarecum cu telenovela turca adaptata, asa cum facea odinioara teatrul ambulant din targul unde Cem a cunoscut-o pe femeia cu parul rosu. Bate prea mult moneda pe o predestinare ce-si face cititorii sa anticipeze cu usurinta incotro se indreapta cartea, reia iar si iar subiectul fiilor care-si ucid tatii si al tatilor care-si ucid fiii, pentru a construi o metafora in jurul abandonului si singuratatii. Referintele literare, istorice si religioase converg in acelasi punct, colorate de detalii politice si economice ce nu au anvergura altor romane ale sale.
Nu pot sa despic mai mult firul, fiindca nu vreau sa dezvalui momentele-cheie sau twistul de final, cu schimbarea punctului de vedere. E totusi Pamuk, dar este mult simplificat, tragand de o poveste scurta si putin verosimila, intr-o increngatura a triunghiurilor amoroase de tati-fii-amanti/mame-amante, al carei fir principal nu are ramificatiile si puterea de invaluire a altor romane si imbibandu-si cartea, asa scurta cum e, cu detalii repetitive, pana intr-atat incat se pierde interesul pentru tema si ramane doar cel pentru referinte si detaliile de atmosfera. Sper din tot sufletul ca Pamuk nu a inceput sa se plictiseasca de arabescurile literare si nu se va limita pe viitor doar la triunghiuri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.