Spre capatul lumii si inapoi - partea XII

Oslo 

Locuind in Bucuresti, nu mi-am pus niciodata problema daca exista un City pass al orasului. Am verificat acum, am gasit o pagina ce povesteste despre un card oficial, dar nu contine deloc informatii utile (tarife, perioade de valabilitate, etc.). Nu reusesc sa-mi dau seama ce se intampla atunci cand chiar vrei sa cumperi unul (nu era vreun buton in acest sens), daca nu e doar o teapa, vorbe goale, o pagina facuta pentru ca "se cere", fara scop practic. Ma bucur sa vad ca un obiectiv ca Parcul Herastrau, care poate fi oricum vizitat gratuit, este inclus in card si ca nu este uitata nici colectia de masini a lui Tiriac... Mda! Nici vorba de gratuitate la transport, evident. 

Pentru ca voiam sa aprofundez atractiile locale ale capitalei norvegiene, am luat un Oslo City Pass  de 48 de ore care si-a facut banii cu varf si indesat. Nu numai ca a asigurat intrarea la toate muzeele vizitate (si au fost cateva, dupa cum veti vedea), dar si transportul in comun, incluzand vaporasul de traversare a golfului din zona muzeelor spre centrul orasului. Iar mersul cu autobuzul este in sine o experienta placuta, fluida, fara ambuteiaje si ne-a oferit ocazia de a vedea si locurile de pe traseu. Ce nevoie sa mai ai de autobuzul special, de sightseeing, cand poti sa urci si sa cobori pe orice linie si sa te opresti acolo unde te atrage ceva? Poti sa nu ratezi nimic, fiindca harta este detaliata si vine impreuna cu o brosura de prezentare pe scurt a obiectivelor. In fiecare statie, este afisat programul autobuzelor cu ora sosirii, respectata la minut!
Tot legat de autobuze, am citit intr-un tabloid cand eram in oras (asta reusesc deocamdata sa buchisesc, au limbajul mai simplu, in Aftenposten, ziarul serios, mi-am prins urechile) despre modul in care un grup extremist anti-imigratie s-a facut de ras luand scaunele din autobuzele din Oslo drept femei musulmane. Povestea o puteti citi (in engleza) aici, unde apare si poza care a starnit valva. Dincolo de asta, e drept ca zona centrala a orasului a cam fost "cucerita", un intreg cartier al migrantilor de toate natiile se intinde fix in centru, cu magazine cu produse specifice, restaurante, moschei si alte cele.

Sa pornim insa la plimbare, mai ales ca m-am convins ca pentru norvegieni walking distance poate insemna oricat. Candva tot ajungi la destinatie, nu? Chiar si pe jos. 

De la campingul pentru masini locuibile (campere, vanuri, rulote) in care ne-am cazat, in portul de ambarcatiuni mici,

pana la zona muzeelor, am urcat un deal prin padure, am ratacit prin curtile oamenilor (vorba vine "curti", acolo unde nu exista garduri treci asa, printre case, pur si simplu),

am calcat in picioare pajistea regala pe unde pasteau linistiti niste cai 

si am trecut pe langa domeniul si ferma regelui (cea din urma vizitabila, eco, bio, accesibila si prietenoasa, sa poata vedea doritorii mieii si viteii nobiliari). In cele din urma, am ajuns si la muzee. 

Pe Fram il las pentru data viitoare, ca am mai multe de spus si o sa incep cu obiectivele din partea cealalta a orasului, pe care le-am gasit mai putin interesante decat cele de pe latura exploratorilor.

La Munch-ul laudat sa nu te duci cu sacul. Aveam asteptari mari, pentru ca-mi place atmosfera intunecata a tablourilor sale. Ma gandeam eu ca nu voi avea norocul sa vad vedeta, dar macar o varianta a ei, poate un Sarut, o Despartire, o Melancolie, un Vampir... Vara asta, muzeul a continut doar o expozitie conceptuala, avandu-l drept curator pe Karl Ove Knausgård, Mot Skogen (Towards the forest) ce-si propune sa ofere o viziune noua asupra operei lui Munch, pornind de la tablourile luminoase din tinerete pana la cele mai intunecate, aducand in fata publicului lucrari niciodata prezentate pana acum. Pe principiul ca, atunci cand un pictor este celebru, si incercarile mai putin reusite sau abandonate trebuie sa se bucure de aura de celebritate. Prea putine lucrari amintesc vag de motivul pentru care voiam sa vad picturile lui Munch,

prea multe sunt in stadiul de work in progress, niciodata terminate. Stia el artistul de ce, eu sunt de parere ca nu erau destinate ochiului publicului, ca nu e suficient sa tragi cateva tuse pentru ca lucrarea sa ocupe un loc in expozitie.

Si citate, multe citate oferite de scriitor din noua sa carte despre Munch, promovata de expozitie, de vanzare la magazinul muzeului. Nu ma intelegeti gresit, imi place Knausgård, si ca om, din cate l-am putut deslusi prin interviuri, si ca personaj, monumentul lui literar este pentru mine un abecedar din care buchisesc cu greu, sper sa il inving pana la urma, acum ca am luat cele 6 volume din care, pentru 4, am ajutorul pretios al traducerii in romana.

Dar, vizitand muzeul, am ajuns sa ma gandesc daca nu e mai mult o forma de autopromovare a romancierului, pentru ca pictorului mi se pare ca alegerea tablourilor ii face un deserviciu. 

Tablourile pe care imi doream sa le vad se gasesc - aveam sa aflu - fie "la pastrare", in renovare sau prin alte expozitii, oricum, inaccesibile publicului. Remarc ironic ca magazinul de suveniruri al muzeului nu se sfieste sa vanda imaginea celebra dar inexistenta in expozitie a Strigatului, afisata pe tricouri, cani, pana si pe derizorii tocatoare sau palete pentru prajituri. 

La doi pasi de muzeu, se afla Gradina Botanica.  Nu stiu daca am nimerit anotimpul potrivit, dar ca varietate a speciilor mi s-a parut mai putin impunatoare decat ce avem noi la Cluj sau la Bucuresti. Este mai degraba un parc, un loc de relaxare frumos amenajat, pe teme (gradina montana, gradina vikinga, gradina bunicii, etc.)

 

cu explozii de culoare din loc in loc

si aranjamente originale, cum ar fi aceasta mini-gradina formata doar din plante vii, care continua sa creasca. Copiii erau bucurosi sa se piarda prin labirinturile verzi impletite.

In interiorul Gradinii Botanice, este Muzeul de Istorie Naturala, cel care pastreaza rezerva norvegiana de seminte pentru repopularea tarii cu plante in cazul unei catastrofe. Contine cateva exemplare spectaculoase, precum scheletul de T-Rex de la intrare 

si fragmente de meteoriti de pe Marte si Luna, pe langa o multime de roci fascinante prin jocurile de culori si forme.

Alcatuit ca o combinatie de Antipa cu Muzeul de Geologie, nu este nici pe departe la fel de hardcore ca Antipa, nu o sa vezi fetusi si organe, mai mult fosile si o parte substantiala de animale impaiate, ceea ce pe mine, personal, ma cam intristeaza.

Luam orasul la pas 

si ii admiram cladirile principale: 

Parlamentul

Centrul Nobel pentru Pace, care s-a cam discreditat in ochii mei de cand i-au oferit premiul lui Obama

Opera, construita oarecum in genul celei din Sidney, cu acoperisul pietonal scurgandu-se in mare

teatrul

Karl Johans gate, strada pietonala centrala, cu castelul regal in fundal, vizitabil vara, dar nu am simtit nevoia.

Si apoi dau de Norli, cea mai mare librarie locala, iar aici se rupe filmul pentru cateva ore, cat stau, ma minunez si-mi fac plinul ;). Vreau doar sa va arat ce figureaza la loc de cinste la raftul cu noutati: 

Ma intorc la muzee si traversam golful catre zona exploratorilor marilor, unde se afla, grupate, cele 3-4 obiective pe care tineam sa le vizitez inca de data trecuta: 

Muzeul Vaselor Vikinge contine trei ambarcatiuni gasite in apropiere de Oslo, vechi de peste 1000 de ani. Ceea ce impresioneaza inca de la prima vedere este starea lor de pastrare. Terenul argilos le-a protejat secole intregi, pana cand au fost aduse la suprafata, lasandu-le locuitorii sa-si doarma somnul de veci. Pentru ca asta le-a fost rolul, de monumente funerare, morminte pentru o regina, o capetenie (earl), doua femei gasite impreuna, din care una pare sa fi jucat un rol important in societatea vremii. Cum s-a putut stabili exact rangul celor morti? Dupa obiectele care ii insoteau pe barci, ce indicau statutul social inalt. Scheletele au oferit, si ele, informatii despre starea de sanatate sau cauza mortii. Osul retezat al genunchiului barbatului indica o lovitura puternica produsa de un obiect taios, care pare sa-i fi fost fatala; femeia mai in varsta s-a determinat ca suferea de osteoporoza si cancer intr-o forma avansata, posibila cauza a mortii. Despre insotitoarea sa nu se stie cu precizie daca a fost un sacrificiu uman sau nu, rana pe care o suferise la gat era in curs de vindecare in momentul mortii. 
Bijuterii nu s-au gasit, se estimeaza ca mormintele au fost jefuite chiar de atunci, din epoca vikinga. Insa exista obiecte de uz casnic, ornamente cabaline precum acesta,

  fragmente de tesaturi, chiar si sanii 

  ce le-au oferit cercetatorilor multe informatii despre modul de viata si indeletnicirile vikingilor. 

Este chiar impresionant cat de multe se pot afla pornind doar de la cateva schelete si obiecte. 

Aceasta este nava vikinga pastrata cel mai bine din cele expuse in muzeele lumii

iar aceasta cea mai veche dintre cele trei, mai mica decat celelalte doua, care se crede ca avea o foarte mare viteza de deplasare.

De la exploratorii din vechime ajungem la cei din secolul trecut. Citisem cartea si vazusem filmul, asa ca trebuia sa vad cu ochii mei minunea de pluta care a strabatut oceanul: Kon-Tiki. 

Am intrat mai adanc in lumea lui Thor Heyerdahl, temerarul explorator care, fara sa stie sa inoate, s-a hotarat sa porneasca la drum cu o pluta construita pe 9 busteni de balsa, o alegere perfecta pentru porozitatea si adaptabilitatea acestui lemn. Franghiile groase ce legau pluta si-au sapat singure santurile in care sa se aseze in cea mai potrivita pozitie in raport cu forta si directia valurilor. 

Intr-o sala alaturata, se afla si vasul din papirus cu care acelasi Heyerdahl a intreprins expeditiile Ra, cu care a vrut sa demonstreze ca si egiptenii antici erau in masura sa construiasca vase capabile sa traverseze marea. Asa ca a facut aceasta constructie dupa desene gasite in cadrul sapaturilor arheologice din Valea Regilor. Cand a ajuns pe aceasta barca in Barbados, a tinut sa specifice ca asta nu inseamna ca egiptenii chiar au trecut Oceanul Atlantic, ci voia doar sa demonstreze ca in Antichitate, si chiar mai inainte, exista tehnologia necesara unor asemenea incursiuni, ca ambarcatiunile primitive erau suficient de sigure si solide.

Cu Kon-Tiki si Ra, Heyerdahl a pus bazele arheologiei maritime experimentale. Copiind ambarcatiunile respective si testandu-le, a putut sa afle mai multe despre caracteristicile si rolul acestora. Pe cand se afla in larg cu Kon-Tiki, a zarit la un moment dat pete de petrol pe apa, ceea ce l-a facut sa devina constient de pericolele poluarii si l-a transformat pentru tot restul vietii intr-un militant fervent pentru un ocean mai curat. 

Muzeul Maritim vine in completarea celui al Navelor Vikinge si al lui Fram, fiind dedicat uneia dintre ocupatiile principale ale unei natiuni ce pare sa aiba explorarea inscrisa in codul genetic. Nu este doar o simpla insiruire de obiecte, machete si panouri, ci, ca majoritatea muzeelor norvegiene, o experienta interactiva, in masura sa trezeasca interesul si celor mai putin pasionati de domeniu, cu jocuri, panouri, filme, ochelari 3D care sa-ti dea senzatiile traite de navigatori pe o mare in furtuna. O vizita la muzeu nu este doar o ocazie de a afla date si intamplari, desi partea informativa este si ea substantiala, ci apeleaza la toate simturile, pentru a-si atrage vizitatorii catre domeniul prezentat. Ma intreb de ce nu vad asa ceva si pe la noi, nu cred ca ar fi o investitie prea mare pentru a ingloba exponatele si panourile intr-un concept: unul-doua filmulete de prezentare sau reconstituire a unei epoci, cateva joculete de genul intrebari si raspunsuri din care sa poata invata si copiii, explicatii pe intelesul lor in paralelel cu panoul principal, pentru adulti, cum prezenta, de exemplu, o imaginara maimutica de pe Kon-Tiki expeditia pentru cei mici, un program bine facut (adica nu de Siveco), care sa nu dea mesaje de eroare mai ceva decat al ANAF-ului, un joc pe calculator, ceva care sa sparga monotonia privitului, sa te lase sa pipai, sa simti, sa auzi, sa receptezi diferit informatia, captand interesul. Cei care se plang ca generatia tanara petrece prea mult timp in fata monitoarelor pot transforma aceasta atractie in ceva educativ, pot aduce monitoarele care-i fascineaza atat de mult pe copii in muzee.

 Da, stiu, "nu sunt bani", ci doar buzunare fara fund, eterna scuza! Eu cred ca e un cerc vicios, din care se scurg banii. Pentru ca nu sunt bani, turistii nu vin, nu au ce vedea. Pentru ca nu vin, nu sunt bani pentru investitii si modernizari. In sfarsit!

Mergem acum spre inaltimi, chiar spre mari inaltimi.

Muzeul Schiului de la Holmenkollen este construit in munte, sub trambulina, fiind cel mai vechi de acest gen din lume. Ofera o istorie detaliata a echipamentelor, din vremea vikingilor pana in zilele noastre, dar le si da vizitatorilor ocazia de a experimenta senzatiile traite pe schiuri sau pe placa ori vantul puternic.

Pentru pasionatii de sporturile de iarna, este foarte interesant. Afli detalii despre legaturi, imbracamintea de iarna, evolutia formei schiurilor, dar si despre campionii pe care i-a dat Norvegia in sporturile de iarna. Candva dominau schiul alpin, in ultima vreme au rezultate mai bune la schi fond (in special fetele), biatlon si sarituri de la trambulina. Schiul fond este un sport national, cum vine prima zapada pornesc toti, mari si mici, cu familia regala in frunte, prin parcuri, pe alei, pe dealuri si prin paduri, la plimbare. Iar acum, vara, am vazut o multime de lume (nu stiu daca toti sportivi de performanta), antrenandu-se cu schiuri pe role si bete, fie ploaie, fie soare. 

Si ajungem la punctul de lansare pe trambulina. Admiram orasul de sus (putin cam departe pentru a identifica cladiri) 

si ezit daca sa cobor de acolo pe jos sau cu tiroliana. Recunosc, am fost chicken, senzatia a fost prea coplesitoare cand am vazut haul care mi se casca la picioare si toata placerea mea de a incerca senzatii tari s-a cam dus rostogolindu-se de pe trambulina la vale... Este o adancime pe care nici pozele, nici competitiile de sarituri de la televizor nu te lasa sa o percepi cu adevarat. Acum regret. Daca as fi mers intai pe puntea miscatoare pe care urma sa ajung mai tarziu, cred ca m-as fi aruncat.

Fram, dupa cum spuneam, vine data viitoare. Apoi mergem iar la mare, ca la Oslo se innoreaza, la mare se anunta soare. Cam asa am zigzagat prin tara tot timpul, cautandu-i, pe cat posibil, locurile senine, fugind de ploi si zabovind ceva mai mult unde gaseam soare.