sâmbătă, 2 septembrie 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea XIII

Fram

Acum multi ani, cand auzeam prima oara de Fram, el avea chipul unui urs polar. Mult mai tarziu am aflat ca numele ii fusese inspirat de primul vas care a ajuns la Polul Nord, insa nu era o informatie corecta, expeditiei i-au mai lipsit cinci grade de latitudine ca sa-l atinga. Si abia de curand, de cand am inceput sa invat norvegiana, mi s-a deslusit si sensul cuvantului: inainte
Mergeam si noi inainte inainte, cu Ursul propriu (asa se numeste masina). Aveam in loc de pemican paste, rosii la cutie si tot soiul de boabe si carnuri conservate, provizii pentru o expeditie de trei luni.
Prin urmare, ce alt moment putea fi mai bun sa citesc Jurnalul lui Nansen decat atunci cand ne indreptam spre nord?! Stiam ca nu am cum sa ajung pe unde a fost el, dar tot am gasit inspiratie in calatoria sa in timp ce-mi imaginam zapezile de care vom da la Capul Nord (not!), in descrierea zonelor prin care trecea la plecare si pe care aveam sa le strabatem si noi pe drumul de intoarcere, in sens invers. Mai luam cate o gura din berea care i-a sponsorizat, printre altii, expeditia si ma gandeam ca pe atunci, prin 1893, marcile de bere sponsorizau expeditii de cercetare, nu spectacole de divertisment efemer, cum se intampla in zilele noastre, cand cele din urma au o mai mare expunere mediatica decat munca din laboratoare.  Volumul 2 l-am terminat in acea zi ploioasa din Innerdalen cand asteptam aparitia soarelui pentru a urca pe munte si ziua n-a parut deloc lunga in compania lui Nansen, stiind cum Fram astepta candva luni bune, prins in gheturi, curentii favorabili pentru a putea inainta.
Mi-ar fi placut, cred, ca imaginile din carte sa fie color. Fotografiile nu pun probleme de intelegere, dar cand vezi o schita in acuarela sau un pastel, toate in alb-negru, devine putin cam problematic sa le distingi. Din fericire, aveam sa vad unele imagini (nu stiu daca chiar cele din carte) la Muzeul Fram.
Ce mi-a lipsit mie cu desavarsire (dar timpul petrecut departe nu prea suporta comparatie) a fost dorul de casa care il incerca destul de des pe Nansen. E drept ca in anul plecarii tocmai i se nascuse o fetita, alaturi de care nu a putut sa fie trei ani lungi, o parte din ei fiind petrecuti intre gheturi, asteptand sa se topeasca si curentii sa impinga vasul mai departe. Erau zile cand, in afara de cateva masuratori si vanatoare, nu avea nimic de planuit, de organizat, de pus la punct. Poate asta explica si dorul, si paginile in care Nansen este coplesit de fiorul poetic, ce alterneaza cu cele care prezinta observatii stiintifice riguroase si viata de zi cu zi la bord.


Mintea omului de stiinta, obisnuita sa clasifice, sa compare, sa noteze totul se vede in insemnarile sale: tabele de temperaturi (apa si aer), muzica ascultata la masa, chiar si liste cu diverse meniuri, pregatite de cel mai faimos bucatar arctic, Adolf Henrik Lindstrøm, cel care a participat la doua expeditii Fram si la expeditia Gjøa, fiind si primul care a dat ocol, pe apa, intregului continent american. In bucataria de pe nava, exista o reconstituire a ipostazei tipice a lui, surprinsa intr-o fotografie.
Buna organizare, incepand cu invatamintele pe care Nansen le-a tras din esecul unei expeditii anterioare, continuand cu o nava solida si pregatirea minutioasa a expeditiei (provizii, echipaj, echipamente) a facut ca din lungile luni de asteptare in gheturi sa nu aiba nimeni de suferit, dupa cum spune Nansen:
"Mai ca mi-este rusine de traiul pe care-l ducem: nu suferim de niciun necaz provocat de lunga noapte polara - descrisa in culori atat de intunecate -, necazuri indispensabile pentru o aventura polara care se respecta. Cand vom ajunge acasa nu vom avea despre ce sa scriem. Cat despre colegii mei, pot spune ce am spus si despre mine: cu totii sunt sanatosi, grasi, in stare buna; nici vorba de chipurile lungi si palide despre care se pomeneste de obicei. Nimeni nu este abatut. Auzind cat de mult se rade in salon (...) nimeni nu s-ar indoi de acest lucru. Si cum ar putea fi vreunul dintre noi bolnav? Avem parte de cea mai buna mancare, din toate felurile, mancam cat poftim, hrana este variata, asa incat nici cel mai mofturos dintre noi nu se plictiseste de ea. Avem un adapost bun, haine bune, ventilatie buna, facem exercitii fizice in aer liber ad libitum, nu ne epuizam muncind, avem carti amuzante si educative de toate genurile, ne relaxam cu jocuri de carti, sah, domino, halma, ne distram cu muzica si istorisiri. Cum sa ne imbolnavim?"
Mi-a placut tonul general al cartii, care imbina rigoarea si pasiunea de a-si impartasi experientele traite, fara sa dramatizeze si fara sa dea o aura eroica a ceea ce a fost, la momentul respectiv, expeditia care s-a apropiat cel mai mult de Polul Nord. Fiindca mai important decat sa atinga un punct geografic, pentru Nansen a fost sa cerceteze zonele polare, sa cartografieze, sa adune date despre clima, curenti, fauna, relief. Iar pentru mine, sa adun amintiri, imagini, momente, sa descopar alti oameni si alte obiceiuri. Insemnarile sale fac sa para totul mult mai usor decat a fost de fapt, desi nu omite nici temperaturile de - 40 de grade, lupta cu sloiurile de gheata, asteptarea inainte de a inainta inca un grad de latitudine, intamplarea dramatica petrecuta in timp ce inainta cu caiacul spre banchiza polara. Mai tarziu, cand Nansen va parasi nava, festinurile vor fi inlocuite si cu carne de urs cruda sau chiar sange de caine.

Doua lucruri m-au deranjat teribil in povestea lui Nansen, cu atat mai mult cu cat nu pare sa aiba remuscari: prea multe animale ucise cu cruzime, unele nu din nevoia de aprovizionare, ci doar asa, pentru ca se apropiau prea mult de nava sau de tabara: ursi polari, foci, morse, pasari. Nimic nu este observat de la distanta, ci impuscat, fie pentru studiu, fie pentru hrana, fie pentru ca reprezinta un potential (dar nu iminent) pericol pentru echipaj, fie, pur si simplu, pentru ca sunt in bataia pustii. Pentru cainii care trag la sanie pare sa aiba ceva mai mult compasiune, dar nu ezita sa-i ucida pe cei mai slabi pentru a-i hrani pe ceilalti... la inceput. Apoi doar pentru ca nu mai are nevoie de serviciile lor. Si ar mai fi gunoiul aruncat la intamplare pe banchiza... la sfarsitul secolului XIX se pare ca nici chiar exploratorii cu dragoste si interes fata de natura nu se preocupau de ce lasa in urma in regiunile nealterate de trecerea omului. Volumul 2 al cartii se concentreaza asupra expeditiei lui Nansen si a insotitorului sau, Johansen, cu saniile trase de caini si cu caiacul mai departe, spre nord, lasand in urma goeleta prinsa in gheturi.
Muzeul a fost o completare a cartii si invers. Pare mic de afara (cladirea de alaturi este Kon-Tiki), dar vizita lui a durat cam doua ore si am fi putut sa mai stam daca am fi citit cu rabdare chiar fiecare panou.
Principalele lucruri pe care nu le stiam tin de faptul ca Fram a facut nu una, ci trei calatorii, ajungand nu numai spre Polul Nord, ci si spre Polul Sud, impreuna cu Amundsen. 
Dupa expeditia cu Belgica (din care a facut parte si Emil Racovita), Amundsen, inainte de a fi primul om care a ajuns la Polul Sud, a fost primul care a trecut prin Pasajul de Nord-Vest, legatura dintre Oceanul Atlantic si Pacific. Nansen l-a sprijinit si l-a sfatuit sa-si completeze planul si cu cautarea Polului Nord magnetic. Amundsen si-a cumparat pescadorul Gjøa (de mai jos, mai mic decat Fram) si a devenit primul explorator care a strabatut pasajul. 
Apoi si-a propus sa atinga Polul Nord cu Fram, dar pentru ca era deja o destinatie extrem de disputata, a pastrat secreta schimbarea rutei, si anume Polul Sud. Abia in Madeira si-a informat echipajul unde mergeau cu adevarat. Imi imaginez consternarea unor oameni care, crezand ca se duc spre nord, au fost nevoiti sa navigheze cateva saptamani spre sud si sa-si imagineze ca liderul lor e total ratacit pe mare. Vazand modul in care Amundsen si Scott, in cursa lor pentru Polul Sud, si-au planificat expeditiile, cronologic, de cand au inceput inaintarea pe banchiza, englezul mi s-a parut teribil de amator, in comparatie cu ce citisem ca facea chiar si Nansen in nord, cu vreo 10 ani inainte. Friptura de pinguin si sampania nu acopera cerintele nutritionale ale unui explorator, nu proteina pura, nici celebrarea spumoasa a unui obiectiv neatins inca, ci carbohidratii si grasimile protejeaza de frigul polar. Si nu e o descoperire de ieri - de azi, Nansen stia deja asta!
Mi-a placut sa explorez nava Fram. Ca si in cazul lui Kon-Tiki, atunci cand ai in fata ambarcatiunea adevarata si vezi ca, desi in poze pare mica, este un vapor de vreo cateva etaje, cand ii studiezi cotloanele, totul capata brusc alte dimensiuni. Am vazut cabinele, 
incaperea comuna unde se aduna echipajul in lunga perioada cat a stat prins in gheturi, unde jucau jocuri, ascultau muzica, depanau amintiri legate de cei de acasa. Opt dintre exploratori aveau un numar total de 27 de copii.
Un epilog al expeditiilor? In poza cu Gjøa se vede in planul secund, reconstituit, dirijabilul Norge, redenumit Italia de catre Umberto Nobile, cel care a pornit intr-o expeditie polara in 1928. Un fel de excursie cu elicopterul, cum se fac in zilele noastre. Nefericitul s-a prabusit pe banchiza in apropiere de Svalbard si din echipajul de recuperare a supravietuitorilor a facut parte si Amundsen, care a vrut sa participe la misiunea de salvare, desi nu era in relatii prea bune cu Nobile, din cauza modului in care cel din urma se impauna cu expeditia sa. Hidroavionul in care se afla Amundsen a disparut cu toti cei de la bord. Nansen, in schimb, avea sa ajunga ambasador pentru emigranti la Liga Natiunilor, ocazie cu care a ajutat multe personalitati sa plece dintr-un URSS sufocant: Chagall, Stravinski, Rahmaninov.
Data viitoare, tot pe urmele unei carti, ajungem la capatul lumii. Nu inapoi spre nord, ci un alt fel de capat al lumii.

2 comentarii:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.