Spre capatul lumii si inapoi - partea XV

Templul muzicii

Incep sa am o senzatie familiara si sa constientizez, prin comparatie cu Scandinavia, ca Germania nu este chiar atat de departe de noi cum mi se parea acum cativa ani: toalete murdare in parcarile de pe autostrada, cate un grabit care intra aiurea pe benzi in trafic... incep sa ma simt ca acasa si sa se destrame un pic povestea cea frumoasa, dar e inca vacanta.
Am gasit faimoasele autostrazi germane asa cum le lasasem acum trei ani: in reparatii. Acum nu-mi inchipui ca exista niste nemti care-si petrec intreaga viata acolo, in mijlocul drumului, punand strat peste strat de asfalt si ca, odata ce au terminat, o iau precum Sisif de la capat. Probabil ca in lunile mai putin aglomerate stau si ei pe la casele lor, dar vara, cand soselele sunt strabatute, pe langa traficul normal, de o gramada de turisti inghesuiti in mii de masini mici, autocare, campere, rulote, trebuie sa le ofere imaginea felului in care autostrazile nemtesti au devenit de referinta in Europa. Pentru mine, sunt in continuare doar o imagine a eficientei modului in care un trafic de sase-opt benzi se poate inghesui pe trei-patru, iar calatoria prin Germania mi se pare din nou, ca si data trecuta, o experienta stresanta. Inexistenta limita de viteza la care viseaza soferii de Audi si BMW este trasata insa de limitele naturale, de vreo  30-40 km/ora. Uneori, GPS-ul cel destept, estimand lungimea cozilor de la semafoare sau de la punctele unde trei benzi trebuie sa se reverse intr-una singura, ne recomanda drumuri alternative, prin satele vecine, si asa mai vedem si imprejurimile, e mai placut, mai relaxant. Deci autostrazile germane sunt un mit care se construieste tot timpul. Aproape ca ma asteptam sa apara un panou care sa ne spuna ca peste trei ani aici va fi autostrada dumneavoastra, dar si daca ar fi aparut probabil ca mi-ar fi scapat, fiind in germana, in afara de autobahn nu as fi inteles nimic. 

Cu chiu, cu vai, ajungem la Treppendorf, un satuc linistit din nordul Bavariei care numara vreo 170 de locuitori... si de vreo 10 ori mai multi angajati Thomann. 

In 1954, cand Hans Thomann incepea ceea ce avea sa devina o afacere de familie de succes continuata in prezent de fiul sau, Hans Thomann jr., cred ca nu se gandea cat va creste si cum marca sa va ajunge cea mai importanta pentru cei care au legatura cu muzica (muzicieni, sunetisti, tehnicieni) din intreaga Europa. Ce a invatat de la tatal sau juniorul, fara studii de marketing sau administrative, a fost ca secretul unei afaceri de succes consta in a fi atent la nevoile clientului, pentru a ii oferi exact ce are nevoie. Corporatia sa este una atipica, in care angajatii adopta o tinuta lejera (nu cred ca se astepta nimeni sa poarte uniforma sau costum), sunt prietenosi si relaxati, gata sa ofere ajutorul (inclusiv sa acordeze sau sa regleze pe loc instrumentele pe care doresti sa le incerci - evident, gratuit -  fara sa le fi cumparat si fara sa aiba garantia ca o vei face) si probabil, obligatoriu la angajare, stiu cu totii sa cante la cel putin vreo doua instrumente.

 Acesta este magazinul in care am intrat ca intr-un muzeu, de aceea am si vrut sa vorbesc despre el, dar e doar o mica parte din ce reprezinta campusul Thomann. Pentru a va da seama de dimensiunea afacerii, pun si poza cu harta, desi a jumulit-o bine scurta ploaie torentiala. 

Magazinul este, cum ar veni, varful aisbergului, punctul 1 dintr-un campus care include depozite, birouri, centru de service, centru logistic, restaurant si inca niste cladiri care nu inteleg ce-s, ca scrie in neamta si am evitat activ contactul cu limba, sa nu-mi contaminez invatatul celeilalte. Dar sunt multe, e un urias complex pe care nu ti-l poti inchipui atunci cand iti comanzi de pe net ceea ce ai nevoie de la ei. Trebuia ca locul sa capete un chip!

Pe langa sculpturile cu tema muzicala prezente in jurul magazinului

exista semne de circulatie si indicatoare personalizate: 

Indicatorul in sus este Stairway to Heaven, in jos, Highway to Hell.
V-am tinut destul la usa, haideti sa intram!

De cum pasesti inauntru, te simti brusc ca intr-un muzeu. Te apuca o senzatie de descumpanire, de prea mult, nu stii in ce directie sa privesti mai intai. Totul pare deconcertant, de o abundenta coplesitoare. Si, cum spuneam, este doar partea vizibila. Multe instrumente nu sunt expuse dar, daca stii exact ce cauti si ce vrei sa ceri, iti vor fi aduse din depozit.

Cele trei etaje sunt bine organizate si reusesti sa-ti gasesti calea prin varietatea de exponate, ordonate pe categorii. Poti incerca orice in casti sau, pentru cele mai zgomotoase, in incaperile antifonate special amenajate. 

 

Pentru instrumentele care au nevoie de conditii de pastrare mai deosebite, exista camere speciale, mai friguroase, tobe in special am vazut ca erau asezate acolo. 

Au si studiouri intregi, echipate pentru testare. 

 

Iar  in materie de instrumente gasesti absolut orice categorie si marca:

 

 

 

 

Chiar si din cele mai putin folosite

ori carora nu stii cum sa le zici pe nume (marimbafon, imi sopteste colegul).

Daca pe mine, care am doar tangenta auditiva cu muzica, m-a cam buimacit tot ce am vazut si-mi venea sa-mi cumpar cateva instrumente sa ma apuc de cantat (ca nu m-as fi putut hotari la unul singur, macar niste zurgalai ceva, clopotei, parca tot imi venea sa iau), ganditi-va cum s-a simtit coechipierul meu muzician. A avut nevoie de inca vreo 3-4 ore sa isi revina si sa-si aleaga chitara preferata, pe care o vedeti mai jos, alaturi de reflexia lui si a copacului de langa (deci chitara nu contine pic de verde, sa fim bine intelesi!).

Timp in care eu am iesit pe afara si am admirat furtuna. In zona central-nordica a Germaniei, asta pare sa fie standardul unei zile de vara: dimineata e soare, incep sa se adune norii, dupa-amiaza vine torentiala zilei si seara se insenineaza din nou. Din punctul asta de vedere, e o imbunatatire dupa griul constant al ultimelor zile norvegiene, mai ales ca asfintiturile se petrec mai mereu intr-o explozie de culori si nuante. 

Maine mergem in Bavaria sa vedem niste castele si apoi in Tirol, ca pe-acolo, pe la granita de sud a Germaniei, nu mai stii care-i care, e suficienta o clipa de neatentie si ai alunecat in Austria. Sau invers, mergi linistit prin Austria si te trezesti ca drumul tau, intre doua puncte din Austria, trece prin Germania.