marți, 5 septembrie 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea XVI

Castelele bavareze

Castelul Neuschwanstein, construit intre 1869-1886, cel care a inspirat logo-ul Disney si a fost luat ca model intr-o multime de fictiuni literare, cinematografice, chiar si in jocuri video isi indeplineste cu succes si in zilele noastre rolul pentru care a fost construit de regele Ludwig (sau Ludovic) al II-lea al Bavariei (varcolacul din Gabriel Knight), cel de a-si purta privitorii intr-o lume ideala, a fanteziei, de retragere din fata realitatii. Si deja incepusem sa visez frumos la plimbarea prin incaperile sale.
Din pacate, realitatea a incurcat putin planurile: dupa ce am stat vreo jumatate de ora la coada de la casieria celor doua castele, Neuschwanstein si Hohenschwangau, am inteles ca asteptarea nu ar fi luat sfarsit odata cu cumpararea biletelor, ar mai fi urmat si coada pentru a intra, care era prevazuta vreo trei ore mai tarziu. Nu am rabdarea si cumintenia turistului obisnuit sa mearga in grup, sa fie dus de mana, cu gramada, prin punctele de atractie, cu atat mai mult cu cat veneam dupa vreo luna in care densitatea umana era mica, am preferat sa nu ma calc pe picioare cu multimea de chinezi si japonezi, am renuntat la a vizita castelele (biletul era pentru vizitarea interiorului) si am pornit in drumetie, pe cele doua dealuri, sa le vedem pe afara. 
Mai intai am urcat la Hohenschwangau, castelul construit de Maximilian II al Bavariei, tatal lui Ludwig, unde cel din urma si-a petrecut copilaria. Ridicat la inceputul secolului XIX pe ruinele cetatii medievale Schuangau, proprietatea unei familii de cavaleri pana la stingerea sa, a devenit resedinta oficiala de vara a familiei regale bavareze, unde Ludwig si fratele sau, Otto, si-au petrecut mare parte din copilarie. Dupa moartea regelui Maximilian, a devenit locuinta principala a regelui Ludwig si a mamei sale. 
Gradinile palatului, rearanjate recent (acum vreo 10 ani) pentru a fi readuse la forma din secolul XIX, oglindesc programul romantic al ansamblului. Fantanile arteziene pe care le contin adopta o simbolistica ce imbina Orientul (fantana cu leu, modelata dupa o fantana de la Alhambra), crestinismul (fantana Sfintei Maria), lebada (identitatea locala, cavalerismul). 
 
Si pentru ca am tot amintit de Ludwig al II-lea, zis si "regele lebada" sau "regele nebun", imaginea lui s-a asociat in mintea mea nu cu prestanta si atitudinea regala, ci cu vulnerabilitatea unui poet romantic damnat. Condamnat la regalitate la 18 ani, dar impiedicat sa o exercite de natura sa contemplativa, mai inclinata spre arta decat spre razboi si afacerile regatului, crescut intr-o atmosfera strict controlata de tutorii sai, ce incercau sa-i fortifice mintea si trupul prin exercitii si studiu, era mai interesat de poezie, muzica, plimbari in natura. L-a cunoscut si l-a sprijinit pe Wagner pe cand era rege, pana cand cei din jur l-au constrans sa-l expulzeze pe compozitor din Bavaria, din cauza cheltuielilor mari pe care le facea pentru a-l sustine, neglijandu-le pe cele aferente administrarii regatului. Nu il interesau deloc planurile militare, drept pentru care a lasat treburile concrete in seama emisarilor sai si s-a retras in universul propriu, planuind constructia castelulului Neuschwanstein. Chiar daca nu era complet finalizat, aici si-a petrecut Ludwig ultimii doi ani de viata, aproape pana la moartea sa din 1886, petrecuta in conditii neelucidate. 
Dupa ce guvernul il declarare iresponsabil, a fost luat de la Neuschwanstein si dus sub paza la palatul Berg, unde avea sa fie gasit intr-o noapte inecat, impreuna cu insotitorul sau, in lacul din apropiere, intr-un loc cu apa joasa. O varianta ar fi ca incercase sa se sinucida si l-a ucis in proces si pe cel care voia sa-l impiedice. Alta ca ar fi fost impuscat, incercand sa fuga de sub paza. Oricare ar fi adevarul ce ii incheie trista viata, ramane in urma un castel frumos, pozitionat intr-un loc de poveste. 
Castelul are vedere spre un pod
ce trece pe deasupra unui canion cu o cascada ce creeaza mici lacusoare limpezi verzui.

 Ne-am plimbat putin pe langa el,
 i-am admirat curtea interioara
si am constatat ca nici aici - ca si in cazul autostrazilor - Germania nu se dezminte, trebuie sa renoveze ceva, si anume partea cea mai frumoasa, fatada pictata.
La magazinul de suveniruri (si nu in padure) l-am intalnit pe Ludvig (am preferat sa-i dau numele in varianta scandinava) si m-am hotarat sa-l adopt. 
Mi s-a parut ca are ceva din privirea visator-pierduta a unui rege care nu si-a dorit sa fie niciodata rege, ca seamana putin la trasaturi cu stapanul castelului. De acum ma va insoti in calatoriile de vacanta pe post de mascota si alter-ego. Nu cere de mancare, nu lasa par, nu are nevoie de card de sanatate, e cu analizele la zi, e usor, pufos si sta cuminte la pozat. Daca animalul real de companie nu poate veni cu noi pe afara, fiind prea complicata procedura (ar fi trebuit sa-l lasam o luna in carantina la intrarea in Norvegia, nu stiu cum era cu celelalte tari prin care treceam, a fost suficient pentru a intelege ca, in timp ce noi cutreieram prin locuri frumoase, sarmana Pam ar fi stat intr-o cusca, drept pentru care a primit o vacanta la curte, de unde s-a intors fericita si ingrasata...), mi-am luat unul de plus.
Am observat mai peste tot ca oamenii sunt dornici sa se pozeze in fata monumentului, asteptam de multe ori, unde era posibil, sa dispara din cadru ca sa pot sa fac o fotografie a locului, nu-mi plac pozele cu straini in cadru, ma terorizeaza de-a dreptul gandul ca as putea sa fiu eu prin cadrele de vacanta ale altora. Nu inteleg sindromul pozatului personal, dar mi s-a explicat ca fotografii cu locuri gasesti oriunde pe net, oamenii vor sa arate ca au fost EI acolo. Pare logic. Deci Ludvig va fi marca mea inregistrata, considerati ca-s eu, ca tot nu imi place sa stau si sa fac frumos la poze. Pot fi soft ca ca o jucarie de plus, dar si cu niste tepi mari, cand ma supar, pot sa ma fac ghem de spini si sa ma retrag in interior, sunt un pic ca Ludvig. As fi vrut o bufnita, dar n-am gasit una care sa ma priveasca in ochi cu puterea de convingere a ariciului :).
Lasam in urma castelele si lacul limpede din valea dintre ele
 si pornim printre casele pictate bavareze 
 
spre Garmisch-Partenkirchen. Nu ne-am propus deloc sa facem turul trambulinelor de schi, dar asa s-a intamplat, sa fie obiectivul pe acolo :). Si apropo de turul trambulinelor, o sa mai vina una. Insa, cum drumul dintre doua puncte din Germania trece prin Austria, ne trezim de partea cealalta a granitei, unde dam peste o minunatie. Vine data viitoare, impreuna cu alte inaltimi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.