Spre capatul lumii si inapoi - partea XVII

Inaltimi 

Eram in Germania. Si mergeam intr-un alt punct din Germania. Daca nu ar fi fost atentionarile de vinieta, nici nu ne-am fi dat seama ca s-a schimbat tara. Si cum mergeam noi asa, printre dealuri subalpine ale Tirolului, ca nu le pot spune subcarpatice, ne iese in cale, suspendata intre doua varfuri, o punte pe care misunau niste furnici. 

Normal ca oprim, normal ca punem privirea canelui atunci cand vede un os si vrem si noi sa fim furnici. Puntea de la Reutte, pe numele ei Highline179, uneste ruinele unui castel, Ehrenberg, aflate pe unul dintre cele doua dealuri, cu fortareata medievala Claudia, de pe celalalt. Are 400 de metri, a fost construita acum trei ani, se afla la 114 metri inaltime si este cea mai lunga punte suspendata in stil tibetan din lume, omologata de Guiness Book. Ce inseamna in stil tibetan? Nu m-am lamurit eu prea bine, dar are legatura cu punctele de prindere, cu faptul ca nu este dreapta, ci curbata, dar lucrul care mi-a taiat putin la inceput picioarele si a facut-o scary este ca SE CLATINA! Se leagana stanga-dreapta, iar tremuratul picioarelor nu face decat sa-i amplifice miscarea :). Cum puteam sa ratam asa adrenaline rush?

Acum sa nu va inchipuiti ca ne dam peste cap la 100 de metri deasupra solului, se clatina putin, dar cand stii ca ai patru cabluri, doua de-o parte si doua de cealalta si nimic intre ele si tu te legeni suav in bataia vantului, acolo sus, in timp ce furnicile s-au mutat jos, masini si oameni ce trec pe sub tine, parca trambulina de la Holmenkollen nu mai pare o experienta de speriat. Partea placuta e ca dupa primii 100 de metri incepi sa te obisnuiesti. Si mai privesti in jur, mai faci o poza, sperand ca nu este ultima, 

 

 

iar cand ajungi in partea cealalta nu ai cum sa nu suspini de usurare. Am facut-o si pe asta! 

Fortareata din vale a fost construita in secolul XIII de un grof local, care voia sa controleze accesul in Tirol si sa-si consolideze puterea, supraveghind traficul prin vale. Ulterior, i-au tot fost adaugate ziduri de aparare si bastioane. Castelul Ehrenberg, ale carui ruine le putem vedea, avea sa fie ridicat mai tarziu, in secolul XVIII, marcand granita de nord a Tirolului, dar nu a capatat niciodata importanta militara dorita.

Si daca azi v-am dus la inaltime, schimb un pic ordinea cronologica si ramanem la inaltime.  Mergem si pe Zugspitze, cel mai inalt varf al Germaniei, aflat la 2962 de metri, la granita cu Austria. Pentru Austria, cu multi 3000+, e doar un muntisor insignifiant. Pentru nemti, este mandria montana nationala. Urcam pe versantul austriac (si ma rusinez sa va spun ca o facem cu telecabina, drumul pe jos ar fi luat, din partea asta, vreo 10 ore doar dus), nemtii cred ca au un traseu ceva mai scurt, nu cu mult, dar tot cam greu de cuprins intr-o singura zi daca nu ai pas vioi, iar noi numai proaspeti nu mai eram. 

 Evident, ne insoteste si noul meu prieten, Ludvig. 

 

Este frumoasa privelistea de sus, insa nu suntem inca pe varf. Mai putini sunt cei care urca pe varful real, poate ca ii sperie mesajul cu "atentie, via ferrata, numai pentru alpinisti experimentati!". E o alarma falsa, o gluma, de fapt un banc sec, ca e scurta catararea, vreo 100 de metri asa ca ajungem si pe varful... varfului

 

avand ca singura dificultate aglomeratia... Pe platforma bavareza a varfului, exista o intreaga desfasurare de forte, cu bere multa, mancaruri traditionale, de la wursti pana la minunatele galuste cu vanilie. O sa ajunga Oktoberfest chiar si acolo, am vazut afise! Si mai sunt prietenele mele, pasarile care mi-au ciugulit din mana paine in timp ce ma topeam de dragul lor. 

Stancutele alpine sunt aproape la fel de agresive in cersit ca si pescarusii gangsteri din Oslo unde, daca nu erai atent, riscai sa-ti fure mancarea din mana. Pot sa spun ca pentru prima data - si sper sa nu sune a remarca discriminatorie sau rasista - nu m-au deranjat deloc niste ciori cersetoare, ba chiar voiam sa se adune tot stolul in mana mea! 

Sa revin insa la partea germana a varfului, ca tot am avut o problema cu nemtii vara asta :). Daca va intrebati ce e cu schelele din poza cu urcarea spre varf, raspunsul e usor de intuit. Germania este in renovare si in reconstructie! Chiar si pe varful muntelui! 

Pe latura austriaca, pe care ne-am felicitat ca am venit, era liniste si pace.

Nemtii, in schimb, s-au hotarat sa schimbe una din cele doua telecabine de pe latura lor. Asa ca sunt pe ultima suta de metri cu amenajarea tramvaiului aerian cu doua cabine, cu capacitate de 120 de persoane fiecare, ce va intra in functiune din decembrie anul asta.

Nu stiu cum sa va spun eu, arata frumos de sus, peisajul este minunat in jur. Dar m-am simtit si nu m-am simtit pe munte, cu toata aglomeratia de la terasa si cu randul la care asteptam cuminti sa urcam, asa ca am vrut sa-mi implinesc si pofta de drumetie prin natura neaglomerata. 

Si tot mergand noi prin Tirol,

ajungem la un moment dat pe malul lacului Achensee,

cel mai intins lac austriac, si ne plantam pentru vreo doua zile pe marginea lui (in camping, normal, din Germania in jos nu am mai indraznit sa stam in salbaticie - ce dor mi-e de Norvegia deja! - , nici nu stiu cat este de legal in afara spatiilor special amenajate de pe langa benzinarii, care sunt oribile si ca peisaj, si ca facilitati, si nici compania nu e prea placuta). Din cate am vazut, campingurile din Austria si Germania sunt un paradis pentru cei mai statici sau cu familii numeroase, ce prefera sa-si petreaca vacanta intr-un singur loc. De la dusul pentru spalat cainii pana la locurile de deversare pentru campere si rulote, totul este bine gandit, un complex intreg unde poti sa-ti rezolvi orice nevoie de vacanta (si cand spun asta, ma gandesc si la tonomatele de prezervative si jucarii sexuale din campingurile germane, disponibile numai la toaletele pentru barbati - discriminare!). In campingul de aici am vazut si cel mai mic copil luat de parinti vreodata in vacanta, cred ca venisera de la maternitate cu el direct pe malul lacului, nu parea sa aiba nici doua luni. Statea destul de cuminte in leaganul lui tip hamac.

Din anumite unghiuri si intr-o anumita lumina la care mai punem putin albastru, malul lacului imi rascoleste dorul de fiorduri. 

Nu este un fiord norvegian, ci un lac tirolez dupa ploaie, Achensee (am aflat dupa aceea ca i s-ar mai spune si "fiordul Alpilor", aproape poti sa crezi ca ar fi). Nici ploile nu-s serioase pe aici, doar cateva minute torentiale, in loc de zile in sir gri si monotone. Dar e racoare, e placut, e inca vacanta pentru putin timp, pe care incerc sa-l dilat, sa-l prelungesc, cred ca daca m-ar intreba cineva acum ce vreau sa ma fac cand o sa fiu mare as spune, fara ezitare, "turist"!  De pe malul lacului pornim intr-o drumetie pe muntele din apropiere. Mai este timp pentru o ultima ascensiune, asa ca facem un traseu (nici nu mai stiu cum se numeste muntele, memoria mea la denumiri germane e aproape de zero), pentru a admira de mai sus vaile si crestele Tirolului si campingul unde ne lasam casa. 

In timp ce urcam cu spor, auzim brusc, in linistea aproape deplina a muntelui, mai intai clopotele bisericilor din vale, apoi o alarma antiaeriana. Primul gand e: oare cine sa fi invadat taman acum Austria? Suntem bine, departe, in pustietatile muntelui. Dar masina e acolo, jos. E deja parte a echipei, nu o putem lasa in urma! Apoi, gandindu-ne logic, presupunem ca e un exercitiu.

Ne-au lamurit doi trecatori: se pare ca e un obicei local tirolez, in fiecare sambata, la ora 12 fix, clopotele si sirenele anunta incetarea lucrului pe saptamana respectiva. Asa ca ne continuam linistiti drumul. 

Urcam la cabana aflata la vreo 1500 de metri,

 

si esuam in fata unor halbe reci. Plecasem total nepregatiti pentru drumetie, fara apa, fara haine de ploaie, iar norii incepeau sa se adune. 

Asa ca urmam drumul inapoi, cu regretul ca pe singurul varf pe care am ajuns in vacanta asta am facut-o cu telecabina (shame! shame!) si coboram la timp pentru a mai prinde o baie in apele placute ale lacului si pentru a o evita apoi pe cea in apele mai putin placute ale ploii. Destula apa o sa fie si data viitoare, in postarea care incheie epopeea vacantei...