Thursday, 7 September 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea XVIII

Cheile si drumul spre casa

Ce cautam noi la Garmisch Partekirchen, unde trambulina, in treacat fie spus, mi s-a parut prea joasa pentru a merita o plimbare cu tiroliana? 
Cautam niste chei. Nu le pierdusem, doar le cautam. Asa ca ne-am impiedicat, fara vreo intentie, de trambulina si de baza olimpica. Am gasit si cheile. Inainte de a intra in ele era un panou mare, nu stiu ce spunea, ca scria in germana, rusa si araba, limbi una mai pasareasca decat alta pentru mine. Ultima  dintre ele aveam sa inteleg de ce. Traseul prin Partnachklamm, unul usurel si racoros in ceea ce a fost probabil cea mai calduroasa zi a vacantei (adica singura cu peste 30 de grade) era plin de familii de arabi cu cate 3-5 copii. Exista ceva mai rau decat pitipoancele care urca pe Jepi pe tocuri, mai nou, probabil, in papuci cu blana. Femeia-sac. Nu stiu ce or purta ele pe dedesubt, dar cand le vedeam cu poalele falfaind si mergand tacute, fantome negre in spatele cocosului tantos, ma apuca o stare de revolta. O sa-mi spuneti ca traditia, cultura, respectul diversitatii, etc... Scuze, dar nu imi place diversitatea care presupune chin. Pentru ca imposibilitatea de a lua o gura de apa in public la 35 de grade fara sa faci niste contorsiuni printre falduri e un chin... Si apoi, when in Rome... when in Germany, when la munte... Le cam aruncam priviri piezise si nu-mi prea place persoana intoleranta in care incep de la o vreme sa ma transform.
Dar sa privim spre partea frumoasa: natura! 
Paraul Partnach are numai vreo 16 kilometri, suficienti pentru a-si sapa prin piatra muntelui un drum ingust si foarte pitoresc.
 
Daca atunci am zis wow, a doua intalnire cu cheile avea sa fie triplu wow. Mai lungi, mai spectaculoase, mai dificil de ajuns si, prin urmare, mai putin aglomerate decat plimbarea de familie din ziua precedenta, Höllentalklamm, adica Cheile Vaii Iadului sunt partea de inceput a unuia dintre traseele catre varful Zugspitze, anuntat ca fiind de vreo 8-9 ore (doar urcarea). Doar ce pornim pe el si inteleg care este faza cu iadul: urcus prin padure, din acela continuu si obositor, chiar daca dureaza mai putin de o ora. Si e doar inceputul.  
Imi imaginez cum e mai sus, cand dai de stancile fierbinti, lipsite de vegetatie, in bataia soarelui. Dar oboseala dispare brusc in momentul cand intram in chei
 si gasim poduri, tuneluri, cascade si pesteri sapate in stanca.
 
 De la iesirea din chei, drumul continua sa urce, tot mai abrupt si mai plesuv, catre varf.
Am ramas cu neimplinirea de a ajunge pe Zugspitze prin forte proprii asa ca, de ne-or mai tine pe noi picioarele si pe Urs rotile, sper sa mai ajungem prin locurile astea intr-un alt circuit. Ce nu prea mi-a placut mie in Germania (cheile nu erau in renovare!) este taxa pe natura. In Norvegia ai natura la discretie, de nu mai stii unde sa privesti mai intai, gratis. Pentru a vizita cheile, se platesc 4 euro de persoana. Partial inteleg, sunt amenajari care trebuie intretinute, nu e peisaj salbatic, nealterat, desi presupun ca nici potecile norvegiene nu se marcheaza singure. Dar nu ar fi mai firesc (si acum ma gandesc si la parcurile noastre nationale cu plata unde, in afara de marcarea traseelor, nu exista cine stie ce amenajari - si e foarte bine ca-i asa ) ca banii sa vina din taxele varsate in fondul Ministerului Turismului? Probabil ca - la noi, cel putin - prioritatea turistica este reprezentata de manastiri si biserici, la care nu cotizeaza doar oitele Domnului, ci noi toti, vrand-nevrand...
Dar sa iesim din chei si de pe terenul alunecos al modului in care se cheltuiesc banii publici autohtoni si, dupa cum va amenintam, mai vine o trambulina de schi, mai de la distanta, in fundal, nu ne-am mai apropiat sa-i contemplam inaltimea: 
Innsbruck e un oras vechi, aflat pe malul raului Inn, inconjurat din toate partile de privelistea pitoreasca a Alpilor. 
 
I-am admirat cladirile baroce, gotice, romantice si de jos, si de sus. 
 
Turnul orasului, in care mult timp a functionat inchisoarea, era locul unde un gardian anunta pana in anii '60 ai secolului trecut, dupa numarul de batai de clopot, zona unde avea loc un eveniment (incendiu, jaf, etc.), iar mai inainte, in secolul XV cand a fost construit, din el se striga ora exacta.
Orasul are aerul placut al unui burg germanic, aflandu-se la mai putin de 2 ore de condus de Munchen, cu case incarcate de istorie, fiecare avand inscriptionata propria-i poveste pe cate o placuta (locul unde Mozart a concertat la 13 ani, cladirea cu acoperis auriu comandat de imparatul Maximilian I pentru a-si celebra nunta cu Bianca Maria Sforza, cladirea din secolul XV cu basoreliefuri ce reprezinta scene de turnir, muzicieni si actori, pentru a aminti de functia pietei orasului). 
 
 
Casele acestea pictate, pe care le-am intalnit pretutindeni in Bavaria si Tirol, mi-au adus de fiecare data un zambet de buna dispozitie. Am observat ca bisericile au scene religioase, hotelurile imagini montane sau sportive, pensiunile reprezentari idilico-pastorale iar berariile (si-s multe, vesele, deschise mai tot timpul, spre deosebire de sobrietatea nordului, unde nu exista decat baruri si rare terase, linistite) infatiseaza.. ce altceva? imagini de carciuma, cu halbe si veselie. 
Faimoasele costume populare tiroleze si bavareze nu prea le-am vazut decat in magazine si pe domnitele care serveau la berarii, un singur domn se hazarda la 25-30 de grade sa umble pe strada cu pantaloni scurti si ciorapi grosi de lana, parte obligatorie a "uniformei". Ca sa intru si mai mult in spiritul zonei, am cumparat un CD cu muzica tiroleza de voie buna, cu care ne-am amuzat pe drum si, ulterior, ne-am stresat prietenii. Imi pare rau ca nu stiu suficienta germana cat sa inteleg ce cauta tractorul cu vaca pe autostrada, dar am constatat cu surprindere ca Supercalifragilistic este, de fapt, inspirata dintr-o melodie din Tirol, Hintermoser Kathi.
Cam pe aici se termina plimbarea noastra si a norilor de ploaie ce ne-au urmarit amenintatori, ne-au mai si ajuns din cand in cand. Am fugit de ei prin toate cotloanele Europei, de la sud spre nord si invers, prin 11 tari. Am adus ploaia si in Tirol,
si la Balaton, unde ne-am petrecut ultima noapte. Am ajuns pe soare, apoi s-a dezlantuit furtuna, ca tot ezitam sa ma arunc in apele laptoase ale lacului. Intre noi fie vorba, nu or fi ei ungurii nordici, dar stau mult mai bine la capitolul civilizatie in camping. Desi gradul de curatenie al facilitatilor scadea pe masura ce coboram spre sud, odata cu cresterea nivelului de zgomot, la Balaton a fost suportabil. Nu am mai fost de multi ani intr-un camping din Romania, poate vorbesc prostii si nu-i asa cum imi inchipui eu, cu manele si chiuituri langa cortul vecinului. Sau poate nu, daca are cineva detalii as vrea sa ma contrazica, sa ma surprinda placut.
Ne-am felicitat ca am facut turul in sensul invers acelor de ceasornic vazand cat de aglomerate erau punctele de frontiera (acolo unde sunt, nu ne-am intalnit cu ele la trecerile prin munti, doar pe autostrada) la intrarea in Germania si mai ales Austria, dinspre Ungaria. Nu cred ca niste kilometri de coada ii impiedica pe cei foarte hotarati sa intre: "am vrut sa emigrez, dar era coada la intrarea in Austria, asa ca m-am intors acasa"! Poate doar pe turisti, pe cei care nu vor sa-si petreaca o zi intreaga de vacanta la coada... Este mai degraba stilul meu, daca as fi ajuns acolo la dus, probabil as fi schimbat cumva directia, conform obiceiului de a nu sta la cozi.
Am intrat cu ploaia torentiala in tara, pe la Sibiu ne-am delectat cu vreo 3-4 curcubeie, ne-a udat pe toata Valea Oltului, strabatuta cu frica de a nu se surpa vreo bucata de munte taman cand trecem pe sub ea si, cand am ajuns in Bucuresti, a inceput din nou sa ploua. Deci eu nu cred povestile pe care le auzeam la telefon despre canicula :)!
Si vreau sa le multumesc celor care au introdus tariful unic european la telefonie/internet de la 1 iulie, cu 4 zile inainte sa plecam. Google ne-a fost de mare ajutor prin ratacirile noastre neplanificate, am reusit sa nu trecem asa, ca gastele prin ploaie, prin locuri pe care cine stie daca mai avem ocazia sa le mai vedem... Mai ales dupa ce am iesit din Norvegia, cand nu mai gasesti, la fiecare spatiu de parcare, panouri si pliante gratuite ce te invita sa aprofundezi atractiile locale.
Si gata, mi-am descarcat sacul cu povestea vacantei. Acum, dupa ce m-am intors, imi dau seama tot mai mult ca numai calatoriile imi pot da starea aceea constanta de fericire, de exaltare minunata, cand nu mai exista nici griji, nu ma doare nimic (pana si taieturile, juliturile sau vanataile le primeam cu bucurie, ca pe un suvenir din locurile ce-mi insemnau pe corp trecerea prin ele), vad doar frumusetea, natura de care nu incetez sa ma minunez. Gata cu visatul frumos, acum ma ascund iar de viata reala printre carti si filme. Si, ridicandu-mi ocazional moralul prin mici evadari de cateva ore sau zile, astept ca o noua mare evadare sa-mi dea iarasi senzatia de "viu", sa ma trezeasca din letargie, sa pornesc spre necunoscut sau spre locurile unde mi-a ramas o parte din suflet.  

1 comment:

Note: only a member of this blog may post a comment.