Friday, 31 March 2017

Un film fara cuvinte


Plemya (The Tribe) (2014)

Filmul regizorului ucrainean Miroslav Slaboshpytsky este unul din acele creatii rare ce pot pune de acord critica si publicul. La inceput, cand am vazut cadrele fixe prin care se perindau in tacere masini si oameni, m-am temut ca iar urmeaza sa vizionez un film in care tacerile lungi si privirile fixe ale camerei vor sa sugereze profunzimi abisale fara sa spuna de fapt nimic, fericind criticii prin metafore inaccesibile publicului. Insa nu a fost cazul. Treptat, camera incepe sa-si urmareasca eroii pe masura ce se construiesc conflicte si rabufnesc tensiuni, pana cand ajungem sa intelegem ca metaforele decurg firesc din poveste. O poveste trista, fara cuvinte, asa cum sunt si protagonistii ei, elevi ai unei scoli de surdo-muti de undeva din Ucraina, cu aspect de cazarma darapanata, cu un internat ce aminteste de cele ale liceelor de dinainte de 1990. Acum nu stiu cum mai sunt.
Primul lucru care m-a izbit a fost ca ajungi sa intelegi (aproape) totul, desi limbajul folosit este cel al semnelor. Am incercat sa-mi imaginez perspectiva inversa: e ca si cum un surdo-mut ar vedea un film netitrat. Asa cum ei reusesc mai mult sau mai putin sa citeasca pe buze, fiind mai atenti la gesturi, si noi, spectatorii care in mod teoretic ar fi in masura sa perceapa mesajul cu toate simturile, ne vedem privati de unul dintre ele si trebuie sa ne concentram pe gestica, mimica, expresie. Incepem sa intuim ca gesturile mai apasate, mai transante, sunt semn de cearta, ca acelea mai blande indica o conversatie normala.
Totul incepe atunci cand Serghei (stiu pentru ca m-am uitat pe distributie si am constatat ca personajele au nume, desi in film nimeni nu pronunta vreun cuvant) ajunge la o scoala pentru copii asemenea lui, cu o ierarhie bine stabilita. Treptat, baiatul pus sa doarma in prima noapte la usa, ajunge sa fie acceptat de cei din jur, sa-si gaseasca un loc in cadrul tribului. Titlul spune multe despre civilizatia, ierarhia si organizarea stricta a grupului, cu un sistem bine pus la punct, in care actele de violenta, prostitutia, furtul devin accesorii ale vietii de zi cu zi. Este socant sa vezi aceasta perspectiva asupra asa-zisilor "defavorizati", absolut deloc corecta politic, in care ei devin nu victimele, ci opresorii societatii.
Intr-un micro-univers inchis, dominat de violenta, construit pe relatii de putere clare, totul se rostogoleste pana la descatusarea finala, pentru a inchide apoi cu un gest hotarat usa in spatele ororii. Nu este un film placut de vazut, ci unul care te pune pe ganduri, ridica intrebari, ajunge chiar sa gaseasca justificari pentru crima intr-un sistem institutional mai surd si mai mut decat cei pe care-i guverneaza. Stim ca ne aflam in anii post-sotietici, exista toate indiciile, insa totul in jur exprima acea stare apasatoare de ruina, de la scoala si (mai ales) internatul care gazduieste copiii pana la parcul unde-si petrec timpul, cu instalatii ruginite si darapanate. Izbeste tacerea in care se desfasoara totul, chiar si scenele de bataie sau de sex se petrec in liniste (exista o exceptie, intr-o secventa cutremuratoare), transformand totul intr-o experienta deloc confortabil de vizionat, in deplina unitate cu scenariul. Totul atrage si respinge in acelasi timp, jucandu-se cu emotiile spectatorului, dar reusind sa-l scuture serios.
Chiar daca nu pot sa spun ca e un film care mi-a placut (ar fi greu si inadecvat sa afirm asta), este unul care m-a zguduit, m-a tinut aproape fara suflare de la un punct, m-a socat prin finalul violent pe care tot parcursul, privind retrospectiv, nu facea decat sa-l contureze, mi-a dat de gandit dupa aceea. E drept ca au fost si momente de respiro, ca m-a dus cu gandul nu de putine ori si la cinematografia noastra, ca stil si unghi al cadrelor. Daca ar fi sa fac o paralela cu ea, as spune ca "ciorba" ucraineana sunt imbracatul si dezbracatul, fiecare obiect vestimentar este dat jos sau pus pe rand, fara cut-uri, fara miscari ale camerei. Insa este un film atat de puternic tocmai pentru ca tacerea lui accentueaza imaginile, le emfatizeaza si raman pe retina mult timp dupa ce s-a terminat. Aceasta tacere isi striga mesajul mai tare decat ar face-o cuvintele. Ceea ce pentru organizatiile mafiote este un cod asumat, pentru tribul de copii este un dat natural, un punct de pornire intr-o existenta lipsita de compasiune si afectiune.
Iar filmul, cu toata cruzimea lui, este mai uman, mai autentic si mai empatic decat o productie care se straduieste cu orice pret sa transmita mesaje si esueaza in clisee. Ar suna banal sa va spun eu care sunt acestea, e un film intrigant si provocator, absolut de vazut. Spun doar ca nu intamplator autoritatea (profesorii) este mai mereu absenta si, atunci cand apare, indiferenta sau in complicitate cu tribul. Vreau doar sa mai adaug ca actorii insisi sunt adolescenti surdo-muti aflati la primul lor film, care se misca in fata camerei cu o dezinvoltura incredibila, ca si cum nici nu ar sti ca sunt filmati, ca si cum ar fi izolati in lumea personajelor lor, pe care nu poti decat sa o privesti neputincios cum se rostogoleste in propria-i degradare.

Wednesday, 29 March 2017

Cate ceva despre pictura


Julian Barnes - Cu ochii larg deschisi. Eseuri despre arta 

Nu citesti eseurile lui Barnes din acest volum atunci cand vrei sa afli parerea unui critic specializat in domeniul artei, ci cand te intereseaza ideile unui om pe care il apreciezi, iti place cum scrie, simti ca ai anumite afinitati cu el si ca poti avea incredere in modul sau de a gandi chiar si atunci cand gusturile sunt diferite. Adica scriitorul devine aici un fel de blogger, vorbind despre (ar spune unii) lucruri pe care nu le cunoaste. Asta apropo de ancheta literara pe care am citit-o de curand pe bookhub. Am constatat cu amaraciune ca unii respondenti traiesc inca intr-un turn de fildes in care isi doresc sa inchida si literatura, sa cearna opiniile si sa le pastreze doar pe cele profesioniste. Din partea mea, fiecare isi gaseste propriile criterii de selectie si se va orienta spre acela care ii vorbeste despre carti pe intelesul lui, cu sinceritate, fara emfaza, fara sa doreasca sa epateze si fara sa fie in slujba unei edituri sau a alteia. Este si motivul pentru care mi-au placut eseurile lui Barnes de aici, tocmai pentru ca nu se transforma intr-o cronica de arte plastice, stiti voi, din acelea cu terminologie estetica precum "hermeneutica hegemoniei cromaticului translucid-vibrant transcendent si cathartic...", ci vorbeste ca un om normal care se adreseaza oamenilor normali, incercand sa le calauzeasca pasii prin lumea imaginilor, nu sa le arate ca face parte dintr-un cerc al initiatilor inaccesibil muritorilor de rand.
De altfel, el insusi a avut nevoie de acel moment, de acea strafulgerare si de doza de mister pe care i-a oferit-o muzeul Gustave Moreau, dupa ce trecuse prin Luvru fara prea multe amintiri, pentru a incepe sa priveasca tablourile cu alti ochi, sa treaca de la privitorul pasiv a carui retina este bombardata cu imagini la cel participativ, ce gaseste emotia si cauta interpretarea de dincolo de ea.
"Flaubert credea ca e imposibil sa explici o forma de arta prin alta si ca marile tablouri nu au nevoie de cuvinte explicative. Braque era de parere ca am atinge starea ideala cand n-am mai spune absolut nimic in fata unui tablou. Dar suntem foarte departe de atingerea acelei stari. Ramanem creaturi incorigibil verbale, carora le place sa explice lucrurile, sa-si formeze opinii, sa argumenteze."
Mai ales atunci cand esti scriitor si modul de exprimare esential este cuvantul, cum altfel ai putea sa fii? Insa mie imi place acest incorigibil Barnes, care verbalizeaza in eseurile sale tablouri si pictori. Chiar daca gusturile noastre nu sunt de la bun inceput compatibile (inevitabil sa nu ai, ca iubitor de pictura, curente preferate, al lui este modernismul, ale mele sunt postimpresionismul si suprarealismul), chiar daca mi-am regasit prea putini favoriti disecati de privirea lui Barnes (Cézanne, Manet, Magritte in special, partial Redon), a fost o adevarata placere sa-i citesc eseurile. Pentru ca nu vede si comenteaza doar o pictura, ci si povestea din spatele ei ori a omului din spatele panzei, o idee de la care a pornit si in reconstituirea faptelor ce au generat Plutei Meduzei in O istorie a lumii din 10 1/2 capitole (intre noi fie vorba, titlul cartii publicate la aceeasi editura, Nemira, apare aici un pic modificat), cu care se deschide volumul. Eseul este urmat de alte 16, publicate intre 1992 si 2014  in Modern Painters si in diferite reviste dedicate literaturii, inca o dovada ca, de cele mai multe ori, perceptia scriitorului, nu a specialistului in pictura, a fost cea cautata de editori.
Cu toate acestea, Barnes nu se sfieste sa faca observatii legate de tehnica, proportii, culori, semnificatia unui tablou, detalii paradoxale (nu m-am intrebat niciodata, de exemplu, de ce in L'atelier du peintre  al lui Courbet pictorul care transpune pe panza un peisaj are alaturi un model nud). Sunt amanunte pe care ochiul le inregistreaza, dar nu intotdeauna mintea le proceseaza. Cu cat expozitia e mai ampla, mai variata in stiluri si perioade, risti sa intelegi si sa asimilezi mai putin. De aceea prefer un muzeu mai mic, eventual de autor, dedicat unui pictor pe care il iubesc, cum ar fi Muzeul Van Gogh din Amsterdam, imensului Louvre. Vreo 4-5 ore am petrecut in fiecare dintre ele, dar daca cel dintai m-a imbogatit, m-a ajutat sa inteleg mai multe lucruri legate de perioadele de creatie ale pictorului si tehnicile folosite si as mai fi vrut sa vad si alte tablouri, al doilea m-a obosit, m-a lasat cu senzatia ca nu am vazut mai nimic si parca nu se mai terminau salile cu scene de lupta si ingerasi.
In plus, Barnes demoleaza prejudecati legate de arta anumitor pictori (misoginismul lui Degas, de exemplu), face corelatii intre opera si viata (capitolul dedicat lui Delacroix se raporteaza indeaproape la jurnalul pictorului), vine cu amanunte interesante, cum ar fi cel ca nu eroina lui Zola, Nana, i-ar fi inspirat lui Manet tabloul cu acelasi titlu, ci invers, pictorul l-ar fi determinat, prin tabloul sau, pe Zola sa-i dedice un intreg roman eroinei cu aparitie trecatoare in L'Assomoir, ne povesteste despre ritualuri de lucru, iubiri devenite obsesii artistice, relatii cu alte personalitati influente ai vremii, supune atentiei si pictori mai putin cunoscuti, precum nabistii Vallotton si Vuillard.
Si, dupa cum isi incheie Barnes ultimul eseu din volum, dedicat prietenului sau, pictorul englez Howard Hodgkin, disparut la inceputul acestei luni, "Gata, ajung atatea cuvinte". Cititi, priviti, bucurati-va de culori, forme, senzatii! Si de cuvintele autorului, evident.

Thursday, 23 March 2017

Folclor, magie, ocultism


W. B. Yeats - Rosa Alchemica si alte scrieri

Cu povestirile lui W. B. Yeats am facut cunostinta recent, prin cele doua titluri alese sa faca parte din primul numar al revistei iocan (mi-a atras atentia in special Hanrahan cel Rosu), inspirat alese, fiindca redau cele doua directii generale in care merge volumul de fata: una cu radacini adanci in folclorul si credintele irlandeze vechi, cealalta mistica, ezoterica, oculta. 
Prefata Mihaelei Anghelescu Irimia ne ofera cateva repere din biografia autorului laureat cu premiul Nobel in 1923, dar si indicatii de interpretare a operei, precum si detalii legate de preocuparile sale constante in literatura, de perceptia de catre contemporani si posteritate, ce mi-au trezit curiozitatea nu doar fata de scriitorul Yeats, ci si fata de omul cu mai multe masti, un Pessoa al literaturii irlandeze, cameleonic in scris si in viata, diluandu-si cautarile spirituale in creuzet artistic. 
Ciclul cu care se deschide volumul, Istorisirile lui Hanrahan cel Rosu, a fost preferatul meu din carte. Recunosc, e mult mai usor sa ma prinda in plasa ei o literatura care-mi deschide portile spre copilarie, spre lumea magica a povestilor, cand fiecare basm era primit cu aceeasi mirare si fascinatie ca si cum ar fi primul si singurul cu acea tema. De data asta, mirarea nu mai era acolo, insa au ramas curiozitatea si bucuria descoperirii si un alt tip de facinatie, acela al corelarilor, al inrudirilor cu folclorul autohton. Fiecare literatura ce exploateaza acest filon porneste de la propriile traditii si credinte, insa de multe ori influenta populara este similara, bazata pe o cautare umana comuna tuturor natiilor. 
Hanrahan, eroul principal al ciclului ce ar putea reprezenta un microroman, cu trimiteri la povestirile anterioare si personaje recurente, desemnat in prefata ca un alter ego al autorului insusi, capata uneori trasaturile eroilor din folclorul nostru. Hanrahan ratacitorul mi-a amintit de acel fiu de imparat din basmele culese de Ispirescu ce porneste sa caute tineretea fara batranete si viata fara de moarte. Experienta este diferita, insa la capatul drumului ambii revin acolo unde timpul a trecut prea repede si nu-i asteapta decat ruina si pustiul. Hanrahan seducatorul preia ceva din mitul Zburatorului autohton, cu cantecul ce o vrajeste pe fecioara Oona. Intalnirile cu spiritele produc intotdeauna o pierdere, asa cum si in folclorul nostru exista flacai cu mintile ratacite dupa ce au vazut ielele dansand. Exista insa si particularitati specifice locului, cum ar fi Kathleen Ni Houlihan (Cathleen, fiica lui Houlihan), figura emblematica a nationalismului irlandez. La capitolul superstitii, gasesc alte asemanari: in Irlanda, cand un iepure iti taie calea inseamna ghinion. Ceasul rau, iepuru' negru?
Dar acest Hanrahan colindator prin lume, aflat la granita culturii irlandeze cu cea a Vestului european, poet si cantaret, poate fi asemanat la fel de bine cu trubadurii si menestrelii medievali. Cantecele lui au fost minunat surprinse de traducerea lui Mircea Ivanescu, a carui munca a fost continuata si completata de Radu Vancu, redandu-le ritmul interior si captand in limba romana farmecul legendelor irlandeze si cautarile initiatice ale lui Yeats.
Despre Roza tainica, cel de-al doilea ciclu, autorul marturiseste ca ar contine povestiri scrise in perioade diferite, insa precizeaza ca punct comun "lupta spiritualului cu ordinea naturala." Este un ciclu de tranzitie de la cel dintai la urmatoarele trei, Rosa Alchemica, Tablele Legilor si Adoratia Magilor. Magia ramane in continuare, insa este invaluita intr-o atmosfera pacloasa, cu mesaje transmise in vis, ispite, amagiri, tentatii din lumea demonilor, convertiri reusite si esuate, totul devine dark si reflecta framantarile unui suflet nelinistit, inclinat spre misticism. Rationalismul meu este cam incompatibil cu temele oculte, dar nu pot sa nu-i recunosc autorului capacitatea de evocare, puterea de a construi o atmosfera tensionata si angoasanta,  contrabalansata de imagini (voluntar sau nu) hilare in care sferele inalte ale initierii se balacesc in cotidianul mundan:
"Dintr-odata am stiut ca pleoapele ei nu tresarisera nici o clipa si crinii ei nu-si pierdusera nici o singura petala, si nici nu se trecusera, si am recunoscut, cu o mare spaima, ca dansam cu Oona, care era mai mult decat o faptura omeneasca sau mai putin, si care-mi sorbea sufletul, asa cum un bou soarbe dintr-o balta de la marginea drumului. Atunci m-am prabusit si intunericul s-a inchis asupra mea."
Sa nu uitam ca Yeats provine dintr-o cultura de confluenta, de intersectare a paganismului adanc inradacinat in traditiile si credintele populare cu catolicismul manifestat la fel de fervent, peste care s-a suprapus filonul poetic, generand astfel o proza initiatica si atemporala ce se poate citi ca un poem ezoteric sau ca un crez literar si uman in cheie simbolica. Este mai putin important daca aderam sau nu la ideile sale, pe alocuri contradictorii, ceea ce conteaza este ca ele ne ofera o carte incarcata de o fascinatie stranie.

Sunday, 19 March 2017

Adam si Eva in spatiu


Passengers (2016) 

Va spuneam mai demult ca, dupa excelentul Hodejegerne, regizorul norvegian Morten Tyldum a ajuns la Hollywood. Unde a primit o nominalizare la Oscar pentru The Imitation Game si apoi a revenit pe ecrane, anul trecut, cu acest SF. Intr-un viitor indepartat cand Marte nu mai este doar un proiect de colonizare ci exista nenumarate planete pe care locuitorii Terrei pot emigra pentru a lua viata de la capat, o nava se indreapta, intr-o calatorie de 90 de ani, spre o colonie, avand la bord 5000 de pasageri si cateva sute de membri ai echipajului. Cu totii isi dorm linistiti somnul criogenic pana cand unul dintre pasageri se trezeste brusc. Jim Preston (Chris Pratt) intelege curand ca este singur pe o nava uriasa, unde doar androidul care serveste la bar (Michael Sheen) ii poate tine companie.
Dupa aproape un an de izolare si singuratate, cand a incercat orice pentru a adormi la loc si a gustat din toate tentatiile si distractiile oferite de nava, al carei AI se ocupa de confortul pasagerilor insomniaci, trece peste dilemele morale si se hotaraste sa o trezeasca si pe jurnalista Aurora Lane (Jennifer Lawrence), de care se indragostise. Si de aici lucrurile incep sa decurga foarte previzibil, cu inevitabila poveste romantica a celor doi, conflictul, un punct culminant ce va trebui rezolvat, cand scenaristul Jon Spaiths (Prometheus, Dr. Strange) recurge la o solutie deus ex machina facila (si nu spun mai mult) si la asteptatul deznodamant. 
Mi-am pus si eu intrebarea ce as fi facut daca m-as fi trezit pe o nava si as fi stiut ca intreaga mea viata ar fi trebuit sa se desfasoare acolo. Mi-ar fi placut la nebunie! In primul rand, nu stiu daca m-as fi imbarcat, mi-e greu sa emigrez aici, pe Pamant, ce sa mai spun pe o alta planeta, unde totul e imprevizibil?! Dar daca as fi ajuns pe o nava care sa ma hraneasca, sa-mi ofere cinematograf, piscina, tot felul de moduri de petrecere a timpului liber (si da, tot timpul este liber acolo) plus turism intergalactic (nu uit sa va spun cat de trasa de par a fost faza cu trecerea pe langa steaua Arcturus, lasand deoparte faptul ca, pentru a ajunge acolo, era nevoie de ceva mai multi ani decat se presupune ca ar fi calatorit in realitate) si o biblioteca cu toata cunoasterea umana (asta nu aparea in film, probabil pentru ca eroul nu avea preocupari literare, nu ca nu ar fi existat; sau poate era electronica, nu ma supar!) plus persoana draga alaturi de care convietuiesc de vreo 20 de ani intr-un spatiu mult mai mic decat o nava spatiala, cum sa refuz?! Fara impozite, cu politicienii aflati la ani-lumina distanta, cu problemele medicale rezolvate personal si direct printr-o simpla apasare de buton, fara interactiuni uneori umilitoare cu reprezentantii sistemului sanitar si fara capusele fiscale care imi iau bani doar pentru dreptul de a munci in Romania?! As fi zis DAA imediat! 
Insa filmul, ca sa nu mai fabulez, nu prea mi-a placut. Lasand deoparte tragerile de par si la tema, cursul total previzibil si banal, obiectiile mele tin mai mult de modul de abordare, care a fost caldut si lipsit de ritm. Cand ai asa un subiect recluziv, daca nu esti Kubrik sa-ti iasa vreo minunatie de odisee, ori il aduci pe Sam Rockwell care poate sa tina in spate un film si sa scoata tot ce se poate (ba chiar mai mult dintr-un film cu un singur personaj uman, Moon), ori o dai pe comedie romantica in spatiu, macar sa aiba si pelicula asta o directie, un ton, ceva al ei.  
Pasengers ramane doar un alt film SF, lipsit de suspans si de ingrediente care sa-l faca memorabil. Da, actorii sunt ok, insa nu au partituri in care sa exceleze, functioneaza bine impreuna, dar nici impresia vizuala nu impresioneaza, de scenariu nu mai zic, el cam ingroapa filmul in categoria de duzina. Nu este chiar de doi bani... poate de cinci?! Dar e un film in care, dat fiind regizorul, imi pusesem mai mari sperante, pentru ca stiu ca poate. Go back to Norway, Mr. Tyldum, parca acolo se gaseau scenaristi mai inspirati cu care sa lucrezi!

Friday, 17 March 2017

Armonia sferelor de timp rotitoare


Eleanor Catton - Luminatorii

Luminatorii este una dintre acele carti rare care imi ofera un termen de comparatie, un pol opus fata de romanele ce au creat in mintea mea o conotatie negativa cuvantului "bestseller". Pentru ca, in esenta, porneste de la acelasi ingredient principal, nevoia umana de senzational, de iesire din ordinar. Insa in timp ce multe carti strabat cararile batatorite ale iubirilor imposibile si secretelor de familie cu intorsaturi telenovelistice, Luminatorii este cu totul altceva. Cu o structura atent elaborata, ca un tatuaj pe chipul unui maori, ce ascunde simboluri mai greu de descifrat cititorului prea putin familiarizat cu astrologia (de exemplu, suspectez ca Marte in Sagetator nu e doar un reper temporal, ci are si o interpretare zodiacala, dar neavand aplecare si incredere in teoriile care afirma influenta astrelor asupra temperamentului uman nu am avut curiozitatea sa cercetez, asa cum e posibil sa existe legaturi si intre semnul atribuit fiecarui protagonist si modul sau de a actiona ori (in)compatibilitati intre ei pe baza semnului zodiacal), romanul lui Eleanor Catton, publicat la 28 de ani, are de toate: exotism, mister, intriga, secrete, o structura labirintica dar bine condusa. 
Plasat in epoca victoriana, insa in coloniile britanice, ne poarta intr-o lume pestrita si periculoasa, unde cei ajunsi din toate colturile pamantului cu sperante de imbogatire pot sa se reinventeze, sa capete identitatea pe care o doresc. Evident ca si aici exista ierarhii, prietenii si complicitati, rivalitati si antipatii, ca nimeni nu este sigur ca un statut obtinut de multe ori prin noroc nu se poate narui peste noapte. 
La inceput risti sa fii usor descumpanit de multimea de personaje ce dau buzna in fata ta in primele pagini: cautatori de aur, prostituate, proprietari de terenuri si nave, vii si morti, acuzati si acuzatori. Insa dupa prima suta de pagini, incepem sa ne dumirim cam cine ce este sau, ca sa pastrez modul de prezentare de la inceputul cartii, cine e stea, cine e planeta, sub ce semn zodiacal isi intersecteaza destinele. Se construieste astfel un puzzle urias, un thriller din alta epoca, bazat pe escrocherii, santaje, inselaciuni, pe fundalul unei lumi cu atmosfera de Vest salbatic, in care fiecare detine cateva piese si le asambleaza intr-o structura a carei viziune de ansamblu ii lipseste.
Personajele sunt multe, dar autoarea isi ia ragazul necesar pentru a le face memorabile, pentru a tese relatiile dintre ele, oferindu-le prim-planul si prezentand noi amanunte care se adauga in elucidarea sau amplificarea misterelor. Fiecaruia dintre cei doisprezece barbati adunati in primul capitol in fumoarul hotelului Coroana ii corespunde un semn zodiacal si fiecare capitol ce are ca titlu acel semn il are ca protagonist pe personajul respectiv. Si simetriile nu se opresc aici. Avem 12 parti, numar ce corespunde lunilor / semnelor zodiacale, o structura astrala ce se desfasoara descrescator, fiecare parte fiind mai scurta decat precedenta.
Pentru cineva proaspat debarcat in Noua Zeelanda, locul unde se desfasoara povestea noastra, cand isi ridica privirea catre cer totul pare ciudat, constelatiile sunt inversate fata de felul cum le percepem din emisfera noastra. Aceasta ciudatenie astrala isi gaseste corespondenta si in intamplarile de pe pamant, cu o desfasurare ce  ar putea fi vazuta ca predestinare, daca este sa pastram parametrii zodiacali. De altfel asta este si directia in care ne indeamna autoarea sa mergem:
"Ceea ce a fost intrezarit in Varsator - ceea ce cu mintea a fost plasmuit, crezut, prorocit, prezis, banuit si anuntat - se manifesta in Pesti. Acele viziuni solitare care, cu doar o luna inainte, apartineau numai visatorului, vor capata acum forma si substanta realului. Am fost de noi insine facuti si ne vom fi noua insine sfarsitul."
Eu le-am perceput mai mult ca un hazard ce coreleaza evenimentele si colporteaza stiri, ca intr-un telefon fara fir ce produce o denaturare a faptelor in interesul personal al celor implicati.
La un moment dat ai senzatia ca ai intrat in acel joc de societate, i-am uitat numele, in care unii mint, altii spun adevarul si cineva (cititorul in cazul de fata) trebuie sa decida cui sa-i acorde credit, pe cine sa elimine din cercul de suspecti, pe cine sa blameze. Este o carte antrenanta, surprinzatoare prin felul in care ne provoaca nu doar literar, ci si mental, logic. 
Pe scurt, cam asta se intampla in primele pagini: o prostituata incearca sa se sinucida, in coliba unui barbat mort se descopera o avere, un altul dispare fara urma. Si apoi firele tes trame secundare, prilejuite de intalnirile si interactiunile dintre personaje, de conjunctiile si opozitiile lor, intr-un decor viu, bogat, alcatuit de o autoare ce dovedeste nu doar imaginatie, ci si eruditie. Recunosc ca mie mi-a placut mai mult prima parte (cam prima jumatate din carte), pentru ca are si o structura inovativa care lipseste continuarii, unde epicul tinde sa fie mai conventional, insa cred ca a fost o alegere inteleapta din partea autoarei, pentru a-si face volumul mai accesibil, completandu-l cu motivatii si intamplari dintr-un trecut situat in unele cazuri cu pana la 25 de ani inainte de derularea propriu-zisa a filmului faptelor, cu care prezentul se coreleaza si se armonizeaza fiindca, dupa cum spune la un moment dat un personaj, "sentimentul adevarat este intotdeauna ca un cerc - ori ca un cerc, ori ca un paradox - si asta, pur si simplu, deoarece cauza si manifestarea lui sunt doua jumatati ale aceluiasi lucru!"
Am vazut ca multi tind sa-i aplice cartii o eticheta de  "roman victorian" modern. Mi se pare limitativ si superficial, nu orice carte cu actiunea plasata in epoca respectiva imbraca haine victoriene. Sunt similitudini, mai mult legate de introducerea personajelor, limbaj, anumite elemente de stil, cum ar fi prezentarea concisa a capitolului in titlu, dar tinand cont ca asta vine de la romanul picaresc, a numi cartea de fata roman victorian de secol XXI este ca si cum am numi-o roman picaresc. Luminatorii este (sunt?) altceva: o structura complexa si ingenioasa ce sparge limitele incadrarii intr-o singura categorie, in care timpul se armonizeaza cu oamenii si se roteste asemenea fazelor unei Luni ce-si arata, pe rand, cititorilor, lumina si umbrele.

Tuesday, 14 March 2017

SPA si personalitati multiple de popcorn

A Cure for Wellness (2016)

Cel mai nou film al lui Gore Verbinski, regizorul responsabil pentru seria cu piratii din Caraibe, ne poarta intr-o Elvetie desprinsa parca din cartile postale, alaturi de personajul principal, un american cu o buna pozitie in cadrul unei companii de pe Wall Street, plecat sa-si recupereze directorul dintr-un centru SPA de unde acesta nu mai dorea sa se intoarca. Ajuns intr-un loc recreat intocmai pentru a corespunde imaginarului azilelor gotice de secol XIX, afla curand ca de acolo nimeni nu pleaca, pentru ca nu doreste, si intram in plin mister tenebros cu accente de horror turistic (ma rog, horror doar daca va sperie tiparii si dentistii), ce se dezvolta mai mult in plan psihologic, avand in fundal peisajele ametitoare ale Alpilor elvetieni.
In ciuda cliseelor de gen cu care este imbibat, a scenariului cam subtirel si previzibil, ramane un film frumos. Pacatuieste prin contrastul cam mare intre neglijenta script-ului si atentia pe care o acorda detaliilor vizuale, construind mai mult din cadre o atmosfera in care starea de paranoia se dezvolta treptat, dar mi-a facut placere sa-l vad, pentru ca mi-a furat privirea cu imaginile sale studiate si atent montate, cu incaperile tot mai misterioase in care se strecoara eroul si cu satul de la poalele muntelui ce gazduieste sanatoriul, un sat plin de indivizi dubiosi cu aspect goth, o fauna umana cam trasa de par, dar in armonie cu firul epic.

Split (2016)

Un alt regizor pentru care aveam o simpatie, din ce in ce mai diluata in ultima vreme, este M. Night Shyamalan. Tot un thriller ne propune si el, cel in care trei adolescente sunt rapite de un individ cu personalitati multiple, mai precis 23 diagnosticate. Da, vechea poveste cu femei rapite care nici nu au habar ce soarta le asteapta.
Cand ai atata material de interpretare, ma asteptam la o prestatie mai stralucitoare din partea lui James McAvoy, dar potentialul ramane prea putin exploatat. Numai vreo 3-4 din cele presupuse 23 de personalitati apar in cadru. De partea cealalta, Casey, una dintre cele trei victime, retrasa si taciturna, careia scenariul ii dezvolta cat de cat un background, nu ajunge niciodata sa detina acel prim-plan la care spectatorul s-ar putea astepta dupa ce s-a investit atat in construirea personajului.
Nu am putut sa intru in pretinsa stare de tensiune pe care filmul ar fi trebuit sa o induca, pentru ca nimic nu m-a facut sa rezonez cu el. Totul lancezeste, cadrele standard pe care le-am vazut in atatea filme de gen (al catelea Saw avea o urmarire printr-un subsol plin cu conducte?), iar cursul actiunii, previzibil din primul moment, cand intelegi care sunt victimele, singura necunoscuta fiind modul in care vor sfarsi, dezvolta pentru a mia oara aceeasi intriga. Singura idee noua pentru un serial killer este aceea a personalitatilor multiple, insa nevalorificata suficient cu un cameo de final ce ma face sa cred ca o posibila continuare (daca va fi) ar putea sa fie ceva mai buna.
Pana atunci, aura de mediocritate in care se scalda productiile lui Shyamalan de vreo 15 ani incoace persista.

Thursday, 9 March 2017

Femeia din cuvinte si fum

 
Octavian Soviany - Naluca 

Un barbat pentru care starea de semibetie este antidotul impotriva incapacitatii de a duce o viata normala, cu un instinct de autodistrugere adanc inradacinat. O femeie de departe, o relatie la distanta, construita din mesajele trimise. O poveste romantica, asa cum personajul masculin, numit cu ambiguitatea literei O., defineste ceea ce se intampla intre ei? Poate, daca ii dam romantismului sensul acela incarcat de suferinta pe care i-l atribuiau poetii damnati din secolul XIX. Barbatul rememoreaza, viseaza, reconstruieste viata femeii aparute atunci cand nu mai spera si nu-si mai dorea nimic. Poate ca e doar o fabulatie, o iluzie a mintii tot mai incetosate. Poate ca e reala, o actrita ce traieste undeva, departe, la mii de kilometri, impresionata de un scriitor care nu a cunoscut succesul la care visa. Conteaza mai putin si nici nu este nevoie sa stim sau sa intelegem tot, pentru ca "despre lucrurile de inteles s-au scris o gramada de carti, mai importante decat ele sunt cele de neinteles". 
Ceea ce este si mai important e modul cum se cristalizeaza aceasta istorie romantica atipica, onirica, mizera, din concret si poetic, din detalii inventate si traite, cu o latura luminoasa si alta tenebroasa, strigat de disperare si de mirare, contemplativ si amar, izbucnit din furia unui om incapabil sa traiasca la umbra confortabila a normelor si constrangerilor sociale. O. se alatura galeriei de portrete masculine ale marginalizatilor cu profil contemplativ-maladiv pentru care autorul pare sa aiba o predispozitie, putand sta alaturi de suflete gemene precum Kostas Venetis sau maiorul von Kleist.  
Doua vieti, una rememorata de naratorul masculin, alta cea a actritei de care (pretinde ca) este indragostit, in biografia careia completeaza spatiile lipsa. Sa fie insa doar spatii lipsa sau o intreaga viata inchipuita, imaginata, ce capata consistenta doar in momentul cand este povestita? Titlul transparent ar putea sa ne dea de inteles ca este o halucinatie. Sau ar putea sa ne indrepte spre o pista falsa. Ada, eroina feminina, capata o voce poetica si senzuala. Insa poate ea este doar un pretext pentru ca O. sa-si retraiasca filmul vietii, cu scene ce tasnesc una din alta, se completeaza, alcatuiesc impreuna imaginea unei Ada ce preia trasaturi ale tuturor femeilor care i-au marcat existenta, construind parcursurile paralele ale celor doi protagonisti: amandoi si-au trait marea poveste de dragoste alaturi de parteneri mai in varsta, ce le-au format viziunea despre iubire. Pentru ca iubirea este vazuta aici si traita ca voluptate a suferintei, ca joc al seductiei, ca alienare si pendulare permanenta intre Eros si Thanatos, pana la contopire. Adina, femeia de marmura, Ada si Adelaida, misterioasa batrana pe care o intalneste O., pot fi vazute ca varste si etape ale iubirii, ca forme pe care le imbraca obiectul dorintei in mintea protagonistului, acest "neom", dupa cum se defineste. Plasmuirile imaginatiei, visele ce iau nastere in inchipuirea sa febrila completeaza aceasta intalnire a naratorului cu propriile-i aspiratii si iluzii, cu umbrele si demonii existentei sale: 
"Cine se apuca de scris trebuie sa stie ca acesta este o indeletnicire foarte periculoasa, care te poate duce catre abisurile inconstientului, acolo unde locuiesc monstrii nostri interiori. Acestia te pot devora daca nu ai suficienta putere pentru a-i stapani."
Daca cele doua personaje principale sunt atent construite, pastrand o aura de mister care intriga si le face interesante pentru cititor, nu acelasi lucru pot spune despre eroii "secundari", pe care i-am gasit, mai ales prin contrast, cam prozaici si conventionali, alcatuiti prea concret, disonanti cu atmosfera construita in jurul Adei si a lui O. Schimbarea de tonuri si registre, o constanta a cartii, le face cumva o defavoare, largeste o prapastie intre cei doi si ceilalti.
Pe coperta a treia, autorul marturiseste cu modestie ca "Naluca nu-si propune sa fie (...) decat o poveste romantica". Pentru ceea ce-si propune, este o reusita. Insa, citind-o, veti vedea ca nu este "doar" o poveste romantica, ci si una despre conditia artistului, despre instrainarea de lume, despre cautari si intrebari ce nu-si pot gasi raspunsul in aceasta viata. Si cum alta nu avem, perspectiva nu are cum sa fie altfel decat tragica...

Sunday, 5 March 2017

Fetita monstru


The Girl with All the Gifts (2016)

Imi face placere sa vorbesc despre un film atat de underrated pe IMDb incat imi intareste convingerea ca toate stelele si estimarile spectatorilor sunt subiective, in special cand vine vorba despre filmul european, care-i scoate pe americani din zona lor calduta de explozii si previzibil. Subiective vor fi si impresiile mele, mai ales ca filmul mi-a adus aminte, nu atat ca subiect, pentru ca nu abordeaza neaparat pericolele tehnologiei, ci ca productie si imprevizibil, de excelenta miniserie britanica Black Mirror
Intr-un viitor nu prea indepartat, omenirea a cazut prada unui virus produs de o mutatie a ciupercilor, ce altereaza capacitatea de gandire, transformandu-si victimele in niste creaturi dominate de instinctul setei de sange uman. Putinii locuitori neafectati traiesc in baze militare supuse asaltului permanent al hoardelor zombificate. Intr-una dintre ele, sunt bine paziti si copiii ce fac obiectul unor experimente ce au ca scop gasirea unui vaccin, supravegheati permanent de armata. Doctor Caldwell (Glenn Close) intruchipeaza vocea rationala a stiintei care, pentru a salva omenirea, este dispusa sa sacrifice micile creaturi hibride, iar Miss Justineau (Gemma Arterton), profesoara sub indrumarea careia copiii isi fac lectiile, este cea emotionala, figura materna si atasanta, unita printr-o legatura speciala de una dintre micutele creaturi, Melanie (Sennia Nanua). In momentul cand baricadele cad, cele trei  se vor regasi impreuna cu cativa soldati intr-o masina ce le aduce salvarea, in incercarea de a se indrepta spre o alta baza locuita. De aici incepe trezirea constiintei de sine a lui Melanie, procesul de intelegere a ceea ce este de fapt, ce va conduce spre un final atipic pentru filmele cu scenariu apocaliptic. 
Nu am citit cartea lui M.R. Carey - tradusa si in limba romana (Fata cu toate darurile, editura Nemira) - pe care s-a bazat scenariul filmului, de aceea nu am avut prejudecati in privinta lui. Cartile ecranizate au obiceiul sa creeze in mintea cititorului anumite imagini, sa iti inchipui, de exemplu, personajele si cadrul inconjurator intr-un anume fel pe care viziunea regizorala il depaseste sau nu. La mine nu a fost cazul, am luat filmul ca atare. Poate si de aceea mi-a placut mult toata aceasta lupta pentru supravietuire, joaca de-a prada si pradatorul, finalul oarecum circular, in corespondenta inceputului. 
Mi-a placut micuta Sennia Nanua, care mi-a amintit oarecum de Eleven din serialul Netflix Stranger Things, evolutia personajului sau, de la candoare la constiinta de sine si, mai apoi, la luarea deciziei principale in privinta evolutiei omenirii. Mi-au placut si imaginile pe care se construia simbioza om-ciuperca, intr-un scenariu ce gaseste suficiente explicatii si motivatii pentru a fi coerent si convingator, desfasurand mai multe conflicte, mi-a placut imaginea unei Londre cucerite de vegetatie, in care si locuitorii intra in starea vegetativa, fantastica si generatoare de tensiune, cu un BT Tower invadat de germenii ucigatori pentru omenire. Si mai ales tonul in care ne este redata aceasta poveste a extinctiei unei specii, unul autentic british, care imbina umorul negru cu situatii gore si dileme etice. 
Probabil ca, daca as fi citit cartea, ar fi numit-o un roman de formare. Si filmul spune tot povestea unei maturizari, a unei transformari. Din ce in ce, ramane sa descoperiti, pentru ca merita cele aproape 2 ore de vizionare. Sau sa cititi cartea. Sau si una si alta, pentru ca nu stiu care ii face mai mult un serviciu celuilalt.

Wednesday, 1 March 2017

Distopia Daesh


Boualem Sansal - 2084. Sfarsitul lumii 

Nu pot sa nu remarc faptul ca distopiile literare tind sa se asocieze strans cu preocuparile si ingrijorarile timpului: daca nazismul inspira 1984, titlul plasat 100 de ani mai tarziu graviteaza in jurul fanatismului religios, tema ce a nascut recent tot mai multe carti pornite de la premisa ordinii sociale pe care ar putea-o instaura. Islamismul radical, fara sa fie numit, este centrul usor de recunoscut al acestei lumi unde razboiul sfant Char a pus bazele guvernarii sub semnul legii lui Yolah, al carui reprezentant pe pamant, nevazut fiindca stralucirea lui i-ar putea orbi pe muritorii de rand, se numeste Abi. De aici si numele tarii, Abistan. Islamistii "moderati" ai lui Houellebecq au evoluat, odata instalati confortabil la putere, distantandu-se de un popor pentru care credinta devine un accesoriu optional: 
"Nu incerca sa crezi, risti sa te ratacesti intr-o alta credinta, interzice-ti doar sa te indoiesti, spune-ti si repeta ca adevarul meu e unic si drept, si asa o sa-l pastrezi mereu in suflet, si nu uita ca viata si bunurile tale ale mele sunt."
Ne aflam intr-o autocratie cu reguli stricte, cele nescrise mai severe chiar decat cele scrise: libera circulatie nu exista, indoielile si intrebarile pot semna condamnarea la moarte, controlul si cenzura se manifesta printr-o ierarhie a puterii bine definita, ce incepe de la vecinul de alaturi sau asa-zisul prieten. Avem sloganuri repetate de mii de ori pana la anihilarea gandirii, imprimate in minte asemenea unor incantatii golite de sens dar imposibil de contestat, exista maceluri organizate pe stadioane in numele dreptatii, pentru ca orice dusman al poporului sa dispara. 
Nu pot sa fac o comparatie cu Orwell, alaturi de care unii au avut indrazneala de a-l situa pe acest minor autor, am senzatia ca i-as face un deserviciu maestrului genului. Asa ca voi aminti doar ca anul 1984 figureaza pe frontispiciul  sanatoriului pe care Ati, personajul cartii, il paraseste vindecat de tuberculoza, vindecare privita ca un semn de gratie divina ce-i deschide calea ascensiunii sociale. Insa universul solid structurat al lui Orwell, care lasa loc de imaginatie si interpretare, se transforma la Sansal intr-o arhitectura bine gandita, dar prost expusa. 
Autorul algerian sesizeaza in detaliu  manifestarile totalitarismului si represiunii, dar e atat de indragostit de aceasta latura socio-politica incat ma intreb de ce a mai fost nevoie de o vaga incercare de intriga. Personajul si intamplarile prin care trece aproape neobservat de aparatul vigilent al represiunii in timp ce da vagi semne de trezire a constiintei sunt oricum in planul secund. Este o carte lipsita de ritm, unde firava structura epica este inghitita de evocarea impersonala si digresiva ce mi-a dat senzatia ca as citi mai mult un comentariu pe marginea romanului propriu-zis, generat de intrebarile pe care acesta le ridica asupra libertatii, cenzurii, constiintei individuale intr-o dictatura religioasa. Este descriptiv, impersonal si incearca sa spuna totul, sa nu lase loc cititorului nici o secunda pentru propria-i interpretare si formulare de intrebari. Toata aceasta lipsa de subtilitate in constructia unui roman care aproape uita ca are un personaj, amintindu-si de el ocazional, cand a epuizat tirul caracteristicilor oranduirii sociale, doar pentru a-l plimba intr-un alt cadru unde sa ne arate mai multe aspecte ale ei (cum altfel am fi putut vizita teritoriile interzise, cum am fi putut iesi din cartierul unde am fi ramas consemnati daca nu ar fi existat un personaj) mi s-a parut exasperanta si a generat o constructie fortata, ce are singurul merit de a expune suita manifestarilor totalitarismului in secvente lipsite de liant si de justele proportii ale unei  posibile realitati alternative.
Inclin sa cred ca Marele Premiu obtinut in Franta recompenseaza mai mult meritele ideologice decat pe cele literare, fiindca e o carte care apasa pe corzile sensibile ale unei temeri universale si pentru ca nu este doar o perspectiva occidentala, cum stiam pana acum, ci una provenita dintr-o tara musulmana, Algeria. E drept, a unui autor francofil si deschis catre valorile europene.