Plimbari in epoca pandemiei pre-electorale 1

Din Cheile Bistriţei până în Apuseni 

 

Pandemia nu ne-a schimbat prea mult obiceiurile de vacanţă. Mereu am acordat prioritate naturii cât mai necontaminate de prezenta altor semeni în faţa oraşelor, a spaţiilor populate, a staţiunilor în care oamenii se înghesuie ca sardelele în cutie (sardelele au măcar scuza că nu e alegerea lor) şi nu am înţeles de unde plăcerea ca, plecând din mijlocul oraşelor aglomerate, prăfuite şi stresante, să te duci tot printre oameni, tot la cozi, tot în trafic...

Două lucruri a schimbat totusi: destinaţia (ar fi fost anul Norvegiei, pe care-l aşteptam de trei ani, acum mai e de aşteptat cine ştie cât şi dacă...) şi senzaţia de siguranţă, de vacanţă cu adevărat, în deplină relaxare, când nu stăteai să te uiţi suspicios la străini, atunci când se întâmplă să fie cineva prin preajmă, să analizezi dacă lanţul sau balustrada pe care tocmai ai pus mâna ar putea fi virusate sau dacă masa la care te-ai aşezat la o terasă după câteva zile petrecute în sălbăticie în vârful muntelui este suficient de departe de celelalte, suficient de curată, suficient de sigura. Am un pic de paranoia, tind să văd covizi mici şi ameninţători plutind prin atmosferă pretutindeni în jur, dar frica păzeşte pepenii şi pepenii mei nu au de gând să viziteze vreun spital ... 

Dar sa pornim la drum! 

După ce am depus bestia patrupedă (aceeasi Pamela, implinim in curand 11 ani de cand suntem impreuna, sa ne traiasca cat mai mult) la reşedinţa ei de vacanţă, ne-am îndreptat spre Cheile Bistriţei din Parcul Buila-Vânturariţa, un masiv pe care nu prea am avut ocazia să-l cutreier la pas ci, aşa cum fac cei mai mulţi turişti, doar in vreo plimbare cu maşina sau pe jos prin Cheile Bistriţei, ori pe la poalele masivului, străjuite de o mulţime de mănăstiri (Bistriţa, Arnota, schiturile Pătrunsa, Pahomie şi Iezer, or mai fi, dar turismul ecumenic nu-i o prioritate pentru mine, aşa că nu le ştiu). De data aceasta, am vrut să ajungem pe un traseu (http://www.buila.ro/mb_cb_ir_vc_pz_cr_ro) care pornea din Valea Cuca până pe vârful Zănoaga, marcat şi explicat pe site-ul parcului naţional. Numai ca una este explicaţia ("După circa jumătate de oră de urcat pe drumul secundar se ajunge la un izvor unde se află şi un adăpost.") şi alta adăpostul cel atât de adăpostit de copaci, cu tot cu marcajul de pe el, încât l-am ratat complet şi am continuat drumul înainte, în loc să cotim spre stânga. Cum alte marcaje nu am mai gasit (o vreme am sperat ca suntem pe drumul cel bun, că oricum de la început erau destul de rare), un izvor ne-a devenit potecă de încredere şi ne-a călăuzit paşii către tufele de zmeură.

Măcar ne-am liniştit în privinţa lui Moş Martin, unde-i atâta zmeură neatinsă înseamnă că el e departe. Şi după ce am urcat noi ce am urcat prin soarele ce devenea tot mai arzator, am găsit un drum forestier ce părea mai bătut (probabil de tractoare, căruţe şi de turmele de oi) şi am continuat pe el până spre vârf. Un vârf anonim şi împădurit, de unde singura cale era înapoi, pe drumul cunoscut, cine ştie altfel pe unde ne-am fi putut rătăci în sălbăticia fără semnal de telefon şi am fi ajuns pierduţi în Buila, ca Bear Grylls în Apuseni, la doi paşi de sate. Auzeam tot felul de zgomote din vale, probabil că eram încă aproape de zone locuite, dar drumul real spre vârf ni s-a arătat abia la întoarcere, când am găsit unghiul potrivit pentru a vedea adăpostul cel marcat. Sau poate se rupsese spell-ul. Oricum, a fost o plimbare plăcută, de 3-4 ore, de încălzire, în natura de care mi-era atât de dor. Şi cu ceva (semi-)panoramă. 

Reveniţi la bază, în poieniţa noastră frumoasă şi liniştită, luminată noaptea de licurici, steluţe zburătoare mari şi foarte strălucitoare (chiar vorbeam, înainte de a-i vedea în prima seară, că n-am mai văzut licurici de ani muuulţi, parcă mi-au auzit dorinţa), am lăsat totuşi o urmă a trecerii, să-i zicem "Statuia dezamăgirii traseului de negăsit" (altfel ar fi trebuit să aibă vârful acela pe care nu am ajuns) şi să ne continuăm drumul, cu creasta Builei nebifata inca. Poate data viitoare!

Trecem munţii şi ne îndreptăm spre Apuseni. Noaptea se apropie de noi cam în zona Scărişoara. Deocamdată gheţarul e "în renovare", nu că am fi avut vreo intenţie să ajungem la pestera acum. Nu el propriu-zis, ci calea de acces, balustradele, dar sună mai bine să îmi imaginez că din când în când mai aduc nişte blocuri de gheaţă ca să-l mai consolideze, sa-i mai peticeasca efectele incalzirii globale. Iar drumul spre Gheţarul de la Vârtop, unde aş fi vrut să ajungem, era plin de vârtoape... adică de hârtoape. Cum nu era rost de o cazare în sălbăticie printre satele de pe văile înguste din zonă, ne aciuăm peste noapte în curtea unor localnici, unde peisajele răsăritului de a doua zi au meritat şederea. 

După ce negura dimineţii se destramă...

 ... prindem câteva raze, să avem "la pachet", în caz că ne întâlnim cu norii pe drum, şi ne continuăm drumul spre adâncurile Apusenilor, spre Padurea Craiului.