Plimbari in epoca pandemiei pre-electorale 3

Drumeţii şi excursii în Munţii Pădurea Craiului - 1

Peştera Ungurul Mare este una foarte organizată, cu intrări la ore fixe, numai cu ghid, aşa că am preferat să o evităm, mai ales că partea cea mai spectaculoasă a ei pare să fie intrarea, interiorul fiind lipsit de formaţiunile calcaroase obişnuite. Ne-am îndreptat în schimb spre Peştera Moanei, ceva mai greu accesibilă celor care nu sunt interesaţi de mişcare şi plimbări prin natură, de explorat pe cont propriu. După ce traversăm Crişul Repede pe un podeţ 

pornim la o plimbare plăcută de 2-3 ore prin Cheile Mişidului, pe un traseu presupus a fi de cicloturism. Cred că cineva a vrut să le facă o farsă bieţilor ciclişti, chiar încercam să-mi închipui cum ar străbate poteca şerpuind de pe o parte pe cealalta a apei, pe busteni sau printre pietre, cu bicicleta în spinare. 

Nu ştiu dacă traseul a văzut vreo roată de bicicletă pe el, dar mi-a dat impresia a fi numit "de cicloturism" doar aşa, pentru că dă bine să se spună că există, pentru a primi nişte fonduri, pentru a justifica nişte bani. În schimb, ca drumeţie de vreo 4 ore în total, a fost plăcut. Lăsând acest amănunt deoparte, zona este destul de bine dezvoltata turistic, exista o mulţime de alte drumuri pe care chiar se poate pedala, trasee de alergare, se pot face plimbări cu caiacul pe Cris, rafting, se pare ca este chiar si traseu de via ferrata, dar sunt activităţi care necesită o programare prealabilă, iar eu nu prind prea multe rădăcini într-un loc. Revenind la poteca mea, ea  iese din padure,  apoi traversează fâneţele şi livezile celor din cătunul aflat pe un vârf de deal

 şi ajunge la peştera pe care am putut-o explora aşa cum îmi place mie, cu lanterna proprie, fără ghid. 

Din cei 1170 de metri, cam o treime se poate vizita pe cont propriu, probabil şi pentru că am prins o vreme destul de uscată. Partea de jos, asemănătoare tufului, deşi pare alunecoasă, este poroasă şi foarte aderentă, plimbarea prin peşteră a fost plăcută şi comodă. Acolo unde drumul se înfunda, era o cascadă micuţă, care probabil când plouă umple peştera şi o face mai puţin practicabilă, dar am avut noroc. 

 

A doua zi, pornim spre Vadu Crişului, punctul de plecare al traseelor din următoarele două zile, circuitul malului stâng şi al malului drept. Defileul format de Criş este îngust şi spectaculos. Pe alocuri, in zonele posibil mai alunecoase dupa ploaie, poteca este amenajata cu lanturi de fier. Râul este de obicei prietenos (spre seara se mai tulbura si se umfla), îmbie la baie, dar şi la diverse forme de plutire, cu caiac, canoe, saltea şi orice altceva te poate duce pe apă dintr-un loc în altul, fără motor din fericire.

Dar noi nu lenevim pe malul apei, ci pornim pe malul stâng prin defileu, mai întâi spre Peştera Vadu Crişului.

După mai puţin de o jumătate de oră de mers prin pădure, timp în care poteca urca uşor, lăsând tot mai jos râul, ajungem la ceea ce a fost cândva Cabana Vadu Crişului.  

Există chiar şi o haltă de tren acolo (şi ea pare în paragină, deşi am înţeles că ar mai opri personale) şi un pod mare, de beton, peste Criş. Mai mult ca sigur că a cunoscut o perioadă de glorie, însă acum sunt doar vestigii ale timpurilor de prosperitate turistica. Doar natura a rămas la fel de frumoasă, ea nu rugineşte, nu cade în paragină, chiar se bucura dacă este lăsată nealterată de invazia umană. 

Peştera Vadu Crişului mi-a dat ceva emoţii în privinţa siguranţei, de când ni s-a spus că umiditatea mare din interior face inutil purtatul măştii, asa ca am incercat sa pastram cat de cat o distanta fata de grupul destul de numeros, ceea ce nu prea faceau ceilalti. Peştera, amenajată cu scări şi balustrade, a fost a doua din ţară electrificată. E străbătută de un pârâu curat şi limpede, acelaşi care ia naştere pe platoul de la Zece Hotare şi trece şi prin Peştera Bătrânului (la care nu am ajuns de data asta) şi poate prin multe altele, dupa cum se banuieste, nedescoperite încă. Se pare că a fost un pârâu foarte ocupat să creeze minuni ale naturii, din care se cunosc două peşteri mari şi cascada prin care se varsă în Criş. Vadu Crişului e o peşteră înaltă, cu vreo trei galerii, din care una e accesibila doar pentru cercetari paleontologice, pe trei niveluri. Parterul şi primul sunt vizitabile fără echipament, cu ghid, care ne arata o mulţime de formaţiuni calcaroase si-mi confirma lipsa de imaginatie in denumirea lor (cam fiecare pestera trebuie sa aiba un altar, o orga si alte de-astea). Temperatura e constantă, de 10 grade. 

Şi dacă bălăceala în pârâul din peşteră, care formează şi un lăcuşor, nu e de ajuns, la ieşire avem ocazia unei băi la cascadă, numită - cum altfel? - Cascada Vadu Crişului. 

 Însă e doar începutul traseului circuitului malului stâng.Salut cu o poza flora locala 

si pe plutitorii in caiace 

şi începem să urcăm destul de pronunţat prin pădurea de foioase, până când o primă panoramă ni se deschide în faţă, cea de pe Peretele Melcului: 

Este locul de unde se vede toată valea, putem privi spre circuitul malului drept, pe care aveam să-l parcurgem în ziua următoare, vedem tunelul de tren, linia, se întrezăresc până şi podul şi un pic din cabana în ruine. După ce mai urcăm puţin, drumul continuă pe creastă, pe o curbă de nivel împădurită, pentru a începe apoi să coboare pe muchia altei creste, printr-un horn, de unde se deschide al doilea punct de belvedere, La Terase. În poza de mai sus, Terasele sunt peretele din planul îndepărtat, partea stângă. În cea care urmează, Peretele Melcului, de unde a fost făcută prima poză, este cel din planul îndepărtat - pata gri împădurită.

 Coborâm prin hornul stâncos 

şi intrăm în zona peşterilor Devenţ (I-III). Prima văzută, cea cu numărul III, este şi cea mai lungă, mai explorabilă, dar lipsită de formaţiuni spectaculoase şi nu la fel de interesantă ca Moana. Celelalte două sunt peşteri de mici dimensiuni, ce par să se înfunde destul de repede. 

Până să ajungem la cea de-a patra peşteră şi ultima a traseului, găsim o formaţiune spectaculoasă, neinclusă în descrierea traseului si nenumita, o boltă formată de bucăţi de stânci prăbuşite ce par să se îmbrăţişeze întru eternitate..  

 La final, mai trecem pe la Peştera Caprei, destul de micuţă şi alunecoasă. 

 Când spun despre o peşteră că e mică, mă refer la partea accesibilă fără a merge de-a buşilea şi nu ştiu dacă dincolo de locul unde pot ajunge nu s-o deschide vreo sală spectaculoasă sau un labirint plin de minuni cristaline sau calcaroase. Asta e frustrarea mea privind lipsa echipamentului speologic, că nu o să ştiu niciodată ce am pierdut, ce se ascunde în străfundurile munţilor care mă atrag ca pe... lilieci. Şi da, am văzut lilieci cam prin fiecare peşteră în care am intrat. Şi o specie mai ciudată de ţânţari, nu obişnuiţii vampiri turistici, ci unii destul de măricei, care stăteau grămezi pe pereţii reci şi umezi ai peşterilor.

Nu am pus mai multe poze de interior, e cam complicat cu lumina frontalei.

Ne întoarcem la Şuncuiuş unde descoperim, vorba unei cărţi (şi a filmului) că there is no country for old men, poate am îmbătrânit şi nu mai ştim să apreciem distracţia, pentru că pare imposibil să ajungi într-un loc din ţara asta unde nu eşti complet singur şi să nu încerce cineva măcar un pic să te culturalizeze muzical, cu gusturile sale de obicei lamentabile, să nu reducă la tăcere trilurile, eventual cu două muzici încrucişate, din direcţii diferite. Noroc că erau mai departe si au terminat destul de repede, au fost destul de cuminti, dar doza de poluare fonică este inevitabilă dacă nu te ascunzi suficient de bine în natură.