2020

 

Death to 2020 (2020) 

Mi-am facut loc cu greu prin toata dianomania ce a cuprins Netflixul dupa cel de-al patrulea sezon din The Crown si am ajuns la acest mockumentar ce-si propune o retrospectiva a anului 2020, un film promitator din multe puncte de vedere: 1. are ca scenaristi pe scenaristul (Charlie Brooker) si pe producatoarea (Annabel Jones) seriei Black Mirror, devenita pentru mine un reper al vietii din secolul XXI, cu derapajele si posibilele ei manifestari; 2. cast-ul contine actori consacrati si indragiti, precum Samuel Jackson sau Hugh Grant, pentru a-i numi doar pe cei mai titrati dintre ei; 3. imi plac mockumentarele, iar 2020 parca avea nevoie si de un pic de haz dupa atata necaz, ca forma de ridicare a moralului; 4. planeta nu a fost oprita in loc de Covid, a continuat sa se invarteasca, iar sfarsitul de an este in mod traditional dedicat retrospectivelor, asa ca am zis sa intru putin in spiritul asta, chiar daca precautia si pesimismul care ma caracterizeaza ma fac sa privesc cu prudenta si suspiciune spre 2021 si sa-l intreb cu incruntare "tu ce naiba mai vrei de la noi?". Nu mai gasesc de mult timp energia si placerea de a privi cu satisfactie inapoi si cu incredere in viitor. Doar ridic din spranceana si din umeri si imi spun "macar sa nu ajungem sa ne plangem ca 2020 era inca suportabil"... 

Filmul este o reamintire a principalelor evenimente ale anului, incepand cu incendiile din Australia, continuand cu Forumul Economic Mondial de la Davos si avertismentele Gretei, raspandirea virusului, agitatul an electoral american... Pe masura ce se deruleaza, nu ai cum sa nu observi dezechilibrul care se produce, cum 2020-ul rezultat din scenariu devine tot mai mult o afacere mai degraba americana decat una globala. Personajele care comenteaza evenimentele, pretinsi istorici, oameni de stiinta, psihologi, dar si oameni obisnuiti, sunt prea caricaturali, incredibili in prostia afisata, depasind acea linie fina unde comicul si satira pot crea buna dispozitie... E drept ca s-a dorit sublinierea unor tendinte de gandire larg raspandite, dar aceste sublinieri au rezultat prea ingrosate, lipsite de subtilitate, atat de greu de digerat incat nu mai sunt nici macar amuzante. Intregul umor, care ar fi trebuit sa fie punctul forte al filmului, este cam subtire, jucandu-se cu clisee deja prea mult uzate si cu exagerari grosiere care isi pierd farmecul, asa ca doar o gluma din cinci isi atinge tinta, restul pot provoca cel mult un zambet fortat si amabil de incurajare pentru creatorii Black Mirror. 

As spune ca si personajele sunt artificiale si absolut incredibile, daca nu ar fi unul extrem de real care parca le si intrece, le eclipseaza prin naturaletea cu care-si afiseaza ignoranta si gafele, the one and the only, Mr. Trump. Recunosc, cand ai un asemenea personaj real, cele imaginate palesc, orice comparatie devine inutila iar discrepanta dintre real si imaginar nici macar nu mai e atat de mare.

Daca a reusit ceva bun (probabil neintentionat) filmul de fata, este ca in perceptia mea a urmat cu precizie spiritul anului care se incheie: a inceput cu speranta, a continuat cu o doza de incredulitate ("nu poate fi chiar atat de rau, nu?"), dupa jumatatea lui a accelerat senzatia de "nu se mai termina odata?" si a adus la final un suspin de usurare... unul prudent insa, ca inca nu l-am vazut pe 2021. 

Pentru mine, 2020 s-ar rezuma astfel: vreo cateva plimbari, mult mai putine decat in alti ani (doua la mare, una in februarie de o zi, una in octombrie, de vreo 4-5, un semi-tur al Romaniei de doua saptamani, patru vizite de familie in tot anul), pictura mediocra, carti, niciodata destule, filme si seriale, lucru si Shadowlands, lumea in care m-am refugiat din calea realitatii, tot mai acaparatoare. Era cazul unui expansion bun de rontait pentru soarecii de calculator si iata ca el a venit! 

Mi-au lipsit road trip-urile, nordul, concertele, natura, am ratat complet primavara si toamna, acele anotimpuri cand lumea explodeaza in culori si mirosuri. Am pierdut soarele si miscarea, am calatorit in lumi si epoci diferite in paginile cartilor si pe ecran, de unde realitatea m-a tras brutal uneori de maneca in bratele ei pentru a-mi mai servi o portie amara de viata. Si cam atat... Pentru anul viitor nu-mi fac planuri, nu astept, nu sper. Vedem ce-o veni si le iau ca atare, una cate una, ca sa nu ma prabusesc sub povara propriilor ganduri... 

Sa aveti un an... nici nu stiu cum sa-i spun ca urarea sa nu para hiperbolica, asa cum vi-l doriti? Ferit de suferinte de orice natura? Fara pandemie? Normal? In situatii anormale, normalitatea poate fi o urare potrivita, tinde sa devina o aspiratie. Aveti grija de voi, fizic si sufleteste!

Intoarcere in timp la Balcic

Lucian Boia - Balcic. Micul paradis al Romaniei Mari

Pentru ca tot e vacanta, una atipica pentru nevoia mea de evadare in spatiile largi si salbatice ale naturii, fug acum din oras doar in minte. Si pentru ca in imaginatie poate fi orice (ano)timp, schimb si iarna asta cu o vara insorita si linistita de inceput de secol XX. 

In statiunea de pe malul bulgaresc al Marii Negre am ajuns de cateva ori, dupa anul 2000. Mai mult in graba, cu crisparea si descumpanirea pe care mi le provoaca aglomeratia. Nu prea pot acum sa-i percep farmecul, asa cum si Vama Veche, care in anii '90 - inceputul anilor 2000 era locul meu preferat de pe malul marii, m-a izgonit apoi spre colturi de plaja mai linistite si pustii. Acum, cand trec din intamplare, nu-i mai vad nici un pic de poezie, de magie, pana si nostalgia care m-a bantuit o vreme a murit.  

Balcicul interbelic pot sa-l reconstruiesc in minte si, daca trec repede, fara sa ma uit in stanga sau in dreapta, pe drumul spre faleza, transformat cu trecerea timpului intr-unul din acele locuri aglomerate, agresive vizual, sufocate de kitch-ul tarabelor, galagioase si intruzive prin prezenta "agatatorilor de clienti"  (nu stiu cum s-ar numi functia celor care stau plantati in fata restaurantelor si aproape ca te-ar trage de maneca sa intri la ei, sa te convinga ca ti-e foame sau sete chiar si cand nu-ti e), pot regasi un dram de liniste cand reusesc sa ma pierd pe vreuna din aleile gradinilor "Cuibului linistit", printre trandafirii sau cactusii la fel de teposi ca si mine in fata prezentei umane. Si pot in acele momente sa incep sa visez la atmosfera de acum vreo 100 de ani, la o lume pe care nu am cunoscut-o, dar mi-o imaginez mai tihnita, miscandu-se intr-un ritm mai domol si mai senin, la o atmosfera boema, in care mirosul florilor se amestecau cu acela al vopselurilor pictorilor iar cuvintele romanesti, bulgaresti si turcesti rasunau in armonie.

Acea lume am cautat-o in cartea lui Lucian Boia. Imi e dor de mare, de soare, iar Balcicul il asociez si cu lumina, cu caldura, cu culorile apei intr-un permanent joc de nuante contrastand cu cele ale boltilor de trandafiri si cu verdele racoros al coroanelor copacilor. Si am gasit-o, chiar daca - dar asta stiam deja ca se va intampla - nevoia mea de literatura, de creare a atmosferei, de imersiune, nu s-a implinit. Am aflat in schimb  precizia si documentarea istoricului, date, fapte, o reconstructie ce ne poarta intr-o incursiune in timp, intre anii 1913-1940, perioada in care Cadrilaterul a fost anexat Romaniei. Totul este asezonat cu doua calupuri de imagini, unul cuprinzand fotografii ale locului si personajelor care au cazut sub vraja sa, altul creatii ale pictorilor, inspirate de frumusetea lui. 

Taram al nostalgiei pentru cei care l-au cunoscut in epoca interbelica, apoi al legendelor construite in jurul sau, Balcicul a fost un subiect tabu in vremea comunista, dar pare sa fi redevenit, daca nu legal macar simbolic, pamant romanesc, recucerit prin invazia turistica ce i-a facut pe bulgari, chiar mai mult decat statutul de minoritate a unei alte tari din anii '20-'40, sa invete limba romana. 

Cartea lui Lucian Boia este destul de subtire pentru cei care-si doresc o aprofundare a subiectului, spunand lucruri in mare parte cunoscute celor care au vizitat domeniul Castelului din Balcic si au mai si citit un pic panourile informative (asa, prost traduse in romaneste, cum erau ultima oara cand am ajuns acolo). Nu aduce o viziune personala, o nuantare a faptelor, cum as fi simtit nevoia intr-o monografie destinata publicului larg. Mi s-a parut o expunere cam seaca, o compilatie de date si informatii, fara sa ma lase sa inteleg, de exemplu, pana unde coboara in timp revendicarile istorice romanesti asupra Cadrilaterului si cat de indreptatite ar fi ele. In 1913, teritoriul a intrat in stapanirea Romaniei in urma Razboaielor Balcanice, in cadrul carora a actionat ca mediator. Cartea urmeaza strict firul evenimentelor, continua cu o sinteza demografica si ajunge in sfarsit la modul in care, sub atenta supraveghere a Reginei Maria si sub influenta pictorilor si artistilor cuceriti de loc, incepe sa capete farmec si sa se bucure de un interes crescand, devenind Coasta de Argint. Ca in orice zona cu "dezvoltare durabila" (o sintagma contemporana, dar aplicata mai bine, se pare,  atunci cand nu era conceputa inca), pastrarea specificului, la care regina tinea foarte mult, este cheia castigatoare. Se construieste mult, dar constructiile sunt atent gandite pentru a se incadra in peisaj, devenind in timp ele insele emblematice. Deslusim si ceva din itele incurcate si tumultuoase ale relatiilor din cadrul Casei Regale, ce se fac si se desfac si la Balcic, unde regina are parte de zile senine, dar si de tulburari si suparari provocate in special de Carol, fiul sau. Ca in fiecare familie, numai ca in familiile regale ele ajung sa aiba repercusiuni politice. 

Nu totul era idilic in acea perioada: aflam si despre murdarie, lipsa de apa curenta, drumurile desfundate, detalii la care se pare ca unul dintre cei mai sensibili era Camil Petrescu. De la jumatatea anilor ' 30, regina se va implica activ in lucrarile de renovare si modernizare, dandu-si girul pentru constructii atent gandite pentru a se incadra in peisajul arhitectural cu influenta orientala, reusind sa faca pentru Balcic ceea ce Carol I facuse pentru Sinaia, colaborand cu cei doi primari care aveau sa schimbe fata locului. Unul dintre ei, Octavian Mosescu, cel care a trebuit sa predea administratia orasului catre Bulgaria in 1940, a fost atat de dedicat si de marcat de loc incat avea sa-si numeasca fiica Balcica. La fel de mult a iubit Balcicul regina insasi, a carei inima, desi a fost readusa in tara in urma pierderii Cadrilaterului, dupa ce isi dorise prin testament sa ramana acolo, a batut tot timpul pentru locul ei de refugiu de pe malul marii. 

Daca vreti sa cititi cartea, recomandarea mea e sa o faceti dupa ce veti fi vazut Balcicul. Altfel, asa cum ajunge la noi din paginile sale, risca sa va creeze asteptari ce ar putea fi dezamagite... Sau nu stiu, daca nu sunteti atat de sensibili la multimi ca mine, o parte din constructii sunt inca acolo, la fel stradutele pietruite, si casele pitoresti, si dealurile din jur. 

Va mai fi, sper, timp si pentru plimbari tihnite... sa trecem noi de anul asta si de tot ce taraste dupa el si mai vedem. Sanatate!

La inceput si la sfarsit

  

Roberto Bolaño - Comedia ororii in Franta 

Pentru ca volumul de fata grupeaza texte postume, pastrate in arhivele familiei Bolaño, probabil ca fiecare editor a avut libertatea de le reuni sub titlul pe care l-a considerat reprezentativ. Editia in spaniola a aparut ca Sepulcros de vaqueros, cea engleza Cowboy Graves: Three Novellas, iar traducerea in romana a preluat "Comedia ororii in Franta".  Cele doua, alaturi de un al treilea, "Patria", alcatuiesc un volum ce ne ofera nu doar pasaje inedite ale operei autorului, dar si o mai buna intelegere a procesului sau de creatie, a modului in care si-a construit capodoperele. 

Le-am numit "texte" pentru ca, desi sunt structurate ca microromane, am mari ezitari in a le califica astfel. Ele scapa oricarei incadrari, sunt fluide, imposibil de categorisit si, cu exceptia ultimului, cel care da titlul prezentei editii, au o discontinuitate si un caracter episodic ce le fac greu incadrabile intr-un gen literar, asa cum autorul insusi, prin toata opera sa, scapa oricaror etichete si categorisiri. 

"Pentru a identifica textele care compun acest volum si a determina datele care corespund scrierii lor, s-a consultat tot fondul de documente al Arhivei Bolaño, care se afla in custodia familiei, la domiciliul autorului, si care este este compus din foi volante, caiete scrise de mana, taieturi din ziare, reviste, iar in cazul scrierilor din ultimii sai ani, si din arhive electronice", explica Carolina Lopez Hernandez, vaduva scriitorului, cea care i-a valorificat incepand cu 2003, anul mortii sale, mostenirea literara si l-a facut mai cunoscut in literatura decat era in timpul vietii. Cumva, prin toata aceasta munca de recuperare, de transformare a arhivelor si sertarelor in volume publicabile, a implinit exact destinul acelor personaje bolañiene ce pornesc pe urmele unei revelatii literare, a unui scriitor disparut. 

In aceeasi prefata, ne informeaza asupra datei aproximative cand cele trei fragmente au fost scrise. Din moment ce autorul nu s-a gandit la publicarea lor, ne putem da seama ca sunt schite, versiuni si idei preluate apoi in alte carti. De aceea nu este un volum pe care sa-l recomand ca un mod de apropiere de opera autorului, ci unul dedicat "bolañienilor" devotati. Ei vor putea sa reviziteze aici locuri si sa reintalneasca sub o forma sau alta personaje familiare, sa isi hraneasca pasiunea pentru inovatorul scriitor chilian cu cateva firimituri ale festinelor literare pe care ni le-a oferit. Se vor putea intoarce in lumea subterana a literaturii, a poetilor neintelesi, in adancurile sordidului unde zace ascunsa samanta geniului, a cenaclurilor obscure, vor regasi tablouri crude, dar de un profund umanism, menite sa trezeasca din letargie constiinte, se vor scufunda in drama dezradacinatului, in mistere si conspiratii, in suprarealul ce invaluie ca un scut o lume cruda, in care copiii vagabonzi sau saraci ajung sa fie traficati pentru transplant de organe.

Ca sa parafrazez textul dintr-un tablou celebru, ceci n'est pas un livre, ci o cheie cu care deschidem postum poarta catre procesul devenirii literare a unui autor de geniu, descoperind drumul, la inceputul si la sfarsitul creatiei sale, transformandu-ne in martorii modului in care se nasc ideile ce vor fi valorificate ulterior in marile sale romane. Primele doua titluri, Patria si Mormintele vacarilor, dateaza din perioada de dinaintea scrierii acestora. Aici ne reintalnim (dupa ce le vom fi citit deja) cu tanarul alter-ego literar Belano, numit de data aceasta Rigoberto, nu Arturo, aruncam o privire marginala si ironica asupra literaturii naziste sud-americane, descoperim cuvinte scrise pe cer de fumul elicopterelor, ajungem la Santa Teresa, orasul mexican al ororilor din 2666.

Textele au un aspect fragmentar, de tablouri uneori extrem de disparate si episodice ale unei lumi in descompunere, fie ca ea este plasata in istoria generala, perioada dictaturii militare chiliene sau cea personala, intr-o adolescenta desprinsa dintr-o autobiografie paralela in care personajul-autor isi inventeaza un tata mexican pentru a-si justifica anii petrecuti in Mexic. Dar este Bolaño, asa cum avea sa se impuna in literatura, sfidand formele narative traditionale si slefuirea stilistica, creandu-si o simbolistica proprie, unica, departe de orice preocupare pentru modul in care scrisul sau ar putea fi perceput de cititori, cu curajul de a se expune si de a expune viciul, impostura, cruzimea. Ultimul fragment, cel care da titlul acestei editii, a fost scris candva in ultimii doi ani de viata ai autorului si are o structura mai liniara, dar abia ce apuca sa te acapareze ca se si termina. Este o povestire suprarealista, avand in spate fundalul unei eclipse de soare, despre suprarealisti clandestini care traiesc in canalizarile Parisului, ce porneste de la o constatare a lui André Breton ca suprarealismul ar trebui sa se retraga in catacombe. Ce fac ei acolo? Scriu o carte. 

"Cum se intampla si in spitale, tot timpul trebuie sa ramana unul de garda. Patru pleaca, unul ramane. Nu se intampla nimic. Cel care ramane continua sa munceasca. Cei care pleaca, intr-un fel, continua si ei sa o faca. Si astfel munca, proiectul, incepe sa prinda forma, se diversifica, se mareste, desi nu in mod liniar. Este ca un roman, ca sa ma intelegi, care nu incepe cu inceputul. De fapt, Diodoro, este un roman care, ca toate romanele, pe de alta parte, nu incepe in roman, in cartea obiect, care il contine, ma intelegi? Primele lui pagini se afla in alta carte, pe o alee pe care s-a produs o crima sau intr-o pasare care observa o ceata de copii care se joaca si care nu o vad...".

Ei bine, cartea aceasta poate fi acea "alta carte" in care se afla primele pagini din Detectivii salbatici, din 2666, din Nocturna in Chile...

Aventuri in jurul lumii

 

 Jean-Christophe Rufin - Regele Zibeline in jurul lumii

 

Totul incepe in ziua cand un cuplu ciudat se prezinta in fata lui Benjamin Franklin. El va fi ascultatorul privilegiat, din primul rand, al aventurilor celor doi, un Harun al Rasid macinat de dureri reumatice caruia nu una, ci doua Seherezade, Auguste si Aphanasie pe numele lor, ii istorisesc povestea vietii, avertizandu-l de la inceput ca ea e lunga: "Traverseaza multe tari, pune in scena drame si pasiuni violente, se petrece in mijlocul unor popoare indepartate, ale caror culturi si limbi sunt diferite de tot ce e cunoscut in Europa... " Si apoi incepe derularea intamplarilor. Singura participare a lui este alcatuita din exclamatii de bucurie, indignare, nerabdare, nu simte nevoia sa puna intrebari, sa afle amanunte, sa intrerupa fluiditatea. Insa relatarea poate sa-i trezeasca atitudini extreme: de la a adormi pana la a izbucni in plans, modul in care derularea intamplarilor are ecou in mintea sa e foarte emfatic si teatral.

Ceea ce avem in fata ochilor este biografia romantata a contelui Benjowski (tot incerc fara succes sa-mi aduc aminte de cand am inceput sa citesc cartea din ce film stiam ceva despre existenta acestui excentric rege al Madagascarului), nascut in Europa, participant in mai multe batalii (uneori plecarea la lupta e o buna metoda de a se salva din incurcaturi), prizonier in Siberia, navigator si explorator al unor tinuturi indepartate, apoi rege. Totul intr-un stil clasic ce aminteste de marturiile reale sau fictive ale calatorilor si exploratorilor din secolul XVIII, cu rasturnari de situatie si aventuri. Nu pare deloc o carte scrisa in 2017. Mi-a trezit curiozitatea fata de memoriile adevaratului Auguste, pentru ca supectez ca, din ratiuni ce tin de conventiile romanului, ele-s putin cam "munchhausen"-izate aici.

Auguste a fost crescut de un preceptor francez in spiritul Iluminismului, i-a citit pe Voltaire, Diderot, Rousseau si ceilalti autori ce clocoteau de idei inovatoare in secolul XVIII,  dar a fost instruit si in manuirea armelor, devenind un erou umanist pasionat de stiinta, progres, justitie sociala, de conceptele ce aveau in curand sa duca la Revolutia Franceza, libertate, egalitate, fraternitate.

Intregul roman se desfasoara in principal sub forma a doua monologuri, alterand perspectiva lui Auguste cu a lui Aphanasie. Daca trec peste marota mea, ca vocile celor doua personaje nu sunt deloc distinctive (nu inteleg de ce atat de multi autori insista sa scrie monologuri monocorde monotone), pot sa apreciez faptul ca autorul a reusit sa redea o structura masculina si una feminina destul de bine conturate. Oricat ar incerca sa se proclame o egalitate in gandire si simtire a partenerilor, interesele, preocuparile si resorturile le sunt destul de diferite. Unul este manat de dorinta de aventura si explorare, celalalt de aceea de a fi alaturi de omul iubit. Daca in monologurile lui Auguste aflam despre lupte, comploturi, ganduri de revolutionare a societatilor prin care trece, Aphanasie e mai preocupata de sentimentele proprii si ale lui, de modul in care e perceputa in saloanele pariziene unde ajunge, cei doi par sa aiba lumi interioare diferite, asa cum si conceptiile sociale le sunt diferite. 

"Daca intelegea, ca si mine, ca logica misiunii avea sa ne conduca inevitabil la a cuceri toata insula  si a face din ea o colonie, in principiu, era impotriva unui asemenea plan. Ideile lui Diderot isi gasisera culcus trainic in sufletul ei. 

In ceea ce ma privea, eram marcat de lectiile lui Bachelet (preceptorul), care contineau ecouri din filosofia lui Voltaire. Nu ma indoiam de existenta nivelelor de civilizatie si de faptul ca e de datoria noastra sa le impartasim cunostintele si lumina noastra popoarelor care inca vegetau departe de progres si de stiinta."

Reflectiile asupra colonialismului si oranduirii sociale mi s-au parut cel mai interesant punct al cartii, mi-au amintit de facultate, cand ii descopeream pe Rousseau, Voltaire si ceilalti si ma batea gandul,  pe fondul efervescentei de dupa '90, sa intru in politica si sa schimb lumea. Bine ca nu am facut-o, dar tot am ramas, in ciuda mizantropiei care m-a lovit mai tarziu, cu ideea ca omul este in mod natural bun, educatia (anumite forme) si societatea sunt cele care il corup.

Cartea nu este doar despre asta. E un roman de aventuri, istoric, o biografie romantata, totul asezonat cu parfum de secol XVIII care i-a picat bine nevoii mele de a ma deconecta de prezentul agitat si a da putin o fuga intr-un alt timp. Dar focusandu-se pe peripetiile celor doi, care nu au reusit sa ma captiveze, abordeaza foarte putin atmosfera: ar fi fost interesant sa detalieze ceea ce vedeau si gaseau in jur, sa aduca mai multe informatii despre locuri si oameni. Probabil ca Franklin ar fi adormit si sfioasa Seherezada ar fi trebuit sa se retraga pana a doua zi... 

Nu e o carte rea, dar nici atat de imersiva pe cat ar parea la prima vedere si mi-a trezit interesul pentru memoriile reale ale contelui Beniowski. In concluzie, consideratiile generale par sa-i fi iesit autorului mai bine decat peripetiile protagonistilor: Exista doua feluri opuse si in acelasi timp similare de a pedepsi un om: sa-l condamni la inchisoare sau sa-l arunci in infinit. Pana atunci avusesem experienta celulelor si le gustasem cruzimea. Urlasem in temnite si lovisem cu pumnul in pereti. Mi se parea ca traisem tot ce-i mai rau. Pentru ca nu cunoscusem Siberia. In contextul cartii, suna ca o premonitie cu vreo 150 de ani inainte a experientei Gulagului.

Frenezie mistica

 

The Devil All the Time (2020)

La scurt timp dupa ce a aparut filmul, s-a tradus in limba romana si cartea lui Donald Ray Pollock  care l-a inspirat. Este un autor de care nu auzisem, prima intalnire cu el am avut-o in film, nu doar pentru ca scenariul e bazat pe romanul sau cu acelasi titlu, ci si pentru ca vocea naratorului, care completeaza spatiul dintre scene si ne insoteste de-a lungul celor 2 ore si ceva, este chiar vocea autorului. Si sunt multe de povestit, pentru ca filmul acopera o perioada de vreo 30 de ani, de la cel de-al Doilea Razboi Mondial pana la Razboiul din Vietnam, pornind de la doua generatii ale aceleiasi familii, dar ramificandu-se in multe alte directii (o familie de ucigasi in serie cu preferinte deviante, un politist corupt - interpretat de Sebastian Stan, actor roman cu o cariera infloritoare la Hollywood, mai ales de cand cu seria de supereroi Marvel, un pastor corupator de minore), incheindu-se intr-un punct convergent al tuturor acestor istorii. 

Nu stiu prea multe despre regizorul Antonio Campos, dar faptul ca s-a numarat printre producatorii filmului Martha Marcy May Marlene ma face sa cred ca are o slabiciune pentru un anumit subiect, ce tine de abuzurile induse de fervoarea religioasa. Willard Russel (Bill Skarsgård), proaspat intors din razboi, cu cicacitricile si traumele sale, spera sa-si intemeieze o familie, sa-si construiasca o viata noua, desi continua sa fie bantuit de o anumita imagine de pe front. Osciland intre pierderea credintei si regasirea ei ca modalitate de posibila vindecare a traumelor, viata lui este doar inceputul, o mostenire psihologica grea ce va fi transmisa fiului sau, Arvin (Tom Holland). Nu as vrea sa dezvalui prea mult din actiunea filmului, se intampla multe, se accelereaza spre final, vreau doar sa spun ca este vorba de un thriller psihologic cu multe intorsaturi de situatie si coincidente, un bulgare de zapada ce creste pe masura ce filmul inainteaza si se pravaleste asupra personajelor sale. 

Religia este punctul comun care ii conecteaza personajele, unul mai pacatos, mai pervers si mai psihopat decat altul. Filmul mi-a amintit pe alocuri de Tarantino, mai ales in abordarea mortii, vazuta uneori ca o gluma a destinului, o ironie a sortii, o intamplare intr-o circumstanta legata de locul si momentul nepotrivit in care se afla victima. Toti acesti bigoti si fanatici religiosi isi au propria explicatie si motivatie, isi gasesc scuza chemarii divine, simt ca implinesc vointa Domnului sau cauta prin actele lor un fel de extaz mistic ori o iluminare, dar efectul este doar o scufundare si mai adanca in propria lor monstruozitate. Unii au accente grotesc-flamboaiante (precum pastorii, interpretati de Robert Pattison si Harry Melling - au crescut frumos adolescentul vampir din Twilight si copilul grasut din Harry Potter), altii o raceala si o planificare calculata, dar efectele sunt aceleasi: violenta, crima cu sange rece, moarte. 

Este o istorie intunecata, cu un ritm care, in ciuda unei lente taraganari in acorduri de accent sudist (nu stiu de ce l-am perceput asa, actiunea se desfasoara totusi in Virginia si Ohio) sau tocmai gratie lui, are o melodicitate interioara, punctata de comentariile seci cu nuante sarcastice ale naratorului, dezvoltandu-se in salturi si trepte, dintr-o tragedie in alta. Te tine captivat,  in ciuda cruzimii sale (sau tocmai gratie ei), fascinat de acest Rau pe care vrei sa-l vezi pana unde merge, abordand o detasare clinica de personaje, lasandu-le sa se descurce pe cont propriu. Si o fac, ca intr-un soi de hipnoza. 

Probabil ca din ce am spus pe-aici am creat o imagine destul de dezagreabila filmului, populat cu personaje violente, disperate, autoiluzionate. Ceva insa functioneaza acolo, filmul inainteaza cu gratie, poate acumularea de istorii incrucisate, curiozitatea de a vedea unde duc si cum se impletesc pana la final, dar si atmosfera contrastanta cu actiunea, una de calm, de senin, de viata linistita intr-un loc unde nu s-ar intampla mai nimic, sub aparenta careia mocnesc viciul, violenta si moartea. Iar faptul ca mi-a dat pe alocuri senzatia unui western tarantinesc, cu aceleasi deznodaminte seci si violente, pentru mine a reprezentat un plus. 

Una peste alta, e un film care pana acum nu a starnit controverse aprinse, ceea ce e mare lucru in ziua de azi: au marait unii ca e o America prea alba, dar probabil ca daca ar fi fost negri pe-acolo ar fi marait ca-i pune intr-o lumina negativa, ma mir cum de n-au sarit bisericosii ca le murdareste credinta infatisand efectul ei nociv asupra sufletelor ratacite, nici nu mai stii cum s-o dai cu filmele in ziua de azi sa nu mai zgarii sensibilitati. Poate ca un film indie  e mai obscur, nu intra prea repede in vizorul non-cinefililor scandalagii gata sa emita verdicte fara sa faca nici macar efortul de a-l vedea...

Lumi care exista si lumi care nu exista

Tatiana Tolstaia - Lumi eterice 

 

Dupa ce constatam mai demult, citind Zatul, ca talentul este alcatuit uneori si dintr-o doza de mostenire genetica, incluzand ADN-ul literar al lui Tolstoi impletit in mod fericit cu cel al lui Turgheniev, abia asteptam reintalnirea cu o carte a Tatianei Tolstaia. Si s-a intamplat sa fie un volum de povestiri spun unii, amintiri si eseuri le-as spune eu, o combinatie intre propria experienta (de scriitoare, de emigranta timp de zece ani in Statele Unite, de turista in diverse colturi ale Europei) si imaginatia pe care o proiecteaza asupra lor. 

O cheie de lectura gasim chiar in fragmentul care deschide volumul, 20/20, sub forma unei amintiri personale dintr-o perioada de intuneric, in urma unei operatii la ochi din vremurile cand laserul era inca un vis din viitor: 

"Intr-o buna zi, deodata, ochii mei mijiti si-au recapatat vederea. Vedeam perfect, deplin, 20/20, asa cum mi se promisese. Ce desfatare! Intre timp, descoperisem ca cea de-a doua lume, care mi se revelase in bezna si care se hotarase sa ramana cu mine, era reversul complex al asa-numitei realitati, o pestera plina de comori, o lume eterica privita prin oglinda, un cufar misterios care contine dezlegarea tuturor enigmelor, o agenda cu coordonatele precise ale tuturor celor care nu au existat vreodata.

Nu-i cunosc relieful, muntii ori marile; meleagurile ei sunt atat de intinse, incat se prea poate sa fie nemarginita. Sau poate ca nu e o singura lume - poate ca sunt mai multe. Sunt imprevizibile. Ti se pot revela sau se pot ascunde de tine. Uneori, s-ar putea sa nu te lase sa patrunzi in ele: "Scuzati, usile sunt incuiate, suntem in concediu." Dar se vor indura intotdeauna de cei rabdatori si devotati. Usile se vor deschide, si nu stii peste ce vei da decat atunci cand vei intra."

Invitandu-ne sa luam parte la construirea lumilor sale imaginare, Tatiana Tolstaia ne poarta printr-o explorare a posibilitatilor si imposibilitatilor presarata cu surprize, intr-o alternare permanenta de stari si tonuri. Uneori e visatoare, alteori jucausa, cateodata ambigua si misterioasa, alteori realitatea devine enervant de reala si este nevoie de un refugiu in imaginatie. Sunt secvente ce duc cu gandul la lumile copilariei, chiar daca "Nicaieri"-ul sau este exact opusul Neverland-ului iar oglinda nu este calea prin care Alice se poate pierde in tara minunilor, ci aceea de unde poate o pereche de spiridusi ar putea sa se strecoare intr-un banal apartament. Pana si piftia a carei aroma incepe sa bantuie zilele sfarsitului de decembrie poate deveni un subiect fascinant, ce strecoara o unda de intristare in zilele de sarbatoare. Tristetea se dilueaza in umor, nefericirea in reverie. 

Sunt, in general, texte ce radiaza un anumit optimism, chiar si cand e mai rarefiat, promisiunea unei alte lumi unde lucrurile se intampla asa cum doresti, chiar daca e doar rodul imaginatiei. Senzatia de alienare a exilatului poate lua oricand forma unei fantezii, se poate transpune intr-o aventura conceputa la o cafenea, intr-o zi geroasa de decembrie ori intr-o povestire mediocra ce primeste o nota inexplicabil de mare din partea profesoarei... Senzatia eterica este dominanta, o magie invaluitoare infatiseaza realitatea ca printr-o ceata, intr-o pendulare permanenta intre aici si acolo (fie ca acolo e America, Grecia,  Franta sau Italia - ce-am fi fost daca n-ar fi existat, vorba unui cantec), intre realitate si posibilitatea irealului. 

Citind cartea, vedem ca in multe privinte spiritul nostru nu difera prea mult de cel rus. Si daca suntem in cautarea laturii practice, putem afla chiar si unde ajung ciorapii desperecheati, cei care se pierd inexplicabil prin casa.

In concluzie, volumul acesta, chiar daca nu are stralucirea Zatului, are sclipiri, multe si marunte, ca o bolta de noapte instelata, alcatuind din franturi de viata un mozaic in care fiecare isi poate vedea reflectata, pentru o clipa, propria-i lume eterica. 

Zburatori si zburatoare

 

Alan Hlad - Lungul zbor spre casa

 

In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, pe langa luptele propriu-zise si activitatile de spionaj mai mult sau mai putin cunoscute, se foloseau toate mijloacele posibile pentru a inclina balanta victoriei de o parte sau de alta. Si cum doar cele ale invingatorilor ajung sa fie cunoscute, povestite, reinterpretate literar sau cinematografic, chiar si cele esuate, au ajuns pana la noi multe dintre cele puse la cale de americani si britanici in special. Iar pentru ca episoadele cu animale m-au interesat mereu, mi-a ramas in minte, ca un fapt divers, operatiunea Fantasia, prin care  americanii incercau sa loveasca la temelia superstitiilor japoneze, incercand sa distruga moralul trupelor recurgand la kitsune, spiritul-vulpe din folclorul japonez, care sa iasa din ape ca niste prevestitoare umbre colorate ale infrangerii. Numai ca operatiunea "vulpea vopsita" a fost un esec, numai a spirite nu mai aratau sarmanele animale ude, din care se prelingea vopseaua... 

Un alt episod fascinant, dar si crud de data aceasta, l-a reprezentat operatiunea Columba. Intre 1941 si 1944, serviciile secrete britanice au parasutat in Franta, Olanda si Belgia ocupate de nazisti zeci de mii de porumbei calatori, cu speranta ca ei aveau sa fie gasiti de cine trebuie, de membri ai Rezistentei sau oameni curajosi, dornici sa contribuie la victoria antifascista, prin informatii pretioase privind miscarile trupelor germane. Unii dintre porumbeii parasutati in colivii, cu o capsula mica atasata de picior, nu aveau sa se intoarca niciodata acasa, ucisi de nazisti, parasutati in locuri unde nu au putut fi gasiti sau vanati de pasarile de prada. Altii vor reveni purtand mesaje de speranta ori disperare, dar si date utile privind miscarea trupelor, fortificatiile, armamentul german. Cei care returnau porumbeii cu mesaje nu erau spioni, ci oameni obisnuiti, gata sa-si riste viata pentru a-si redobandi libertatea. Toata aceasta istorie, ramasa in umbra actelor eroice ale armatei sau Rezistentei, are in sine un potential literar urias, constituind un episod cu impact emotional ce reflecta curaj dar ascunde si multe tragedii, umane sau pasaresti. 

Pornind de la aceasta operatiune, Alan Hlad isi construieste romanul de debut ca la manual (ala de creative writing), introducand pe fondul istoriei mari individualizarea personajelor nu doar in planul uman, ci si in cel al porumbeilor, prin Ducesa, o zburatoare mai speciala. Condimenteaza totul cu o poveste romantica putin credibila chiar de la momentul intalnirii protagonistilor (nici n-as sti de unde sa incep aici, sa spunem doar ca ma indoiesc ca un voluntar american ar fi trimis, indiferent de circumstante, sa-si ispaseasca o pedeapsa la... o ferma de porumbei). Imbina sacrificiul si eroismul, notiunile cheie ale razboiului, cu o poveste de dragoste marcata de multe coincidente fortate, din acelea care fac naratiunea sa inainteze intr-un mod senzationalist. 

De exemplu, un tanar american care, dupa moartea parintilor, porneste sa se inscrie la scoala de aviatie, are parte de doua intalniri providentiale, cu un general al fortelor aeriene canadiene ce-i poate netezi calea spre celalalt vis, de a se inrola ca pilot in razboi, intr-o perioada in care America se mai gandea daca sa participe, si cu un cersetor care-l indreapta in aceeasi directie, furandu-i toti banii, oricum insuficienti, cu care pornise spre scoala. Convenabil, nu? Asa se schimba destine si destinatii, si n-am amintit decat  episoade  de la inceput, mai totul se construieste pe principiul aflarii la locul (ne)potrivit la momentul (ne)potrivit. Ca de exemplu in cala unui avion ce porneste spre Franta!

La scurta vreme dupa ce debarca in Aglia, americanul nostru, pe numele sau Ollie, se intersecteaza cu cea alaturi de care avea sa traiasca o iubire supravegheata si aprobata de componenta ornitologica a povestii.  Susan este si ea orfana, traieste alaturi de bunicul sau si se ocupa de cresterea porumbeilor voiajori. El - zburator cu multe ore la activ, e drept ca pe avioane de stropit culturi agricole, ea  - pasionata de zburatoare, desi prefera pasarile animate celor de otel ("porumbei, nu pasari" devine parola complicitatii lor), va dati seama usor cum cei doi se atrag ca doi magneti (cu porumbei, eventual). La nivel narativ totul este atat de previzibil si de déjà lu. Chiar si aparitia in povestea lor a unui antagonist cu dispozitii schimbatoare, cand gata sa-i distruga viata lui Ollie, cand sa i-o salveze... 

Desi desfasurarea era usor de intuit intr-o carte care tocmai pe ea se centreaza, latura mea animalista nu a ramas insensibila la soarta porumbeilor sau la cea a porcului cautator de trufe Louis, creaturi aruncate in mijlocul unui razboi care nu este al lor, dar in care trebuie sa-si joace rolul. Asa ca, desi rational imi dau seama ca romanul se alcatuieste dintr-o colectie de clisee (inclusiv epilogul de peste 55 de ani) si, daca il dezbraci de "poveste", nu te lasa cu cine stie ce har literar, cumva afectiv am simtit de vreo doua ori un nod in gat, dar el mi se pune destul de usor cand vine vorba de soarta trista a animalelor. Nu stiu ce sa zic. Un impact a avut, dar nu legat atat de calitatea cartii, cat de empatia mea fata de personajele ei secundare si necuvantatoare.

Si uite cum ii fac in ciuda vremii si mai pun si o poza cu marea, merge si putin albastru dupa atatea balti murdare si cenusii in jur!

Crima si mister de pandemie

 

Pandemicon. Povestiri pentru sfarsitul lumii

 

Inspirata de Decameronul lui Boccaccio, unde personajele se refugiaza din calea ciumei intr-o izolare presarata cu povesti, editura Crime Scene Press s-a hotarat in anul de (diz)gratie 2020 sa transforme izolarea lunilor de primavara intr-o ocazie pentru 15 scriitori de a broda pe marginea noii molimi aparute. Atunci cand nu stiam ce se intampla si cat va dura, iar calea spre orice fel de speculatii era deschisa, ei au gasit o modalitate de a-si canaliza temerile si energia in scris, creand o panorama a problemelor si oportunitatilor create de virus, a comportamentelor si atitudinilor autohtone, un profil al societatii in care traim. Criteriul dupa care au fost ordonate textele este cel al varstei autorilor, de la 74 pana la 25 de ani. Din dispunerea lor a rezultat un amalgam de preocupari si teme, intr-o desfasurare dinamica, uneori cu suspans si mister, cum ii sta bine literaturii de gen. Dar si cu destule fragmente de umplutura... Dintre autorii cei mai cunoscuti, i-as aminti pe George Arion, Michael Haulica, Mircea Pricajan, Caius Dobrescu. Cautand cartea puteti gasi lista lor integrala, eu i-am nominalizat pe cei de care si auzisem si, intamplator sau nu, ale caror texte mi-au spus ceva. 

Acum, ca sa va zic cum am simtit eu aceste proze, o sa preiau un citat chiar din carte, atribuit unui personaj al lui Michael Haulica, autorul uneia dintre povestirile mai reusite: "Toata lumea. Pana si cea mai barfitoare dintre vecinele tale spune povesti. O face asta scriitoreasa? N-o face, ma. Pentru ca talentul nu e sa ai ce spune, talentul e cum spui ce ai de spus, cum prinzi imaginile vietii din mers, cum, ce si cat observi din toate cate trec pe langa tine. Da, intr-un fel e tot sa ai ce spune. Ei, la politisti e la fel. Trebuie sa vezi lucrurile acolo unde nimeni nu le vede."

Randurile astea rezuma principalele mele doua obiectii legate de carte:  una ar fi faptul ca anumiti autori (pot sa mentionez un personaj care-mi era simpatic prin anii 90, mai cunoscut ca actor decat de ca scriitor, si sa va indemn sa va feriti de magarus) fac mai degraba rapoarte, dari de seama decat literatura. Poate veti spune ca nu trebuie sa cantaresc literatura politista, mai de nisa, cu aceeasi unitate de masura aplicata  maestrilor condeiului. Dar daca nu as face-o, nu i-as lipi din start eticheta de literatura "minora"? Ei bine,  putini autori au trecut testul. 

Apoi, admitand ca presiunea de a include o tema data nu a lasat suficient timp pentru dezvoltarea propriei creativitati si imaginatii, mai am o problema, la partea de "sa vezi lucrurile acolo unde nimeni nu le vede".  Eu numesc o povestire buna de gen (sau cel putin asa era pe vremea cand devoram clasicii literaturii politiste) una care intretine o stare de tensiune, chiar daca stii de la inceput cine e faptasul. Sau, invers, iti pune in fata detalii pe care nu poti sa le conectectezi intre ele si rezolvarea ajunge sa te ia prin surprindere. Asta era modelul clasic, nu prea se mai foloseste in secolul nostru. In sensul asta, inca si mai putine texte trec testul. Prea multe urmeaza firul realist al desfasurarii unei anchete, nu te tin in priza, nu sunt captivante, nu creeaza conexiuni intre amanunte pe care le-ai avut tot timpul in fata ochilor dar nu ai stiut sa le deslusesti singur. Ajungi, odata cu anchetatorul, la un suspect ivit de niciunde la final. Cam asa se scriu literatura noir si scenariile de filme politiste din ziua de azi, dupa modelul scandinav. Dar in cazul asta cred ca ar fi nevoie de o alcatuire subtila a tabloului, care mi-a lipsit, un puzzle care-ti da piesele pe rand, dar te surprinde prin imaginea de ansamblu rezultata. Mobilul crimelor in volumul de fata a fost de multe ori inventat doar ca un pretext de final, nesustinut de intreaga constructie. Psihologia personajelor, cu cateva exceptii, este inexistenta.

Dintre cele cateva povestiri care mi-au placut, am apreciat constructia seaca, directa, dar incarcata de mister din Mansarda, toate posibilitatile deschise lasate in urma de Ea vine o data, ea pleaca pe rand,  accentele poetice si nostalgice din In via noastra, fara sfarsit, atmosfera fantastica din Cand infloresc narcisele, modul in care se defecteaza rotitele din minte si creeaza un psihopat, in George e baiat cuminte a lui George Arion jr.

Ca amplasare generala, povestirile ne poarta prin spitale, prin birourile Politiei sau Procuraturii, in spatiul comunitar al cartierelor unde fiecare cunoaste programul vecinilor sau al mahalalelor in care interlopii fac propria lege. Cele mai multe se desfasoara in acest spatiu al cartierelor, unde faptul divers, o crima, o disparitie, o schimbare a ritmurilor si rutinei cotidiene pot deveni subiectul central al discutiilor tuturor membrilor comunitatii. 

In introducere eram atentionati: "covidul a functionat ca un revelator pentru comportamentul uman, de la noi si din alte parti ale globului". Afirmatia este corecta in sine, dar nu foarte sustinuta in carte (cu o exceptie notabila, George e baiat cuminte). In rest, este un factor secundar, tangential, un stimul de circumstanta al unor situatii de viata sau de manifestare a caracterului, aratandu-ne ca, pana la urma, nu virusul, ci oamenii sunt cea mai mare amenintare. Daca m-au convins cele cateva povestiri care mi-au placut sa mai navighez prin literatura de gen? Poate m-as bucura de o reintalnire cu autorii lor in antologii sau reviste, dar probabil fara a-i cauta in mod activ. Am experimentat, mi-am satisfacut curiozitatea, ma intorc la ale mele si ii las pe cititorii si scriitorii de literatura politista sa-si vada de ale lor...

Baiatul-fata

 

Girl (2018)

 

Sunt  experiente pe care nu le poti intelege daca nu le-ai trait. Pe altele, nici daca le traiesti, nu ti le poti asuma, pentru ca lumea in care ne petrecem timpul asta scurt, desi este cea mai liberala dintre lumile posibile de pana acum, desi a facut pasi spre dezincriminare/dezostracizare in unele directii, inca nu este suficient de pregatita sa le accepte. E mai usor in societatea actuala - si vorbesc de cel putin 80% din ea, din pacate - sa fie acceptat un criminal in serie heterosexual iesit din inchisoare decat un homosexual care ar vrea sa-si vada linistit de viata lui fara sa fi comis vreo crima. Si ma refer aici la Romania. Criminalul heterosexual are mai multe drepturi in societatea asta stramba, care pana acum nu foarte multi ani, la scara istorica vorbind, insista ca dupa noaptea nuntii sa fie scos cearsaful in fata comunitatii pentru ca mireasa sa fie validata social: el se poate insura; poate avea copii; poate deveni, prin penitenta, un model de reabilitare sociala... 

E suficient de greu sa admiti ca esti gay, desi nu e cel mai rau lucru care ti se poate intampla. Aici toleranta incepe sa se miste. Insa este si mai greu sa fii privit ca o aberatie ale naturii, sa fii transexual, barbat sau femeie nascuti in corpurile gresite. In lumea unuia dintre ei ne invita acest film, pe care il recomand tuturor. Pentru ca astfel, patrunzand in universul celor diferiti, cu cat citim mai mult, vedem mai multe filme, discutam cu mai multi oameni, calatorim mai mult (ooops, asta era intr-o alta viata) putem intelege o lupta si o putem sustine, macar moral... Asa ajung la belgianul film de fata, al carui actor principal, Victor Polster, castigator al premiului Un certain  regard pentru cel mai bun actor la Cannes, s-a prezentat la auditii doar pentru ca voia sa-l vada pe Sidi Larbi Cherkaoui, coregraful filmului, foarte cunoscut in Belgia. Spera sa primeasca un rol de dansator din background, la fel ca multi alti colegi de-ai lui de la scoala de balet din Anvers, dar trasaturile sale efeminate si dezinvoltura cu care a intrat in pielea personajului l-au determinat pe regizorul Lukas Dhont sa-i distribuie in rolul principal. 

He arrived at the director’s house for the audition with ingredients for baking cakes. Dhont had asked him to take along something to cook with alongside the actor playing the dad in the film, to test their chemistry. (de aici)

Impreuna, cei doi devin protagonistii unui film cu cadre frumoase, mai ales cele de miscare, de balet. In sala de dans, eroul/eroina nu vorbeste niciodata, se exprima doar prin coregrafie, nu-i da niciodata replica profesoarei, nu exista cuvine, doar miscare. Totul porneste, ca intotdeauna in cazuri de-astea, de la  povestea adevarata a unei EA intr-un corp de EL. De la un documentar refuzat de protagonistul sau care a devenit scenariu de film artistic. De la pasiunea de a deveni persoana care vrei sa fii, cu toate riscurile, temerile si frustrarile legate de procesul de transformare.

Iar Victor / Lara din film ne vorbeste despre nevoia de a deveni persoana care simti ca esti, cu toate riscurile, pana la capat. Ca film, ca statement, drama eroinei principale risca sa treaca un pic cam neobservata, e una de suprafata, o acumulare mocnita de frustrari ale unei balerine transgender ce are parte de toata sustinerea celor apropiati, de acceptare  la scoala de balet (aici am avut o mica disputa dupa vizionare: colega de clasa care iti cere sa le arati tuturo ce ai intre picioare este un soi de bully, cum am spus eu, sau exprima o forma de acceptare, ca intre fete, cum spunea jumatatea mea mai buna?). Avem o tensiune crescanda si nedeslusita complet, pentru ca nu putem intelege pana la capat suferinta unei fete cu penis, nici pe a unui baiat cu vagin. Pentru ca biserica a spus candva, acum multe secole, ca nici genele, nici preferintele, nici placerea, nici iubirea, nici estetica clasica, consacrata de greci, nimic nu conteaza, doar rezultatul, impreunarea intre doua fiinte de sex opus pentru a procrea si multi inca mai pun eticheta "aberatie" asupra unor relatii liber consimtite intre doua sau mai multe persoane. Putem avea oare dreptul de a spera ca drumul e mai important decat destinatia? Destinatia, cel putin pentru mine, este neantul, nu promisiunea putreda si urat mirositoare a afterlife-ului. Ma intreb atunci de ce ar fi atat de greu ca fiecare sa-si parcurga drumul fara ca a se opri pe margine aruncand cu pietre in altii, mai ales cand acei altii nu-si doresc nimic altceva decat o viata normala pentru care traiesc ani de sacrificii, de transformari dureroase, mentale si fizice? 

Secventa brutala ce incheie filmul are impact si, chiar daca restul a fost o acumulare mocnita de tensiune, functioneaza ca un pumn in stomac pentru cei (inca multi) ce considera ca identitatea de gen ar fi o falsa problema...

Colaborarea dintre minte si lume

 David Scott Kastan, Stephen Farthing - Culorile, pasiune si mister 

Trandafirul e rosu/Portocaliu este noul maro/ Pericolul galben/Verde amestecat / Tristete in albastru / Visand la indigo/Crepuscul violet/Negru de baza/Minciuni in alb/Zone gri

Cu ceva bunavointa, ati putea crede ca m-am apucat de poezie simbolista. Nu am facut decat sa reproduc titlurile celor 10 capitole ale cartii, o carte despre culori, definite de Cézanne ca o "colaborare dintre minte si lume". O colaborare a existat si intre autori, un scriitor interesat de pictura si un pictor interesat de scris, care si-au propus o carte despre un subiect "cu care toata lumea are legatura, prin diverse experiente, si in legatura cu care toata lumea are opinii". 

A rezultat astfel o carte despre ceea ce vedem, ceea ce credem ori ne imaginam ca vedem, mai deloc despre unde trebuie sa privim ca sa intelegem mai mult, cum mi-as fi dorit. Amesteca informatii din toate domeniile (fizica, lingvistica, arta, istorie, literatura, biologie, pentru a mentiona doar cateva) intr-un fel de ghiveci care mi-a cam atacat OCD-ul :D. Cand mi se propune la inceput o organizare sub forma de culori, ma astept ca fiecare capitol sa-mi ofere cat mai multe perspective si informatii asupra culorii respective. 

Incepem cu rosu si vedem ca, in mare parte, contine consideratii generale despre culori, ca e poate un capitol ce ar fi trebuit sa fie introductiv: despre refractia luminii, consideratii filozofice (a fi sau a nu fi... rosu, de exemplu, dar si oricare alta culoare) empirice, despre relatia lingvistica dintre semnificant si semnificat, optica, medicina  (deficiente de vedere - sau eficiente, in cazul porumbeilor, care se pare ca percep mai multe culori decat noi), ceea ce m-a facut sa inteleg ca impartirea pe culori a cartii e oarecum arbitrara, din moment ce Rosul e dedicat mai mult unor observatii aplicabile tuturor culorilor si nici uneia in mod special. 

Acelasi haos al sistematizarii temei de studiu continua chiar si cand capitolele incep sa aiba un "erou" mai bine definit. Nu stiu cum s-ar fi putut organiza mai clar un subiect care sa atinga tot ce si-au propus autorii, sa treaca de la un domeniu la altul mai putin abrupt, sa nu lase senzatia unui amalgam de informatii adunate fara prea multa legatura intre ele, ca si cum unul dintre autori ar fi spus la un moment dat "uite, am mai aflat ceva despre albastru, unde intra?" si celalalt ar fi pus aleatoriu degetul pe capitolul albastru si ar fi spus "cam pe-aici". 

Una dintre ideile cele mai interesante si mai bine reprezentate in carte este ca, desi senzatia unei anumite culori e fizica, perceptia e culturala si definirea ei ajunge sa fie transmisa urmasilor in functie de realitatea cunoscuta. Mintea completeaza spatiile, creeaza iluzii, adapteaza imaginile la ceea ce ne este familiar. De exemplu, portocaliul, desi era perceput, nu era definit astfel inainte de introducerea portocalei in Europa, ci numit galben si rosu, cum o facea Chaucer. Abia de la Shakespeare a inceput sa patrunda in vocabular. Iar grecii si romanii antici au fost chiar suspectati ca ar fi avut un spectru de culori mai redus decat omul modern, tocmai pentru ca exprimarea si definirea lor verbala era diferita de ceea ce stim noi. Marea de culoarea vinului a lui Homer a starnit de-a lungul timpului dezbateri si confuzie.

Partile de semantica si reprezentare psihologica a culorilor m-au atras mai mult (dupa cum ma si asteptam) decat aspectele legate de fizica, chimie, compozitia materialelor, dar am avut de-a lungul intregii carti senzatia ca rationamentul celor doi porneste uneori de la premise gresite, ca e mult prea centrat, sub aspect lexical, pe limba engleza, ignorand in mare parte termenii de provenienta romanica sau din alte familii de limbi ce ar putea oferi perspective noi interpretarii lor. Nu cred ca limba engleza a inventat culorile si nici ca ar trebui sa fie singura la care sa se raporteze. Mi se pare un teren alunecos. Chiar si in definirea sentimentelor asociate culorilor am gasit discrepante, autorii asociaza furiei culoarea "rosie" in timp ce eu, cand vad in limba romana verbul a "lectura" si substantivul "lecturare", vad negru in fata ochilor. Nu mai ajunge "lectura" ca substantiv daca tot ne ferim de "citit" ca nu e suficient de pre(ten)tios?  Iar substantivul "poetesa" imi suna peiorativ, pare un fel de poeta mediocra. Asta asa, ce mi-a ramas in minte, ca mai sunt destule formulari cam englezesti pentru a le considera traducere, mai degraba furculisioane...

In rest, cartea e frumoasa, calitatea grafica ireprosabila, imaginile infatisand picturi, fotografii, instalatii sau iluzii optice, are calitatea unui album de arta. Si daca va invingeti nevoia de ordine si rigoare cum a trebuit sa fac eu si reusiti sa o parcurgeti, contine si informatie, chiar daca livrata intr-o forma cam dezlanata...