Intr-o vara din anii '60...

Patrick Modiano - Villa Triste 

Am poposit o vreme in cafeneaua tineretii pierdute, m-am intristat cand am cunoscut-o pe Dora si, continuandu-mi drumul prin lumea lui Modiano, o lume a ambiguitatii, a echivocurilor, a umbrelor ce ascund personajele in spatele unor identitati trunchiate, am ajuns la Villa Triste, intr-o statiune balneara de la granita cu Elvetia, unde tanarul nostru protagonist (sa-l numim Victor Chmara, asa cum se recomanda el insusi), isi ascunde teama si angoasele cauzate de Razboiul Algerian, socotind Parisul un oras nesigur.

Pe acest tanar vulnerabil, deschis oricaror experiente, il evoca naratorul de la distanta timpului pus intre barbatul matur si acel Victor de 18 ani, intr-o incercare de retraire a tineretii pierdute.

 Fiecare dintre noi are o rafuiala personala cu timpul care trece, dar daca cei mai multi continuam sa-l irosim prinzandu-ne in hora futilitatilor zilnice pentru a-l uita, studiindu-ne ridurile noi aparute, cautand o infuzie de entuziasm intr-un partener mai tanar, plangandu-ne de mila, cautand iluzia vitalitatii pierdute in sport si miscare sau mai stiu eu cum, personajele naratoare ale lui Modiano, fie ca se confunda cu autorul insusi sau sunt doar o voce printre multe altele din literatura, au o cu totul alta atitudine: de la distanta si detasarea date de trecerea timpului, arma lor este nostalgia recuperatoare. Nu ignorarea, ci retrairea timpului care a trecut, readucerea lui la viata, reconstituirea din fragmente a momentelor fixate in prezentul etern al operei de arta, este solutia pe care o dau acelei tristeti pe care toti o incearca. Imaginile diluate de trecerea timpului se anima, capata din nou contur, personaje adormite intr-un colt al memoriei se retrezesc la viata pentru a reda fastul si splendoarea, efervescenta si luxul unui loc altadata animat.

Naivitatea si tineretea lui Victor, poate si aerul de tanar miliardar afisat si titlul de conte pe care si-l revendica ii va atrage pe Yvonne, o actrita in devenire ce-si pastreaza permanent aura de mister, nedivulgand prea multe despre viata sa, nici atunci cand cei doi vor incepe o poveste de dragoste, si pe enigmaticul doctor René Meinthe. Triunghiul excentric format de cei trei isi petrece timpul intre o receptie mondena si alta, in lux si petreceri, restaurante, cluburi, traind momentul intr-un dolce far niente, fara a-si pune intrebari. Desi sunt mai tot timpul impreuna, cei trei nu se deschid unul in fata celuilalt mai mult decat considera necesar, reinventandu-se, creandu-si identitatea pe care si-o doresc, evitand sa aduca in aceasta lume iluzorie, in acest glob de cristal pe care si-l creeaza, ecourile lumii de afara, ale razboiului, ale originilor reale.

Intr-o lume a aparentelor si a superficialitatii, nimic real nu-si are locul, astfel ca sentimentele lui Victor, ce incep sa capete radacini tot mai adanci, nu vor face decat sa zdruncine universul construit pe iluzii.

Este o carte despre dezradacinare, despre trecerea timpului, despre pierderea inocentei si, asemenea personajelor sale, stilul lui Modiano isi pastreaza acea senzatie de farmec impalpabil si discret. Nu vom intalni la el descrieri ample, aglomerari de detalii, ci doar elemente, senzatii, momente suprinse intr-un punct al trecerii lor. Coperta cartii reuseste si ea, in ciuda graficii simple, sa redea aerul general al povestii: o camera goala (probabil de hotel), de unde intrezarim recenta plecare, un ultim pas inainte de iesirea din cadru a personajului feminin pentru a lasa in urma doar amintirea. Fiindca ea, amintirea, este cel mai mare aliat al autorului in constructia cartilor sale, invaluind intr-o aura de stralucire difuza personaje, locuri, intamplari, dand acea senzatie omniprezenta de diafan, de fragilitate, de imposibilitate de a capta momentul cu precizie.

Este o carte formata din senzatii, prea putin conteaza daca se intampla ceva si ce anume, poate doar pentru a puncta o etapa a evolutiei personajelor, dar pana la urma si ele sunt doar un abur, contururi vagi si fluide risipite in timp.

Faca-se voia ta...

José Saramago - Cain 

In ultimul sau roman, pe care am ezitat mult sa-l abordez stiind ca dupa aceea nu mai urmeaza decat un nesfarsit gol, o absenta pe care niciun alt scriitor nu o poate suplini, l-am regasit pe ateul si anticlericalul Saramago la fel de savuros, de ironic, de cinic, la fel de surprinzator in construirea personajelor si a situatiilor ce se regasesc pe parcursul cartii. Reinterpretand mitologia crestina pornind de la aparitia primilor doi oameni, el creeaza o versiune alternativa a principalelor evenimente ce puncteaza istoria biblica, prin peregrinarile lui Cain in lume, ca martor sau protagonist al evenimentelor, intr-o permanenta cautare a unor raspunsuri la intrebari ce pun in balanta greseala, vinovatia umana si cea divina, sensul existentei insusi. 

Saramago stapaneste mai bine ca oricine in literatura arta blasfemiei, poate de aceea bigotii ii reneaga cu inversunare meritele literare, orbiti de propriile convingeri si credinte, fara sa poata ajunge la detasarea cu care poti gusta marea literatura indiferent de convingerile divergente ale cititorului si autorului. 

Materialul narativ oferit de Biblie este un punct de plecare pentru dezvoltarea unei mitologii alternative, aceea in care povestea capata o cu totul alta turnura. Este adevarat ca protagonistul si-a ucis fratele, insa Dumnezeul la care se raporteaza, pe care incearca sa-l iubeasca si sa-l inteleaga, a ucis mult mai multi, vinovati si nevinovati deopotriva: "Am un gand care nu-mi da pace, Ce gand, intreba avraam, Cred ca mai erau nevinovati in sodoma si in celelalte orase care au fost arse, Daca ar mai fi fost, domnul si-ar fi indeplinit promisiunea pe care mi-a facut-o, le-ar fi crutat viata, Copiii, zise cain, copiii aceia erau nevinovati, Dumnezeule, murmura avraam si vocea lui suna ca un geamat, Da, o fi dumnezeul tau, dar nu a fost si al lor." Ca ei sunt multi altii, victime ale orgoliului sau maniei divine, ale unor erori pe care el insusi le-a ingaduit: fiul lui Avraam, locuitorii Ierihonului, constructorii turnului Babel, creatorii Vitelului de Aur, Iov cel greu incercat, omenirea inecata de potop... 

Daca in Evanghelia dupa Isus Christos Saramago ne prezinta viziunea asupra Noului Testament, in Cain avem de-a face cu o interpretare a celui Vechi, asa cum l-am perceput si eu cand l-am citit, ca infatisand un Dumnezeu crud, invidios, meschin, razbunator, surd la rugamintile si plansul oamenilor. Cain primeste darul si in acelasi timp pedeapsa de a pribegi prin lume fugar, dar invulnerabil, ca o recunoastere a unei vinovatii impartasite. Cei doi incheie un pact de impartire a responsabilitatii pentru moartea lui Abel, iar drumurile lor vor continua sa se impleteasca in momentele-cheie ale povestii biblice, in dialoguri mai degraba amicale, chiar daca de pe pozitii opuse, ce-l vor duce pe Cain la concluzia ca "Istoria oamenilor e istoria neintelegerilor lor cu dumnezeu, nici el nu e intelege pe noi, nici noi nu il intelegem pe el." Spre deosebire de restul oamenilor, el are privilegiul de a discuta in particular cu Dumnezeu, de a-l trage la raspundere, de a-i asculta motivatiile, ceea ce nu face decat sa-i sporeasca neincrederea si confuzia. 

Este drept ca nu avem in Cain nici profunzimea din Evanghelia..., nici emotia din Eseu despre orbire sau poezia din Calatoria elefantului ori angajamentul social din Eseu despre luciditate, dar avem cinism, ironie, umor, spirit caustic, muzicalitatea frazei tipica lui Saramago si, mai ales, avem ultimul cadou pe care autorul ni-l face inainte de plecare: indoiala. O indoiala pe care unii o vor cataloga drept "blasfemie", altii o au deja sau o adopta, altii o neaga. Chiar daca credinciosii rad cu aceeasi superioritate de afirmatia ca "Dumnezeu este creatia omului" cu care rad ateii de aceea ca "Omul este creatia lui Dumnezeu", dincolo de convingerile fiecaruia, cartea lui Saramago este in primul rand literatura, si in al doilea rand o lupta de idei, un motiv de a mai scormoni putin prin tabu-uri si motive mitologice considerate de unii drept certitudini.

Delicii pentru suflet si stomac

Intelectuali la cratita. Amintiri culinare si 50 de retete

Se iau douazeci de personalitati culturale proeminente, 10 domni si 10 doamne, cu totii adapostiti sub generoasa umbrela editoriala a Humanitasului si li se da o tema culinara, pe marginea careia sa brodeze amintiri din copilaria mai indepartata sau mai apropiata ce le-au gadilat nasul cu mirosurile si le-au desfatat papilele cu gustul. Ce a iesit?! O antologie plina de arome, care mai de care mai imbietoare, din care mi-am promis sa incerc candva cel putin vreo doua-trei retete. 

Savoarea insa nu este data doar de ingredientele ce se impletesc intr-un amestec de traditii culinare ardelenesti, moldovenesti, oltenesti sau cu condimentele exotice ale altor bucatarii, ci si de evocarea unor personaje care le-au transformat protagonistilor copilaria, de multe ori cu putinele resurse alimentare disponibile, intr-una cu arome de neuitat. Nu intalnim in carte doar reteta de madlene a Antoanetei Ralian, ci fiecare dintre semnatari are propria madlena, acel gust ce declanseaza nostalgii si le readuce in minte un moment al vietii in care, chiar daca totul era gri in jur, se simteau ocrotiti, protejati, rasfatati de cei mai dragi oameni, parinti, matusi sau bunici care pentru multi traiesc acum doar in amintire.
Totul ar avea aerul unui banchet, asa cum il defineste Ioana Parvulescu, coordonatoarea volumului, daca evocarea personajelor carora le este atribuita descoperirea sau crearea unor retete nu ar fi intunecata in multe cazuri de umbra tristetii unei pierderi iremediabile, astfel ca festinul se transforma intr-o pomenire plina de dragoste si respect, de la care nu lipseste nici coliva, adusa la masa de Dan C. Mihailescu.
Uneori lipsa alimentelor era prilej de noi acrobatii gastronomice si inventii cu gust unic, alteori istoria soseste neinvitata la masa, multi isi aduc aminte de "sandamarinul" de capatai pentru orice gospodina a anilor '60-'80, cateodata ma regasesc in naivitatile copilariei sau in principiile culinare ale unora dintre protagonisti: si eu, ca si Adriana Bittel, refuz sa ma infrupt din animale pe care le-am cunoscut, am crezut multa vreme, ca si Ana Blandiana, ca laptele de pasare trebuie sa provina de la gaina si tarziu am refuzat mult timp sa cred ca nu exista vreo legatura intre cele doua sau, asemenea Taniei Radu (sa aiba ceva radacini prin Oltenia?) am gustat fabuloasa "branza de curca" pe care mi-o ofereau bunicii.
Antologia este si o carte de amintiri. Date fiind numele care semneaza, registrele diferite de evocare, ce merg de la eseuri la adevarate desfatari literare, culminand cu mereu ireverentiosul cel plin de carisma jongleur al cuvintelor care este Emil Brumaru, chiar daca nu va pasioneaza deloc bucataria iar bolborositul oalelor si sfaraitul tigailor vi se par limbi straine pe care nu le veti invata niciodata, volumul nu-si pierde deloc din interes. De multe ori am tresarit la evocarea unor preparate. Savoarea interbelica imi este necunoscuta, dar am, ca fiecare, nostalgia mancarilor copilariei, din vremea generatiei crescute cu cheia de gat si a rationalizarii alimentelor, cand cozonacii bunicii si prajiturile  mamei aveau o aroma de neuitat, fie ca se numeau Carpati, Voltaire, Alba-ca-Zapada, Zi si noapte, Krantz, Negresa, in restul timpului fiind inlocuite cu savarine, amandine, indiene, tarte cu bezea, ecleruri (sau eclere?) ori corabioare de la cofetarie. Imi dau acum seama ca gustul predominant al copilariei mele era dulce, retin prea putine mancaruri pentru care sa fi avut o slabiciune deosebita, poate clatitele cu ciuperci si (previzibil!) cartofii prajiti sau salata orientala, dar imi aduc in schimb aminte de muuulte, muulte prajituri, parca pentru a compensa gustul amar de mai tarziu...
Si ca sa inchei pe placul celor ce poate nu vor fi atrasi de meniul traditional sau mai exotic al cartii, dar si pe al meu, ca tot vorbeam de dulciuri, o sa citez o reteta din "bucataria" lui Emil Brumaru, care nu are cum sa nu va reuseasca :) :

Prajituri

Iubito, astazi facem prajituri

Cu patru straturi!  Primul este patul. 

Al doilea cearceaful, preacuratul. 

Al treilea chiar tu, plina de nuri. 

Si-al patrulea eu insumi, vinovatul 

Ca astazi facem iarasi prajituri. 

Placerile simple ale vietii

Philippe Delerm - La première gorgée de bière et autres plaisirs minuscules 

De ce este aceasta cartulie atat de minunata? Pentru ca ne face sa ne oprim din rostogolirea cotidiana spre... spre ce? spre nimic, si sa ne aducem aminte / sa (re)invatam sa savuram cotidianul, in cele mai banale si surprinzatoare manifestari ale lui, sa-l imbratisam cu toate simturile si sa ne bucuram. Este o mica bijuterie, o culegere de texte scurte pe care habar n-am cum sa le definesc, le-as spune poeme in proza, 34 de pilule concentrate de frumusete a vietii si bucurie de a trai, de citit si recitit cand esti trist sau plictisit, deprimat sau obosit. 

Prajiturile de duminica dimineata, catifelarea si culoarea unui vin porto, mirosul merelor, chiar si starea de toropeala data de boala, prima gura de bere cu prospetimea spumei ce invaluie apoi bolta palatina in nuante amarui, o autostrada in noapte, in asteptarea cafelei ce va urma, trenurile vechi ce transformau calatoria intr-un eveniment social, Turul Frantei (una din marile mele placeri alaturi de orice alta cursa de ciclism), o banana split, cititul pe plaja, cand semnele de punctuatie se confunda cu grauntii de nisip iar cautarea unei pozitii confortabile dau senzatia ca lectura este un act la care participa intreg corpul, rahatul turcesc, ziarul citit la micul dejun si cate si mai cate... 

Fiecare isi poate gasi propriile placeri, momente de savurat si de fixat in timp. Pentru mine ar fi, printre altele, ciripitul privighetorii in noptile de mai intr-un copac din fata blocului, senzatia rece a apei marii pe pielea fierbinte, mirosul cafelei (pe care nu o beau niciodata), senzatia de plumb din picioare impreuna cu rafalele de vant de pe varful muntelui, stropi picurand in linistea unei pesteri intunecate, alunecarea pe snowboard, mainile scufundate in faina fina si as putea insira muulte altele... dar ma opresc, fiindca nu despre mine este vorba in carte. Desi, daca ma gandesc mai bine, este si despre mine, si despre tine, si despre toti cei care se bucura ca vad, simt, aud, miros...

Vorbind despre caleidoscop (va mai aduceti aminte tubuletele acelea dinainte de '89 cu bucati de sticla colorata si oglinzi care se combinau in tot felul de modele? ma fascina!), Delerm spune: 

"Dans une chambre noire le mystère réfléchit. Tout se perd et tout se confond, tout est léger, tout est fragile. On ne possède rien. Tout juste sans bouger quelques secondes de beauté, une patience ronde, sans désir. Un peu de bonheur sage passe; on le retient entre le pouce et le majeur de ses deux mains. Il faut toucher à peine."

Din astfel de fragmente mici, colorate, este facuta viata insasi. Stam intr-o camera neagra, miscandu-ne ca niste roboti de la punctul A la punctul B, apoi C, D, si tot asa, oricat de multe puncte ar avea, traiectoria este aceeasi si nu avem timp sa admiram drumul, preocupati de destinatie. Si dintr-o data, apar acele cateva secunde de frumusete, acele momente volatile, fugitive, care ajung sa formeze reperele vietii. 

Uneori vioaie, vesele, alteori usor nostalgice sau ciudate prin asocierile de imagini, textele formeaza o poezie a cotidianului in care senzatiile sunt intense si gesturile banale capata semnificatii surprinzatoare, gasind in lucrurile pe care poate unii nici nu le observa prilej de a construi cu gingasie miniaturi pe care vrei sa le recitesti iar si iar, pentru ca fiecare dintre ele este o infuzie de optimism, un imn al vietii, creat dintr-o fascinatie pe care autorul si-o recunoaste intr-un interviu si si-o asuma: 

"Je trouve que tout est dans tout, c'est-à-dire que dans un atome de vie, il y a toute la vie. Plus on parle d'une chose petite et même minusculissime et plus à mon avis, on touche à l'essentiel. J'ai entendu beaucoup de choses sur mon écriture. Ceux qui voulaient être gentils disaient que c'était une tentative pour réenchanter le quotidien ou le banal. Au contraire, certains ont dit que c'était une littérature de la résignation puisqu'on ne parlait plus que des petites choses et pas des grandes. En fait, les deux sont vrais. C'est important de savoir que même quand on a une vie très simple et très banale, une certaine façon de la regarder peut la rendre intéressante. "

As spune nu doar felul in care o privesti, ci si felul in care stii sa iti transpui acele senzatii, cum le impartasesti celorlalti si ii convingi sa priveasca lumea prin ochii tai. Iar daca vor reusi, o vor descoperi brusc mult mai frumoasa si mai interesanta decat le parea inainte.

TRock: schimb dezinteres confort 1 in Iasi cu un concert confort 1 Bucuresti!

Targul tRock (Iasi, 9 iunie 2012, The Rock Bar) 

Avem expozanti? Avem, pe alese, reprezentanti ai caselor de discuri, colectii particulare de cd-uri, dvd-uri si viniluri, bocanci, tricouri, chiar si carti, marfa mai noua si mai veche, metale pentru toate gusturile, de la hard'n heavy, trecand prin thrash pana la death si black. Avem trupe? Partial, fiindca trupa locala, AIR, care trebuia sa cante in deschiderea concertului Sincarnate, s-a trezit ca a ramas fara un membru chiar cu cateva ore inainte de concert, drept pentru care nu s-a mai putut prezenta. Avem public? Eeeeh, cum sa va spun?! asta e o intrebare delicata. Nu prea, si nu vorbesc de public pentru concert, pana la urma poate unora nu le place trupa, altora nu le place genul abordat in general, doom-death, o parte din potentialul public avea de votat a doua zi si a preferat sa mediteze in liniste, acasa, asupra deciziei pe care urma s-o ia pentru a-i oferi Iasiului (si nu Iasului, dupa cum am vazut scris pe niste banere de campanie) alesi responsabili. Insa ma refer la publicul care, de-a lungul unei zile, ar fi putut macar in trecere, de curiozitate, sa arunce o privire la oferta destul de generoasa a expozantilor. Da, stiu, exista YouTube, exista torente de unde se poate procura muzica, vine vacanta si banii trebuie economisiti, dar nici preturile nu erau exorbitante, dimpotriva, se ofereau si reduceri, promotii, erau si raritati pentru colectionari, in caz ca exista asa ceva in Iasi, si nimeni nu era obligat sa cumpere pana la urma, putea fi o ocazie a potentialilor vizitatori de a estima oferta, de a socializa, ca doar e un eveniment in undergroundul de gen, asa cum nu vezi prea multe, cam ce ar fi Bookfestul pentru iubitorii de carte. 

Nu stiu in ce masura are si organizarea vreo vina, am vazut ca pe site-urile de profil a existat o promovare destul de buna a evenimentului, am inteles ca si in presa scrisa si audio-vizuala, daca aveai ochii deschisi si urechile ciulite la "happeningurile" scenei metalice nu ai fi ratat ocazia de a afla de existenta targului. Numai ca tRock editia de Iasi (cea de-a treia si cea mai lipsita de succes) s-a dovedit a fi un fel de tRex, toti stiu ca a existat, dar nimeni nu l-a vazut! 

Asa ca pana la urma, expozantii si trupa Sincarnate au avut parte de un cadru intim si prietenesc de desfasurare a fortelor, trupetii au cumparat cd-uri iar expozantii i-au aplaudat in cadrul unui concert ce s-a dovedit a fi cel mai bun dintre cele trei de pana acum in noua componenta, cu Cristi (ex-clape) pe post de chitarist si cu Florin la tobe, un concert care merita mai multi spectatori decat cei vreo 10-15 localnici si cam tot atatia oameni veniti din Bucuresti cu treaba. 

Trecand la concertul propriu-zis, ar fi fost bine daca si-ar fi facut ceva mai mult simtita prezenta clapele de pe banda (au fost piese unde eu, cel putin, nu le-am auzit deloc), in lipsa lor s-a accentuat componenta agresiva a muzicii, pierzandu-se ceva din cea melodica, chiar daca, pentru compensatie, si una dintre chitari suferea de aceeasi problema de sonorizare. Dupa atata drum si moleseala, nu a fost tocmai un lucru rau ca prestatia a fost receptata drept una ceva mai in forta si cu nerv decat si-ar fi dorit trupa, regret doar ca nu am putut sa ascult piesele mai noi, pe care nu le stiam mai deloc in forma completa, asa cum ar fi trebuit sa sune, cum a fost de exemplu cazul cu Hostage of God si Nothing Left to Give. Daca la cea de-a doua riffurile, schimbarile de ritm si atmosfera m-au prins chiar si asa, fiind si piesa pe care trupa a repetat-o la bis, cea dintai este probabil singura piesa Sincarnate de pana acum care la o prima ascultare nu-mi spune nimic. Poate data viitoare, cand se va auzi si linia melodica a clapei sa incep sa o diger! 

Alaturi de ele, setlistul concertului a mai cuprins A Choice no One Should Have to Make, 4 piese de pe albumul As i Go Under, si anume Nurturing the Gods of Doubt (preferata mea), I Defy Absurdity, Getting over Jocasta, Unbearable Lightness of Guilt si... surpriza, una dintre piesele mai vechi, de pe demo, Sincerely Yours, care, judecand dupa reactia publicului, pare sa fie in continuare una dintre cele mai apreciate. 

Ma bucur ca noua componenta incepe sa fie din ce in ce mai omogena, sa sune inchegat si coerent, ar mai fi de rezolvat unele probleme legate de modul de inglobare a sample-urilor (clapa si voci) in prestatiile live, ca pana acum a fost rau cand s-au auzit bine si bine cand nu s-au auzit mai deloc.

Si fiindca Nothing Left to Give a fost piesa repetata la bis, am ales-o si eu pentru a ilustra concertul, cu mentiunea ca as fi preferat sa o fac doar auditiv, asa ca va rog sa ignorati calitatea filmarii, mana tremuranda a persoanei din spatele aparatului de fotografiat ce filma si umbrele spectatorilor profilati in prim-planul cadrului. Nici calitatea sunetului din sala nu este una dintre cele mai bune, dar a filmarii, din pacate, o intrece (in sens negativ):

In concluzie, se pare ca trocurile in Iasi sunt o afacere extrem de paguboasa, nu stiu cati dintre cei veniti la targ cu marfa au reusit cel putin sa-si acopere cheltuielile de transport, nu mai zic de o eventuala cazare. Si nu pot gasi o scuza a dezinteresului nici in genul de marfa, ca doar erau pentru toate urechile, de la cele mai finute pana la cele intrate in putrefactie, nici in vremea de afara, ce parca te imbia sa faci o plimbare, nici in faptul ca ar fi inceput vacanta sau sesiunea, mai invata /lucreaza omul, dar se mai si relaxeaza, macar sambata, ca nu e robotel. Probabil ca nu exista public pentru nisa asta in Iasi iar miscarea underground, fie ea romaneasca sau straina (dat fiind ca reprezentantii caselor de discuri autohtone sunt si distribuitori ai labelurilor de afara), trebuie sa-si caute sprijin prin alte orase ale tarii.