Ca nuca (de cocos) in perete...

Rock in Parc - 29 martie 2013, Arenele Romane

Parafrazand titlul unui mare festival rock german, Sfinx Experience, Phoenix Entertainment si partenerii lor au organizat la Arenele Romane, unde iarna revenita brusc intr-o ultima zvacnire de orgoliu a impiedicat desfasurarea concertului in aer liber, o ampla preselectie a trupelor romanesti ce vor deschide concertul The Animals din luna iunie. Concursul din 29 martie a fost a doua din cele trei etape de preselectie in care o multime de lupte romanesti se lupta pentru onoarea de a urca pe aceeasi scena cu dinoz... pardon, niste legende ale rockului care traiesc de ani buni din gloria superbei piese numite House of the Rising Sun. Probabil ca pentru deschiderea trupei lui Eric Burdon se cauta ceva cat mai apropiat stilistic, dar a fost foarte bine ca preselectia a cuprins trupe din diverse subgenuri ale rockului si metalului, poate asa se vor deschide urechile organizatorilor si ale publicului si spre zone mai putin mediatizate ale muzicii. Desi, vazand calificatele din prima editie a preselectiei, am inteles ca selectia nu este una exclusivista, bazata pe compatibilitate stilistica.

Sunet decent (cam multi basi pentru gustul meu si cateva mici defectiuni reparate rapid), bere la pret convenabil (Ciuc la 5 lei paharul), ba chiar gratuita pentru spectatorii fideli care au rezistat pana la ora 22,00, ceva gustari, cort incalzit, cateva randuri de scaune  pentru cei pe care risipa de energie i-a doborat la un moment dat, toate bune si frumoase pe partea organizarii. Un singur lucru as putea sa-i reprosez, lipsa de transparenta: ordinea de intrare pe scena nu a fost cunoscuta pana cu putin inainte de incepere, ceea ce a cauzat putin disconfort si trupelor, dar si publicului, care a avut nevoie de o doza mare de rezistenta pentru aproape 7 ore de muzica, starea sa osciland, in functie de preferinte muzicale si prestatia de pe scena, intre iritare, plictiseala, incantare, descatusarea energiei, epuizare, atentie si de la capat. Asta ar fi fost oricum inevitabil, fiindca gama stilurilor abordate de trupele inscrise in concurs, fiecare cu un recital de cate 20 de minute, era atat de variata incat nu cred ca vreun spectator ar fi putut fi multumit de tot ce asculta. Partea buna este ca pana la urma fiecare a gasit ceva pe placul sau.  

Aceeasi lipsa de transparenta caracterizeaza si procesul votarii. Se spune ca 50% este decizia publicului si 50% a juriului. Acum sa inteleg ca, pe sistemul Eurovision, daca o trupa este sus in preferintele publicului si foarte jos in cele ale juriului, nu are vreo sansa. In plus, nu se cunoaste cand/cum/unde se va desfasura procesul de votare si cum/cand/unde se vor afisa rezultatele... E dreptul organizatorilor de a alege, de care se puteau prevala si fara sa organizeze o preselectie, chiar trei, dar nu ma plang, a fost si pentru public o ocazie de a mai iesi din casa, de a mai asculta niste muzica live gratuit, si pentru trupe de a-si prezenta muzica in fata unor oameni care poate nu i-au mai ascultat pana acum, nefiind in "target"-ul lor principal.

Mi-am luat masuri de precautie, gandindu-ma la o posibila intarziere, dar se pare ca maratonul muzical a inceput la timp, asa ca am ratat primele cateva prestatii. Din ce am vazut si din ce n-am vazut, impresiile ar fi cam urmatoarele, s-ar putea sa ma insel in privinta ordinii de intrare pe scena: 

-  Ovidiu Anton - un baiat despre care am incercat sa aflu si altceva decat faptul ca ar canta pop rock, dar primul rezultat Google m-a linistit si mi-a taiat orice curiozitate, este un articol despre cum se plange domnul ca ar fi fost viciate rezultatele Eurovision-ului si de aceea i s-ar fi rapit sansa de a-l castiga. Deci da, cry more, genul asta de oameni nu ma intereseaza, asa ca si muzicii lui ii spun pas! 

- Neisseria -ar fi fost pe genul muzical care ma intereseaza, din pacate i-am ratat.

 - Vespera - idem, Dudu Isabel este o voce pe care o apreciez mult, de pe vremea Seven, si chiar daca muzica trupei mi se pare neinspirata, as fi vrut sa vad cum dau pe scena si cum au evoluat in ultimii cativa ani.

- Axial Lead - i-am vazut cu alte ocazii, ma bucur ca n-am ajuns la timp ca sa-i ascult chiar daca metalul progresiv e un gen care-mi place, insa timbrul vocal ma deranjeaza rau, poate e genul de voce love it or hate it, am inteles ca inflexiunile pe care eu le consider falsari sunt de fapt voite, dar urechilor mele nu le plac. Deloc. 

- Addiction - este trupa la care am intrat in sala, spre sfarsitul recitalului. Ar fi ceva potential acolo, dar astept sa-l valorifice prin compozitii mai inspirate. 

- Red Cat Bone - prima trupa a serii la care am zis "da, astia merita sa mearga in deschiderea The Animals"! In primul rand, fiindca sunt foarte din peisaj, au aerul acela flower power de blues cu inflexiuni "led zeppelinice". Am inteles ca ei ar interpreta in principal cover-uri The Doors, insa pe scena de la Arenele Romane nu era voie decat cu piese originale. Poate ar trebui sa repete mai des experienta. Este genul de muzica pe care, daca ies intr-o seara intr-un bar (era sa spun club, dar mi-am adus aminte ca singurul motiv pentru care as intra intr-unul ar fi sa gazduiasca un concert metal), imi place sa-l ascult in surdina, ceea ce numesc eu "muzica de atmosfera", as asculta-o cu placere live, ca fundal sonor al conversatiei, dar nu as cumpara un cd sa o ascult acasa. 

- Stema - NU! Cineva care s-o pricepe mai bine la genul lor muzical decat mine remarca la un moment dat "astia copiaza Muse la greu". Nu stiu, nu ascult Muse. Altcineva intreba retoric in timp ce interpretau o piesa "Asta nu e piesa la care au videoclipu'?" O fi, din nou, nu stiu, nu cunosc. In orice caz, este un electro-rock care ma oboseste si ma irita. Dupa cum m-au iritat si "emo-prezentarea" uneia dintre piese, pe care solistul vocal a anuntat-o ca fiind scrisa in dimineata despartirii de prietena sau anuntul unei alte piese "pentru iubitorii de pisici, eu iubesc pisicile". Da, eu iubesc cainii si, in general, un alt gen muzical. 

- DinUmbra - si am ajuns la nuca despre care vorbeam in titlu. Fiindca senzatia data de prestatiile dinainte era aceea de inadecvare totala a trupei la context. Nu scria nicaieri ca trupele doom-death metal nu ar avea ce cauta la concert insa, ascultand desfasurarea de forte de pana atunci, aveam exact acea senzatie din This is Spinal Tap (film cult pe care il recomand oricui canta intr-o trupa, fiindca e imposibil sa nu se fi regasit de-a lungul carierei intr-una din situatiile amuzante, penibile sau ciudate prezentate) cand trupa ajunge sa cante la o baza aviatica militara si, dupa valsuri si blues-uri, incep chitarile cu distors,  pedala dubla si, in cazul nostru, si vocea growl. Din fericire, reactia publicului nu a fost aceea din film, in fata nu s-a facut gol, dimpotriva, a fost prima trupa a serii (din ce am vazut pana atunci) care a insufletit atmosfera in asa masura incat s-a facut pogo si s-a strigat bis. Setlistul, destul de restrans, mi s-a parut o alegere foarte buna, care nu a protejat deloc urechile sensibile mai receptive la rockul soft decat la metal, cuprinzand piesele Santandrei, Embedded in Darkness, Tower of Hope si Cathar. Nu stiu daca a fost semnalul de trezire pentru un public ce torsese pana atunci in ritmul pisicesc impus de trupa dinainte, dar stiu ca baietii n-au facut deloc economie de energie si totul a sunat asa cum trebuia.

 

- N-as sti ce sa spun despre Warehouse sau Plastic Charm. Ceva alternativ, ceva electro-rock... Nu stiu daca e bine sau rau ca mi-au trecut pe langa urechi fara sa le remarc, tind sa cred ca e mai bine decat sa le fi remarcat in mod negativ. Poate e si "vina" anuntului organizatorilor ca berea devenise brusc gratis, uite asa este distras si mituit publicul-juriu si deturnat de la treburile serioase! Glumesc, desigur, nu ma indoiesc ca publicul responsabil a votat aaabsolut facand abstractie de orice simpatii si cunostinte :P 

- La Burning Table am auzit ceva ce mi-a cam placut, poate mi-au trezit in subconstient amintiri si nostalgii legate de trupa Survolaj, mi se pare care reusesc sa-i reinvie spiritul, adaugand niste nuante  psihedelice si alternative. Sunt cea de-a doua trupa care mi se pare ca s-ar potrivi stilistic cu Animals, daca asta ar fi criteriul de selectie.

-  Pe Reborn ii mai vazusem cu alte ocazii. Se pare ca receptivitatea mea la muzica lor este una conjuncturala, legata si de dispozitia mea, dar si de contextul muzical in care-i vad. Intr-un festival mai metalic, sunt una din acele trupe pe care le ascult fara foarte mult entuziasm. Aici insa, dupa ce mi-am clatit prea mult urechile cu sunete diafane si suavitati alternative, tare bine mi-au prins niste riffuri heavy si catchy, pentru a incheia seara energic.

Cea de-a doua etapa de calificare s-a incheiat, astept cu interes si curiozitate rezultatele. Care vor veni... cand, numai Maria Sa juriul stie! 

Iubirea fara iubire

H. Sienkiewicz - Fara dogma

Dupa o serie de experimentari literare mai mult sau mai putin reusite (in general ne-), am simtit nevoia unei reintoarceri la clasici, la fraza limpede si frumos curgatoare, la ambianta linistita a sfarsitului de secol 19, cand principala calitate a scriitorilor era aceea de a povesti, fara sa caute cu orice pret inovatia stilistica sau originalitatea. Si m-am oprit la Sienkiewicz, un scriitor pe care il stiam (sau asa credeam) numai din perspectiva romanelor istorice "cu pani". Volumul de fata a retrezit insa niste amintiri dintr-o perioada indepartata si, pe masura ce citeam, mi-am dat seama ca nu-mi era strain, ca ne-am mai intalnit candva, demult... Pe atunci se numea "Aniela" si facea parte din colectia "Romanul de dragoste" a editurii Eminescu. Cred ca si atunci, ca si acum, ceea ce m-a determinat sa-l citesc a fost numele autorului, dorinta de a-i cunoaste si o alta latura.

Adoptand forma unui jurnal, cartea spune povestea unui tanar aristocrat pe care cei din jur il considera promitator, insa nu are deloc energia sau increderea de a incepe ceva (nici macar o relatie serioasa), de a-si infaptui opera pe care o asteapta ceilalti din partea talentului sau, ramanand mereu o promisiune, un "geniu fara portofoliu", dupa cum se defineste el insusi. Leon Ploszowski isi diseca propriile trairi cu o precizie si minutiozitate pe care in zilele noastre le-as numi feminine, dar pentru epoca sa recunosc sufletul romantic, nelinistit, permanent in cautarea perfectiunii, temandu-se de mediocritate dar complacandu-se in ea tocmai pentru a nu esua in ceea ce ar putea intreprinde, in incapacitatea de a actiona. 

Dupa cum ii marturiseste un bun prieten protagonistului, "in calitatea mea de literat, pentru mine dogma este societatea; iar ca om, femeia iubita". De la aceasta dogma umana i se vor trage eroului nostru toata nefericirea si neimplinirile. Iubirea asta a lui, "intortocheata", dupa cum o defineste la un moment dat, imi este straina si greu de empatizat cu ea. Nu mi-au placut niciodata situatiile tulburi, echivocurile, piedicile imaginare si-mi lipseste capacitatea de identificare cu personaje pentru care caile complicate ale sufletului capata note de melodrama. Inteleg remuscarile, mustrarile de constiinta, poate si o anumita duplicitate a sentimentelor, insa nu fata de persoana iubita. Iubirea lui Leon este mai degraba o forma de (auto)tortura, un supliciu care, nefiind solitar, nu poate fi expresia unor sentimente calde fata de o alta persoana. Si la fel de greu de inteles imi e modul in care  obiectul unui astfel de sentiment se lasa devorat de el, cum poate accepta prezenta maladiva si sufocanta a celui ce se proclama invadat de un sentiment pe care nu-l pot numi dragoste. Iubirea egoista, preocupata mai mult de modul in care se reflecta in ochii proprii si ai celor din jur, de aparenta, decat de sentimentele propriu-zise, de dorinta de a nu rani persoana pe care pretinde ca o iubeste, de a se retrage din calea sa, este intretinuta cu iluzii date de gesturi, expresii, cuvinte, intr-un permanent joc al sentimentelor. 

Aniela, obiectul acestei iubiri, este o femeie inerta, lipsita de personalitate, pretinsa dulceata si suavitatea fin de siècle imi par mai degraba manifestarea unei derute a sentimentelor si a  unei confuzii ce o fac incapabila sa se raporteze obiectiv la cei din jur decat dovada virtutii sau, si mai rau, asa cum vocea "amorezatului" Leon o caracterizeaza intr-unul din accesele sale de dragoste-ura, a banalitatii virtuoase, pentru care neacceptarea iubirii devine o obligatie. 

O iubire complicata inutil, o drama creata din falsele piedici pe care eroul si le pune singur in cale,  din momentul  cand cade in bratele unei Circe, fara insa ca rabdatoarea Penelopa sa-l astepte si sa-l accepte cu toate capriciile si incertitudinile lui sentimentale, determina substanta acestei carti, formata din ezitari, impulsuri de entuziasm si momente de recul, din gesturi neterminate si cuvinte nespuse, din consideratii asupra existentei si iubirii bune de copiat in caietul cu citate al adolescentelor (chiar, or mai exista sau internetul le-a aruncat definitiv in desuetudine?). Este genul de carte ce si-ar fi putut pune o oarecare amprenta asupra mea la 14 ani, se pare ca n-a facut-o nici atunci, din moment ce mi-o aminteam pe masura ce citeam, insa nu puteam anticipa si recunoaste continuarea, dar acum este atat de departe de mine din perspectiva gandurilor si actiunilor personajelor incat nu poate nici macar sa ma induioseze... O generatie ale carei valori imi sunt foarte straine, ca si depresia maladiva de care se incojoara dupa ce isi cauzeaza singura nefericirea... 

Nu stiu cat de edificatoare este pentru psihologia masculina sau feminina, cata greutate au notiunile de moralitate si imoralitate despre care se face mare caz, dar melodicitatea frazei si puritatea cadrului arhaic, rutina mondena a aristocratiei poloneze a sfarsitului de secol XIX  au fost binevenite, fiind singurele care m-au retinut pana la sfarsit. Il prefer insa pe acel Sienkiewicz care infatiseaza bataliile reale, cele ale armatelor, si nu pe cele inchipuite din sufletul unui oarecare "geniu fara portofoliu" si fara... dogma.

Patru personaje in cautarea unui autor

Antoni Casas Ros - Enigma

In cel de-al doilea roman al sau, acest scriitor care de curand  a reprezentat o revelatie pentru mine continua, sub o alta forma, sa exploreze sarbatoarea din centrul spatiului vid.
Cautarile fiecaruia dintre cele patru personaje au dus in viata la alegeri si optiuni stranii, ce i-au transformat in niste (auto)marginalizati, incapabili sa inteleaga si sa comunice cu majoritatea celor din jur, dar simtind o atractie puternica pentru cei asemenea lor. Fiecare dintre ei ascunde cate un secret, cea mai transparenta fiind Zoe, studenta care si-ar dori sa devina scriitoare, liantul dintre ceilalti trei: Joaquim, profesorul ei, un "asasin" literar care amputeaza paginile finale ale cartilor, in semn de protest fata de lipsa de inspiratie sau de curaj a autorilor, Ricardo, poetul criminal ce le recita poezii victimelor inainte de a le ucide si Naoki, japoneza a carei viata este marcata de o alta crima. Cu totii sunt uniti si de pasiunea comuna pentru literatura, poezie in special, pentru intelegerea profunzimii si perfectiunii cuvantului scris.
Daca as fi fost Joaquim si aceasta carte mi-ar fi cazut sub ochi (nimic nu este imposibil in lumea metaliterara a personajelor din Enigma), probabil ca as fi distrus-o. As fi inceput cu sfarsitul, si as fi continuat pagina cu pagina, pana la inceput. Desi ideea de pornire era interesanta, rezolvarea fiecarui conflict, complex sau trauma se afla in consolarea sexuala. Chiar si misteriosul club Onyx, in care Ingerul vindeca ranile trecutului, are un aer de promiscuitate, de ritual sado-masochist. Fiecare dintre cei patru are la un moment dat relatii sexuale cu celelalte trei, in combinatii de cate doi, trei sau patru: iubirea-dorinta, iubirea-admiratie, iubirea salvatoare, iubirea spirituala, fiecare trebuie sa-si gaseasca o forma tactila, concreta de manifestare, lipsita de orice inhibitii sau principii.
Daca Teorema lui Almodovar, pe care intr-un pasaj auto-referential autorul o descrie, prin vocea unuia dintre cele patru personaje, drept "o poveste absurda, in care un cerb trece prin viata unor personaje lipsite de consistenta pentru a disparea pentru totdeauna", ''literatura animaliera", "roman fara cap si coada" m-a surprins placut, aici, in schimb, Casas Ros nu face decat sa urmeze calea batatorita de un Bruckner sau Houellebecq. Referintele literare din carte imi dau senzatia ca aspira spre ceva mai mult decat teribilismul intelectualist cu tenta pornografica rezultat, fiindca scenele in cauza nu au acea senzualitate poetica in masura sa le scoata din aceasta categorie si sa le includa in cea erotica.
Romanul polifonic in care personajele se completeaza si duc mai departe povestea, scriindu-si cartea si destinul, pana la un final aproape detectivistic, aminteste si de Pirandello, insa ideile bune sunt inecate in hedonismul ce intuneca partea de cautare, explorare, incercare a deslusirii unei enigme ce se va dovedi cea a propriei existente. N-am inteles de ce este nevoie ca la baza oricarei evolutii spirituale sa stea sexualitatea dezlantuita, fara bariere, de ce a trebuit sa se mizeze pe aceasta carte, deloc una castigatoare, cand Casas Ros poate, dupa cum a aratat in Teorema.., sa creeze atmosfere stranii si frumoase, sa conduca un fir epic ce continea o premiza incitanta.
Totul a devenit prea artificial, prea greoi si cautat, pana si limbajul tinde sa-si piarda naturaletea, sa exagereze. In conditiile astea, omagiul adus unor scriitori precum Vila-Matas, Bolano, marchizul de Sade sau Pessoa parca nu-si mai are locul in context...
Pana acum,  in materie de Casas Ros am primit una calda, una rece... Mai citim.

Curajos sau teribilist?

 

Witold Gombrowicz - Trans-Atlantic

Am refuzat si continui sa refuz sa citesc o carte despre care se vorbeste mult in ultimele luni in Romania, pe numele ei "De ce este Romania altfel" fiindca intrebarea din titlu contine o afirmatie pe care o resping, un "altfel" care, chiar daca nu se precizeaza, isi contureaza conotatia negativa. Poate mai incitant pentru mine ar fi fost titlul dosarului pe care redactia revistei Dilema Veche l-a dedicat cartii acum vreo luna, "Este Romania altfel?", ce cuprinde o dezbatere pe marginea cartii, la care a luat parte si autorul. Mi-am dat seama ca intuitia mea a fost corecta si avem de-a face cu aceeasi tema a complexului national in care, dupa cum am spus si  cu alta ocazie ne identificam cu multe alte popoare. Daca in cartea de la linkul amintit era vorba despre complexul egiptean, in cea despre care vorbesc azi avem de-a face cu cel polonez. O fi doar senzatia mea, dar patriotismul acerb pare sa contina intotdeauna un complex care se justifica printr-o dorinta de "revizuire a atitudinii noastre fata de popor - atat de radicala incat ar putea sa ne modifice total starea de spirit si sa elibereze energii care ar putea ca in final sa fie benefice si poporului", dupa cum marturiseste in prefata Gombrowicz, care afirma, de asemenea, ca este cartea cea mai incarcata de patriotism si mai curajoasa pe care a scris-o. 

Inspirata de propria experienta a autorului ca emigrant in Argentina (distanta dintre doua tari separate de un ocean tinde intotdeauna sa estompeze nuantele inchise si dorul de "acasa" sa idealizeze realitatile, de aceea patriotii la distanta mai patrioti decat cei din tara mi se par o specie cam ipocrita), unde a ajuns in 1939, la inceputul razboiului, si a ramas peste 20 de ani, cartea prezinta perioada de inceput a exilului, cand tanarul scriitor decide sa ramana la Buenos Aires cu doar 96 de dolari in buzunar. Patrunde curand in lumea colorata, absurda, grotesca si bizara a Legatiei poloneze, in cadrul careia se duce propriul razboi, altul decat cel din tara.

Acum nu stiu in ce masura traducerea lui Ion Petrica, acelasi care a tradus si Cosmos, unde n-am avut obiectii (cu dezacorduri de genul "- Mie nu-mi place Untul prea Untos, Papanasii prea Papanasi, Pasatul prea Pasatos, iar Crupele prea Crupoase")  sau decizia redactorului (ma indoiesc ca este a autorului) de a reda cuvintele mai dure prin puncte de suspensie, cum n-am mai vazut de pe vremea cenzurii comuniste, pentru a proteja pudoarea hartiei, ratand intentia autorului de a soca, fac un deserviciu textului, ii dilueaza esenta. Sau, dupa cum mentionam la inceput, poate e doar respingerea mea fata de unele subiecte. Desi stilul lui Gombrowicz nu imi este strain, n-am gasit aici ceea ce speram: o carte care sa ma uimeasca, sa ma socheze, sa ma scuture de maneca, sa-mi trezeasca o reactie. 

N-am gasit decat un exercitiu de stil: oralitatea este unul din atuurile autorului, insa abuzul de majuscule nejustificate (da, inteleg sa scrii Polonez cu majuscula, dar nu si Pechinez, si nu pentru ca ar fi un caine minuscul), logoreea obositoare si halucinanta nu-s chiar My Cup of Tea, ca sa raman in registrul autorului. Parca o voce monotona imi tine o pledoarie despre nationalism, despre toleranta sexuala (n-am oricum nici un strop de homofobie), despre confruntarea dintre valorile traditionale si noutate, modernitate, intrupate de tata si fiu, Tomasz si Ignacy, degenerand in tablouri de comedie grotesca cu accente melodramatice al caror gen de umor nu l-am gustat deloc. Toata aceasta cavalcada haotica mi s-a parut obositoare si concentrarea cu care trebuie citita cartea nu este justificata de placerea data de lectura, cum a fost cazul cu Cosmos. Din fericire, a fost subtire, nu a trebuit sa ma chinui prea mult timp cu ea, fiindca altfel ar fi ajuns probabil in categoria de "carti incepute si niciodata terminate despre care nu-mi permit sa scriu".

Din paradis in iad

Giorgio Bassani - Il giardino dei Finzi-Contini

Bassani s-a nascut in 1916 intr-o familie de evrei din Ferrara si, asemenea eroilor sai, si-a petrecut tineretea in Italia lui Mussolini, in anii in care legislatia antisemita facea aproape imposibil accesul la educatie, la o dezvoltare si un drum in viata ales conform aspiratiilor personale. A scris poezii, proza scurta, romane, dar s-a remarcat in special ca editor la Feltrinelli, unde avea sa publice Ghepardul lui Lampedusa. 

Il giardino dei Finzi-Contini face parte din ciclul Il romanzo di Ferrara, o serie de volume in care isi propune recuperarea memoriei unui oras prin portrete singulare ale unor inadaptati social, evrei, homosexuali, stigmatizati de oprobriul public sau de legi injuste.
Protagonistul, eul narativ ce nu va capata un nume, exponent al clasei medii a comunitatii evreiesti, vizitand o necropola etrusca, isi aminteste de tragicul destin al familiei Finzi-Contini, reprezentanta aristocratiei, proprietara unui domeniu ce-i facea sa viseze pe cei din jur, o gradina a Edenului ale carei porti aveau sa se deschida odata cu intrarea in vigoare a legilor rasiale, ce au creat o solidaritate inexistenta pana atunci.
Este o lume a paradoxurilor, in care unii evrei sunt chiar mai increzatori in doctrina si aspiratiile fasciste decat italienii, o epoca tulbure in care destine despre al caror final aflam chiar din primele pagini incearca sa-si construiasca o normalitate, un sens. Primii fiori ai iubirii, frenezia fireasca a tineretii, exuberanta si vitalitatea capata aici o nuanta trista, nostalgica, umbrite fiind de constientizarea sfarsitului. Cei doi frati Finzi-Contini, Alberto si Micol, Giampiero Malnate si protagonistul se intalnesc in fiecare dupa-amiaza sa joace tenis si sa discute despre arta sau politica, pe domeniul bogatei familii din Ferrara. Plutesc in aer sperantele si visele unei varste cand totul pare posibil.
Bassani exceleaza in acuratetea descrierilor si in gradarea unei tensiuni ce nu capata nici un moment amprenta ororii sau a cruzimii razboiului ce avea sa curme prematur vietile membrilor familiei ramasi dupa moartea lui Alberto, ci doar pe cea a tristetii, a unei nelinisti ce creste in intensitate, a nostalgiei iubirii din tinerete pierdute pentru totdeauna, avand acel ton dulce-amar care m-a atras si la Mondiano. La Bassani, insa, nu avem o cafenea, ci o gradina a tineretii pierdute, un simbol al linistii si sigurantei, un refugiu in fata vremurilor tulburi, ce va fi distrus de invazia brutala a Istoriei.
"Nella vita, se uno vuol capire veramente come stanno le cose di questo mondo, deve morire almeno una volta." Este ceea ce se intampla cu naratorul in momentul cand indescifrabila si schimbatoarea Micol ii refuza inima, este ceea ce poate se va fi intamplat si cu o intreaga natie, care dupa aceea se pare ca a invatat mult mai bine come stanno le cose di questo mondo.

Gradinile Finzi-Contini a fost publicata si in limba romana, in 1972, la editura Univers, colectia "Romanul secolului XX" si reeditata in 2007 in colectia "Cotidianul", cartea fiind si ecranizata de Vittorio de Sica in 1970.