luni, 31 martie 2014

Calatorii

Olga Tokarczuk - Ratacitorii

Cu totii calatorim prin viata intr-o trecere spre niciunde, venind dinspre nicicand. Si ca sa umplem aceasta ratacire, cautam cu febrilitate o tinta sau doar ne lasam purtati in bataia vantului. Hoinari, turisti, oameni grabiti, mereu pe drumuri cu un anume scop, nostalgici, cu totii sunt prezenti in aceasta carte pe care cu greu o poti numi roman. Este mai degraba un eseu, un volum despre calatoriile exterioare dar si despre cele interioare, in corpul uman sau despre cele post mortem, in expozitii itinerante. Este un labirint prin culoarele caruia risti sa te pierzi in absenta indicatiilor. Din fericire, autoarea are grija sa ne marcheze drumul cu cateva harti sau cu indicii, sa ne ajute sa regasim firul, cum ar fi povestea barbatului caruia ii dispar fara explicatie sotia si copilul pe o insula croata, pentru a-i regasi dupa cateva zile si mai multe pagini, sau aceea a trupului impaiat al tatalui Jozefinei Soliman. Aceasta il implora pe imparatul Francisc al Austrie sa-l inapoieze familiei pentru a putea fi inmormantat, dar vom afla ce s-a intamplat cu el in cadrul unei revolte populare in capitolul dedicat calatoriei inimii lui Chopin. Fire subtile tes intre ele o traiectorie greu de interpretat, cate un gand razlet, o meditatie, te transfera dintr-o poveste in alta.
De cele mai multe ori nu poti anticipa directia unde vei fi purtat, gandurile dau o senzatie de stranie invalmaseala haotica, dar oare calatoria in sine nu este o experienta care dezradacineaza, care te pierde? Nu esti nici aici, n-ai ajuns inca nici acolo, esti suspendat intr-un spatiu unde tot ce-ti este familiar se dilueaza, senzatie ce incepe in salile de asteptare ale aeroporturilor, garilor sau porturilor si dureaza pana in momentul ajungerii la destinatie, ingloband camere de hotel, muzee, spatii ale nostalgiei si angoasei necunoscutului, ale unui anume dor ce razbate din fiecare pagina. Sa fie vorba despre un dor de casa asemanator cu acela al lui Eric, care a cutreierat lumea pe mari si a hotarat intr-o buna zi sa porneasca spre tara est-europeana de unde venise? Sa fie acea stare de nesiguranta si disconfort in fata a ceva ce nu-ti este familiar despre care vorbesc psihologii calatoriei in prelegerile lor tinute intr-un aeroport?! Sa fie teama instrainarii de propriul trup si spirit?!
Unii calatoresc de-a lungul secolelor, trupul lor continua sa sfideze spatiul si epocile. Prin muzeele de ceara sau prin impaierea cadavrelor, practicantii (doctorul Blau, anatomistul Filip Verheyen) devin magicieni ce iau in stapanire timpul, redand materiei o forma durabila. Sunt imagini desprinse parca dintr-un muzeu al ororilor, dar si imagini poetice, insa senzatia generala a cartii este una de alienare, de indepartare de tot ce este familiar prin nomadism. Fugim de ceva, asemenea calugarilor dintr-o veche secta ruseasca, adepti ai ideii ca statul prea mult intr-un singur loc ne face mai vulnerabili in fata Raului? Fugem spre ceva, sperand sa gasim raspunsuri sau revelatii?!
Candva se credea ca melancolia poate fi combatuta prin contemplarea hartilor. As tinde sa cred contrariul, a avea in fata privirilor, pentru o frantura de viata, imagini ale locurilor ce-ti vor ramane intotdeauna inaccesibile altfel decat cu gandul, tind sa amplifice senzatia. O calatorie, pentru a fi completa, are nevoie de minte, dar si de trup. Un trup neinsufletit calatoreste, dar drumul nu-l poate bucura. Un suflet neinsotit de corp poate, prin puterea imaginatiei sau prin fotografii sa ajunga in cele mai indepartate locuri, dar ele ii vor ramane in continuare inaccesibile tactil, olfactiv... Ati observat ca fiecare loc in care ajungeti are un miros al lui?! Este acel miros care te loveste cand iesi din aeroport si-ti ramane in nari, tinzi sa asociezi tara sau orasul respectiv cu el. Pentru mine Italia are aroma de leandri, Grecia o asociez cu un anume miros usor intepator de benzina arsa, Barcelona cu briza marii. Si fiecare din aceste mirosuri declanseaza o anumita nostalgie a unor locuri pe care le-am strabatut in vreo vacanta si nu stiu daca le voi revedea... Tarile Europei de Est n-au un parfum specific, probabil din acelasi motiv din care nimeni nu percepe mirosul propriei case.
Imagini, povesti, reflectii, fragmente de lume si de viata, cartea Olgai Tokarczuk m-a dus pe alocuri cu gandul la Borges, insa este altceva. Ceva greu de definit si de cuprins in cateva cuvinte, ceva ce poate pe unii cititori ii va descuraja prin complexitatea firelor ce se leaga intre ele, erudita fara ostentatie, cu locuri mai mult sau mai putin interesante, ca orice calatorie... Ajungi undeva si anumite scene iti atrag mai mult privirea decat altele, peste unele poate treci mai rapid (am grabit pasul trecand pe langa predicatorii psihologiei de duzina a calatoriei din aeroport), in fata altora te opresti ca intr-un muzeu, uneori captivat, alteori terifiat. Seara, la o plimbare printr-un nou descoperit oras, intalnesti alti straini ca si tine si, dupa intrebarile inevitabile, ca un cod de recunoastere al calatorilor (de unde vii? unde mergi? etc.), din vorba-n vorba, ajungi poate sa afli ca persoana de langa tine e mult mai interesanta decat pare, cum mi s-a intamplat si mie o data, cand am intalnit, la un pahar de sangria pe Rambla, un cardiochirurg polonez care a operat un papa.
Mergeti in calatoria propusa de Olga Tokarczuk si, chiar daca va impiedicati poate in vreun fragment care nu va intereseaza, aveti rabdare, mai incolo firele incep sa se lege intre ele si poate va vor absorbi, cum mi s-a intamplat mie.

sâmbătă, 29 martie 2014

Un hotel de altadata si administratorul lui

The Grand Budapest Hotel (2014)

Fiecare film al lui Wes Anderson este incarcat de nostalgie, de poezie si de o imagistica in culori dulci, pastelate, cu accente retro. Uitati-va numai ce aspect de bomboana fondanta are marele hotel interbelic Budapest, dintr-o imaginara tara din Estul Europei cu nume de vodca, ducandu-te cu gandul la Polonia, dar si la Austria sau Elvetia prin pitorescul imaginilor montane. Pe vremea cand era administrat de domnul Gustave, traia o epoca a stralucirii, adunand an de an personalitatile epocii, conti si bancheri, batrane doamne iremediabil indragostite de manieratul intendent, ce le intorcea atentia si simpatia. Vremurile acelea au trecut insa si in prezentul povestirii Zero Mustafa, cel care s-a format sub indrumarea domnului Gustave, ii istoriseste unui scriitor (un Jude Law plictisit si plictisitor) venit sa petreaca o vreme in izolarea si linistea hotelului, despre epoca de stralucire, despre intamplarile tumultoase pe care le-a trait. 
Multi au spus ca este probabil cel mai bun film al regizorului. Eu nu cred acelasi lucru, prefer in continuare Moonrise Kingdom din mai multe motive: in primul rand, probabil acolo a fost socul vizual al descoperirii unui anumit univers fantezist care ii este caracteristic regizorului, aici, desi totul era frumos si pastelat, n-am mai avut parte de factorul imprevizibil. Apoi, filmul de fata sufera de ceea ce numesc "sindromul trailerului", creand niste asteptari mult mai mari decat ce ofera intr-o anumita directie. Cand cele mai bune poante sunt prezentate in trailerul pe care l-ai vazut de cateva ori, te astepti ca totul sa fie o sarabanda de gaguri, ceea ce nu e cazul. Pleiada de actori mari cu roluri episodice te face sa-ti doresti sa le fie cumva dezvoltata personalitatea, din pacate unii din ei apar extrem de putin si de inutil pentru desfasurarea propriu-zisa a actiunii. Revenind insa la personajul principal, nu mi-a placut modul conventional in care este introdus in poveste. Partea de inceput putea lipsi, nu i-as fi simtit rolul introductiv, paralela acum/atunci, ce au fost/ce au devenit intrerupe ceva din magia actiunii in sine. In rest, avem urmariri realizate mai degraba prin conventiile unui film de animatie, un aer pe alocuri delicios de absurd, un excelent Ralph Fiennes, mult suflet si o privire plina de compasiune si simpatie, ce-ti face simpatice chiar si personajele negative.
Povestea te tine cu sufletul la gura, desi nu-i prea originala: o moarte misterioasa, un testament, un ucigas platit, o evadare din inchisoare, o urmarire a unui posibil fir salvator pana in varful unui munte, cu indicatii laconice din partea calugarilor, alte crime, o poveste de dragoste...  Dincolo de lejeritatea actiunii propriu-zise, scenariul e presarat cu momente ce indeamna la reflectie despre conditia imigrantului, absurditatea razboiului, granite, eleganta si distinctia opuse barbariei si cruzimii. 
Vizual, te simti bombardat de toate detaliile care ti se pun in fata, de complexitatea si bogatia elementelor, de aglomerarea de personaje si decoruri ce-ti dau senzatia ca tot timpul iti scapa ceva, ca subtilitatea si referintele nu sunt intotdeauna prinse, ca pelicula este prea incarcata cu personaje care, din lipsa de spatiu, trebuie sa se multumeasca doar cu un vag contur desi parca ai vrea sa afli mai mult despre surorile lui Dmitri sau despre avocatul Kovacs si pisica lui. Microuniversul din marele si luxuriantul hotel este mult prea complex pentru a fi suprins de o trecere fugitiva a camerei. Sunt inscriptii, tablouri, decoratiuni care scapa privirii si cumva e frustrant cand constati ca nu mai poti vedea padurea de copaci :). Este ca si cum ai vrea sa vizitezi impresionantul hotel si doar ti s-ar intredeschide cate o usa spre fiecare camera, in cadrul careia apare Gustave pentru a te readuce pe circuitul de urmat, pe fagasul povestii simple a unei mosteniri contestate.
Din fericire, dialogurile sunt bine construite, filmul are dinamism si abordarea astea de desen animat arata ca subiectul in sine este doar un pretext pentru un portret, care este un pretext pentru un omagiu, care este un pretext pentru un film care.... intelegeti voi, de placut mi-a placut, dar aveam asteptari mai mari.

vineri, 28 martie 2014

Miniaturi


Florin Iaru - Povestiri cu final schimbat 

"Depinde numai de noi pe unde si cand iesim din realitate", spune Florin Iaru intr-una din povestirile scurte si foarte scurte din acest volum, cu final imprevizibil, inovativ, metaforic pe alocuri, desprinse din (i)realitatea imediata.
Genul prozei scurte nu predispune la constructii elaborate, asa ca accentul cade in majoritatea fragmentelor pe elementul-surpriza, pe acel "ceva" cu care autorul isi ia cititorul pe nepregatite, fie ca-l socheaza, il amuza sau il pune pe ganduri cu intorsaturile lui din condei.
Unele personaje au un dram de stranie nebunie care, atunci cand nu-si gaseste canalizare, isi devoreaza posesorul, fie ca ia forma unui secret, a sufletului, a unei naluci sau cine stie ce alta aparitie sau revelatie apasatoare ori amenintatoare.
Cartea m-a surprins prin diversitatea temelor si a situatiilor pe care le creeaza pe un spatiu atat de restrans, dintr-o perspectiva absolut neconventionala: de la rutina vietii conjugale pana la nuante horror macabre, de la faptul divers pana la imagini absolut fanteziste, autorul construieste pe spatii mici conflictul si tensiunea, fara sa aiba nevoie de prea multe detalii. Are nerv, stie sa mentina treaz interesul, ceea ce ma face sa sper ca joaca "de-a proza"n-a fost doar o joaca, cum pare sa rezulte din aceste texte, ci ca va continua in directia asta, dezvoltand povesti pe spatii mai largi. De exemplu, "In cautarea nefericirii absolute", cea mai elaborata secventa din volum, poate constitui material de roman, la fel si cele patru "Amintiri cu final schimbat", pe care tind sa le consider ca pasaje ale unui tot unitar, nu numai din cauza tentei autobiografice, cat si a unui stil diferit de restul fragmentelor din volum, unul implicat-nostalgic, mai inclinat spre introspectie. Insa cred ca as primi cu si mai mult entuziasm ceva proaspat in literatura noastra, ceva diferit ca subiect si stil de ce s-a scris pana acum, in care realismul sa se impleteasca cu fantezia, ma gandesc mai degraba la directia fantastica italiana decat la cea sud-americana, de care il percep mai apropiat, Buzzati sau Calvino. Zic si eu, n-am de unde sa stiu daca, dimpotriva, concizia si eficienta de care da dovada pe spatii mici nu s-ar dilua intr-o  opera in care ar considera "miza" mult mai mare si n-ar intra in modul "trebuie sa scriu o capodopera" care sa strice toata treaba. Poate senzatia asta de lejeritate, de neluare in serios a personajelor, din care multe sunt moarte sau pe moarte, cinismul si ironia cu care le trateaza si m-au incantat, s-ar pierde prin campiile vaste ale romanului. Dar cand va fi sa fie, de va fi sa fie, o sa vedem ce iese, asa ca sa nu mai fabulez.
Revenind la cartea de fata, vreau sa remarc reinterpretarile originale ale unor figuri din imaginarul comun, precum Mos Craciun, Zburatorul ce se intrevede in Omul de zapada sau Poveste de adormit devreme. M-a amuzat contaminarea de mituri intrate in constiinta nationala, acela al lui Petrache Lupu, cel cu viziunea de la Maglavit, nimeni altul decat Petrica, cel care a strigat de prea multe ori "lupul" pentru a mai fi crezut si a pornit singur in cautarea lui. Cine altul se putea intalni cu "Mosul" decat mincinosul satului?!
Chiar si atunci cand lucrurile par clare si explicite, ascund un substrat ambiguu. In "Greseala" de exemplu, nu stii la sfarsit daca o confuzie pe care o intuiesti la primul tarait al soneriei este adevarata sau doar timpul s-a diluat atat de mult incat imaginea din fotografie nu mai seamana cu cea din realitate. "Cu fruntea la stele" iti dezvaluie treptat un narator ascuns undeva, in intunecimea de sub un pat: pe masura ce citeam, ma gandeam: sa fie un car rontaind tablia de lemn? un soarece? un papuc?... si nu intuiesti deloc pana la final cine este naratorul pe care il afli cu surpriza :)
Una peste alta, o cartulie foarte placuta. Fie ca o inghiti dintr-o suflare, fie ca o savurezi in doze mici, de o povestire intre doua statii de metrou sau de autobuz, surpriza si suspansul raman nealterate, asa ca prefer sa ma opresc aici cu exemplele concrete, ca sa nu stric placerea descoperirii pe care si eu am avut-o citind cartea.

miercuri, 26 martie 2014

Jaful din tara fara infractori

Closer to the Moon (2014)

In 1959, cand Romania construia comunismul victorios, un jaf armat era ceva de neconceput. Numai in filmele decadente ale capitalismului american puteai vedea gangsteri, nu in societatea noastra model multilateral dezvoltata, in cea mai buna dintre lumile posibile. Si totusi el a avut loc, ca un gest de sfidare a regimului, ca un strigat de revolta si indignare. Cei care l-au pus la cale au fost un fost ofiter de Securitate (cumnatul ministrului de interne de pe atunci, Alexandru Draghici) si prietenii sai, ingineri, profesori, jurnalisti, oameni care au inteles ca Luna este mai aproape decat viitorul luminos ce li se promisese cand au intrat in Partidul Muncitoresc Roman. Fosti ilegalisti comunisti in timpul razboiului, cu totii evrei, cu totii resimtind efectele negative ale schimbarii istorice a  vremurilor in care traiau, cei 5 din film (6 in realitate, dupa cum puteti vedea si in documentarul pe care s-a bazat si scenariul lui Nae Caranfil) isi proiecteaza lovitura ca pe un act de dizidenta, de opozitie in fata regimului comunist.
Desi vorbit in engleza, nu iti da senzatia unui film de actiune american. Desi adanc ancorat intr-o realitate romaneasca, nici nu simti ca ar fi vorba despre un film romanesc. Si da, la mine si asta este un plus. L-am mai laudat eu si in alte randuri pe Caranfil ca fiind singurul regizor autohton care nu are legatura cu Dogma '95, miscare de care s-a departat pana si von Trier, creatorul ei, dar draga in continuare pleiadei de regizori laudati ai Romaniei anilor '90-2010, dupa ce au constatat ca resursele putine si distributia minimalista sunt o "sugativa" de premii.
Caranfil mi-a dovedit si acum cat de frumos stie sa spuna o poveste, cum se joaca cu perspectivele si cum stie sa-ti apropie personajele, sa le individualizeze, sa nu le consideri un "lot", cum s-ar fi spus in limbajul judiciar, ci 5 individualitati distincte, atragatoare fiecare prin ceva, bine conturate. Si nu este doar meritul distributiei internationale ce cuprinde, alaturi de mai cunoscutii Vera Farmiga si Mark Strong, cativa actori englezi despre care habar n-aveam ca i-am mai vazut (vreo 2 din Tinker, Tailor, Soldier, Spy, 3 din Game of Thrones si aici trebuie sa-l amintesc, in rolul cameramanului martor al intregului proces aflandu-se interpretul lui Viserys Targaryen, de nerecunoscut), ci mai ales al unui scenariu excelent scris, care invaluie eroii intr-o aura nostalgica si idealista. Filmul din film, cu actorii deja condamnati (spre deosebire de documentar, unde el reprezenta o speranta de comutare a pedepsei), devine o ultima reprezentatie a iluziilor lor, posibilitatea unei alte vieti pe care regimul Romaniei acelor timpuri le-o refuza.
Daca priviti documentarul, veti vedea ca diferentele dintre el si filmul artistic sunt mari, insa arta nu inseamna nici reprezentarea exacta a realitatii, nici infrumusetarea sau amplificarea ei, ci o alta perspectiva, una care reuseste sa fie aici cand amuzanta, cand tensionata, cand romantica sau amara. Este o viziune care te face sa-ti pese de toti eroii, fie ei "pozitivi" sau "negativi", sa intelegi ca presiunile exista de ambele parti, ca dezinvoltura unora sau a celorlalti ascunde drame si frustrari, chiar si atunci cand sunt exprimate in cheie comica, si mecanismul partidului nu are nicio ezitare in a-si devora propriii membri.
Caranfil mai reuseste o performanta: cu un subiect grav si sensibil, creeaza o comedie care nu-i minimizeaza deloc importanta, dimpotriva, i-l apropie spectatorului, il implica, il ajuta sa inteleaga mai bine o epoca cu atat mai greu de inteles cu cat te distantezi mai mult de ea in spatiu si timp. Anii '60 sunt destul de departe si pentru mine dar, fiindca am trait in comunism pana in adolescenta, nu pot sa iau ca pe o gluma atunci cand un personaj spune "mai intai te aresteaza, apoi vad ei de ce".
Si tot in registrul tragi-comic, as mentiona un alt fapt care nu s-a punctat in film (uneori realitatea este chiar mai absurda): in momentul cand un martor a afirmat ca unii dintre spargatori purtau mustata, zeci de mustaciosi au fost ridicati din Bucuresti pentru interogatorii.
Ca sa nu va povestesc tot, ca-mi stau multe pe limba, va spun doar cu bucurie: aveti un Film de vazut!

luni, 24 martie 2014

Oratori, retori si limbuti... din zilele noastre

Thomas Cathcart & Daniel Klein - Aristotel si furnicarul merg la Washington... (mic tratat de abureala politica)

Va spun cu tot entuziasmul: tare mi-ar placea sa vad in Romania o astfel de carte, raportata la fauna noastra politica (nu stiu de ce ezit sa folosesc cuvantul "clasa", ba stiu, dar sa nu intram in detalii), cu exemple desprinse din discursurile creatorilor de perle de limbaj autohtoni. Despre ce este vorba: cei doi autori ai cartii iau in vizor mai multi oameni politici, in principal reprezentanti ai administratiilor Bush si Clinton, cam pe atunci a fost probabil scrisa, si le deconstruiesc discursurile cu metodele si clasificarile retoricii antice pentru a ne arata cat sunt de lipsite de continut (epistemo)logic.
Poate ca fiecare dintre romanii spalati pe creier de talk-show-urile politice ar trebui sa o citeasca, sa o reciteasca si apoi sa-si faca tema, sa identifice in cele auzite "pe sticla" aburelile si gogosile, argumentele lipsite de fundament. Din pacate, le ramane prea putin timp sa mai puna mana pe o carte, fiindca televizorul li-l cam mananca pe tot.
Discursurile emfatice, cuvintele "ce din coada au sa sune", sofismele, truismele, silogismele gresit inglobate in discursul politic sunt demistificate cu ironie, verva si umor, intr-un stil alert, concret, presarat cu multe anecdote si exemple. Aspectul lejer al discursului fac cartea accesibila si placuta nu doar celor mai scoliti intr-ale lingvisticii, retoricii si stiintelor politice, ci oricarui om interesat de discursul celor ce-l guverneaza. Si recunosc, ca tonul asta de "politica pe intelesul tuturor" pentru mine a prins de minune, ceva mai documentat si mai stiintific in domeniu m-ar plictisi total, nu citesc carti de politologie. Stiu ca nu doar limbajul reprezinta un factor de cunoastere a politicianului din fata ta, ca un bun orator nu este neaparat un personaj bine intentionat -- valabil si invers, exista oratori mai neconvingatori si mai neslefuiti dar mai bine intentionati -- insa de multe ori e suficient sa auzi cum cineva se incurca in propriile argumente pentru a intelege ca nici el nu prea stie unde vrea sa ajunga.
Concret, cartea analizeaza o serie de strategii folosite de vorbitori, poate cea mai intalnita fiind aceea a evitarii chestiunii. In rarele ocazii cand mai urmaresc cate un talk-show politic, de obicei in perioada campaniilor electorale, mi s-a parut revoltator sa constat cum o intrebare simpla, la care s-ar putea raspunde scurt cu "da" sau "nu" are parte de un raspuns elaborat, pornind de la geneza si uitand unde a vrut sa ajunga, ce transforma interviul sau dezbaterea intr-un dialog al surzilor, unde nimeni nu tine cont de argumente sau intrebari, ci doar vrea sa recite mai repede ce a (fost) invatat. Probabil ca si moderatorii unor astfel de emisiuni sunt de vina pentru ca-si lasa invitatii sa bata campii... dar timpul de emisie trece, leafa merge, noi cu drag muncim.
Apoi ar fi argumentele "ad odium", nu mai e nevoie sa insist ce-s, uitati-va doar la Vadim si altii ca el, cele derivate din ignoranta (cum s-ar fi spus in Evul Mediu "daca nu avem o dovada ca Pamantul se roteste in jurul Soarelui sigur nu se roteste"), dileme false, scoaterea cuvintelor din context, apelul la autoritate, saltul inductiv (obtinerea de concluzii din demonstratii ambigue) si multe altele, pe care va las sa le descoperiti singuri, daca veti citi cartea.
Nu ma pot abtine sa nu citez cateva perle, la intamplare:
"Pai n-as fi atat de sigura (ca o operatiune este un esec)... Este un succes care nu s-a inregistrat inca. Nu stiu daca sa privesc acest lucru ca pe un esec."
"Cu cateva luni in urma, am declarat in fata poporului american ca nu am dat arme in schimbul ostaticilor. Inima mea si cele mai bune intentii ale mele inca imi spun ca acest lucru este adevarat, dar faptele si dovezile imi arata ca nu este asa."
Va asigur ca-s multe si unele mai bune. Ca minusuri, as aminti in primul rand posibila lipsa de interes a cititorului roman fata de personalitatile enuntate (luati-o insa ca pe o exemplificare a unor tehnici de discurs politic universal valabile) si traducerea cam slabuta, lipsita de vioiciunea si colocvialitatea originalului, tocmai pentru ca traducatoarei ii este atat de frica de cuvinte incat inventeaza exprimari decente insa inacceptabile pentru registrul si tonul general al cartii, de genul "m-am rahatit un ananas"... Nici "focul prietenesc" nu suna deloc bine in romana, nu vorbim despre un foc de tabara! Si mai erau vreo cateva care m-au scos din ritm si m-au facut sa ma intreb oare cum erau formulate in original. E citibila, dar daca o puteti gasi in engleza, e si mai bine.