Boema pariziana a inceputului de secol XX

Gertrude Stein - Autobiografia lui Alice B. Toklas 

Stiti acel fenomen numit Baader-Meinhof? Este atunci cand auzi un nume, un termen, un lucru si apoi te tot urmareste, te lovesti de el in situatiile cele mai lipsite de legatura intre ele, iar si iar. Cam asa mi s-a intamplat mie cu Gertrude Stein. Nu mai stiu cand am auzit de numele ei prima data, dar apoi, in cele mai diferite contexte artistice, de la Hemingway la Picasso, am tot dat de el, incat mi-am invins reticentele si prejudecata de a o considera doar o "groupie" (nu stiu daca e chiar bine spus avand in vedere ca era vazuta ca"barbatul" cuplului, dupa cum remarca Picasso) a celebritatilor epocii si am decis sa-i citesc aceasta biografie deghizata in autobiografia partenerei sale de viata, Alice B. Toklas. 

Ma intreb cu putina malitiozitate cat de narcisista sa fii sa scrii o carte de amintiri din perspectiva unei persoane care te admira, te apreciaza, te iubeste si are, evident, numai cuvinte de lauda despre tine?! Multi au privit acest unghi de abordare al cartii ca o scrisoare de dragoste, nascuta din dorinta Gertrudei de a o include pe Alice in memoriile sale, de a celebra uniunea lor in fata contemporanilor si a posteritatii. Pe mine nu ma convinge deloc interpretarea, vad aici doar egocentrism si trufie (ca si cum ar zice "scriu eu cartea pe care n-ai putea tu s-o scrii, dar o fac in asa fel incat sa pot sa fiu tot timpul in centrul ei"), un procedeu de a pune autoarea in mijlocul evenimentelor, prea putin auto- si prea multa biografie a unei persoane care nu accepta nicio secunda sa ramana in umbra marilor personalitati de care este inconjurata.

Dincolo de aceasta "cosmetizare", gasim o lume ce m-a fascinat mereu, aceea a boemei pariziene de inceput de secol XX, ce-i are ca protagonisti pe Picasso, Matisse, Apollinaire sau Gide. Cum sa nu fie atunci o carte interesanta?! Vestitul sau salon din rue de Fleurus 27 era un fel de Facebook al epocii, cine nu a trecut pe acolo nu exista pentru lumea artistica. Asa ca, de la reprezentantii de frunte ai "generatiei pierdute" pana la cel mai marunt pictor proaspat sosit la Paris, fiecare se simtea dator sa-si dea "check in" macar o data din acest punct fierbinte al capitalei Frantei. Si totusi, autoarea reuseste o contraperformanta, aceea de a transforma o lume ce putea fi zugravita intr-un mod stralucitor intr-una anosta si plictisitoare pentru cititor.
Daca ar fi sa ma refer strict la personalitatea autoarei volumului, as spune ca latura artistica este clar eclipsata de cea "de lume" si a respira acelasi aer cu marii artisti ai epocii si a le colectiona lucrarile nu te incarca automat de talent. Poate ca unele amintiri ar fi fost demne de relatat si de pastrat, insa forma aleasa pentru a o face nu mi se pare cea mai potrivita. Patrunsa de modele(le) si curentele epocii, Gertrude Stein scrie o carte de memorii lipsita de acuratete literara si de suflet. Incercand sa foloseasca procedeele literare in memorialistica, sa lase fluxul constiintei sa se exprime liber imbinand vorbirea directa cu cea indirecta, ajunge la un stil cam neglijent (nu doar cu punctuatia), lipsit de sclipiri, sincopat, cu repetitii, inadecvat - cred eu - unor memorii care ar fi trebuit sa pastreze farmecul momentului. Sa dam vina pe Alice B. Toklas pentru ce nu ne place, ca doar de-asta i s-a dat o voce narativa :)
Daca va asteptati sa gasiti tot felul de istorioare, anecdote despre personajele fascinante, cum ar fi fost probabil cazul in mediul relaxat despre care ne povesteste cartea, va faceti sperante degeaba, prea putine lucruri sunt mentionabile si majoritatea graviteaza in jurul personalitati Gertrudei, caci doar de aceea avem o autobiografie a lui Alice, ca sa ne spuna cat de minunata si de inteligenta era autoarea... Portretele personajelor despre care ti-ai dori sa afli mai multe se limiteaza de multe ori la detalii fizice sau de imbracaminte, povestile care ar putea reprezenta marturii interesante isi rateaza centrul de interes, cam in felul in care o face acest pasaj care ne relateaza batalia de pe Marne din primul razboi mondial: "O alta descriere a bataliei de pe Marna ne-a facut-o Alfy Maurer cand ne-am inapoiat la Paris. Stateam pe terasa unei cafenele, a spus el, Parisul era palid, sper ca pricepeti ce vreau sa spun, era palid cum e absintul. Ei bine cum stateam eu, am vazut o multime de cai tragand incetisor o multime de remorci pazite de niste soldati iar pe lazile din remorcile alea scria Banque de France. Era aurul care spala putina inaintea bataliei de pe Marna, a zis Alfy."  Cam ce inseamna aceasta descriere pentru batalia in cauza, inseamna cartea pentru "pulsul" vietii boeme a Parisului.

Expozanti, insotitoare si spioni

Jonathan Coe - Expo '58 

Cei care i-au citit lui Coe toate cartile publicate in Romania, vor fi probabil, ca si mine, putin dezamagiti. Tot astept ceva de talia Casei somnului sau macar a Clubului putregaiurilor. Nu este cazul acum. Expo '58 este o carte liniara, de vacanta, cu ceva umor si rigoare britanica, putin suspans, care-si propune sa abordeze fara multa gravitate si seriozitate un moment din istoria secolului XX. 

In anul 1958, a avut loc Expozitia Universala de la Bruxelles, ce-si propunea sa marcheze si sa omagieze, in plin razboi rece, cele mai recente descoperiri ale omenirii. Intr-o lume in care americanii si rusii isi disputau suprematia tehnologica, britanicii, desi aveau mai mult un rol de arbitru, isi revendicau cu orgoliu primul reactor nuclear denumit masina ZETA. Multe din detaliile de epoca sunt inspirate de realitatea expozitiei: faptul ca pavilionul american era situat chiar langa cel rusesc (o mostra de "umor belgian", dupa cum remarca un personaj), cu cel britanic in apropiere, modul in care proiectul ce reprezenta mandria englezilor avea sa esueze lamentabil, chiar si existenta pub-ului Britannia. De acesta din urma se leaga destinul eroului cartii, Thomas Foley, functionar in cadrul Biroului Central de Informatii, trimis la expozitie pentru a supraveghea buna desfasurare a activitatilor pub-ului ce recrea atmosfera din barurile britanice. 

In epoca razboiului rece, nimic nu este ceea ce pare: multe din exponate sunt copii create pentru a rezona cu perceptia celorlalte natiuni despre realitatea tarii lor sau pentru a o imbunatati, personajele nu-s ceea ce par, si-l mentionez doar pe jurnalistul rus Andrei Cerski, a carui pretinsa misiune in cadrul expozitiei era cea de a redacta o revista de propaganda. Multe altele se dezvaluie pe parcurs, dar n-am sa va stric placerea revelatiilor. 

Odata ajuns in Belgia, Thomas, care a lasat acasa o sotie si un copil mic, se trezeste angrenat intr-o poveste de dragoste si spionaj, devine un pion al intereselor implicate in jocul suprematiei. 

Cartea are un farmec retro al ei, dat de entuziasmul si descoperirea unor accesorii sau fapte devenite pentru noi locuri comune ale vietii de zi cu zi sau ale literaturii: in '58, pasta de dinti cu dungi era o noutate fascinanta; stangaciile unor spioni ce poarta "uniforma" tipica consacrata ulterior de filmele si literatura de gen, impermeabilul care parca deconspira calitatea de spion a purtatorului, ideea noua pe atunci ca fumatul ar putea cauza cancer, noul roman al lui Ian Fleming despre care vorbea toata lumea si altele. In plus, pentru detaliile desprinse din realitatea expozitiei, autorul a desfasurat o munca de documentare demna de o cauza mai buna: a studiat programul expozitiei, ziarele epocii, a adunat marturii ale participantilor.

Ce-i reprosez in primul rand cartii este unidimensionalitatea. Totul se invarteste in jurul personajului principal, Thomas, care mai mult decat a fi un erou este un subiect de manipulare, o jucarie in mana celor ce lupta pentru interese mai presus de vointa si cunoasterea sa. Sunt momente pe care cititorul le anticipeaza mai usor decat eroul implicat in propria lui poveste, de o naivitate si credulitate uneori deconcertante. In plus, nu reuseste sa fie o carte intensa nici pe partea psihologica, a dilemelor morale ale personajului, nici pe aceea de parodiere a romanelor de spionaj, pentru care ii lipsesc vioiciunea si un ritm mai sustinut. Dar dialogurile sunt bine construite, personajele au o voce proprie, nu lipsesc jocurile de cuvinte si umorul de situatii, acela ce ma face sa cred ca autorul insusi a considerat aceasta carte un exercitiu, o joaca, sa sper ca isi aduna fortele si talentul pentru o viitoare provocare. Este placuta de citit, nu spun nu, dar la sfarsit nu ramai cu nimic care sa te miste, sa-ti dea de gandit, sa te faca sa o consideri o carte importanta. Sau poate numele lui Coe mi-a creat mie asteptari si pretentii prea mari. Dar ca lectura de relaxare, e numai buna.

Varsarea de sange nu e niciodata simpla

Blood Simple (1984)

Posibil sa fie cel mai vechi film despre care am scris pe-aici, si asta nu pentru ca n-as avea uneori nostalgii cinematografice care sa ma arunce in vreo pasa de revazut filmele cu Marilyn Monroe sau sa ma faca sa nu ma dezlipesc de vreo vechitura western de pe TCM, dar mi-e mai greu sa scriu despre ele. Daca dau la o parte filtrul sentimental-nostalgic, nu prea stiu cum sa ma raportez la un asemenea film fara sa fac inevitabile comparatii cu prezentul in care noutatile ies in fata prin calitatea imaginii si a efectelor, a decorurilor sau costumelor mai spectaculoase, chiar si prin scenarii mai cautate, parca vrand sa compenseze faptul ca esentialul s-a spus deja demult. 

Insa asta mi s-a parut un film pe care merita sa-l aduc in atentie, poate or mai trece pe aici fani ai fratilor Coen si ar fi pacat sa le rateze creatia de debut, e chiar un film care merita vizionat, in special de cei care au o aplecare pentru genul noir. 

La inceput iti da senzatia unui scenariu clasic: un triunghi amoros, un sot gelos, un asasin platit pentru a-i ucide sotia si amantul. Insa lucrurile ajung sa o ia razna, in buna traditie ce-i va consacra mai tarziu pe Joel si Ethan Coen ca pe niste scenaristi inovativi, plini de surprize, cu care nu stii niciodata unde vei ajunge cand pornesti la drum. Prin stilul original si imprevizibil, ne poarta dintr-o crima in alta, dintr-o neintelegere in alta, fiecare ii suspecteaza pe toti ceilalti si tu, spectatorul omniscient, gusti din plin intorsaturile de situatii si confuziile create, te poti detasa pentru a avea o privire de ansamblu, luminoasa si clara, chiar si atunci cand cadrele de filmare sunt apropiate, concentrate pe un detaliu. Trebuie doar sa ai un dram de rabdare in primele vreo douazeci de minute, se urneste ceva mai lent, dar in momentul cand o face si incepi sa-ti dai seama de viziunea partiala asupra faptelor a fiecarui protagonist, comportandu-se in functie de ceea ce-si inchipuie, banuieste sau intrevede, te lasi antrenat intr-o poveste in care toti eroii sunt in acelasi timp potentiali criminali si victime.  

E drept ca atunci cand l-am vazut m-am amuzat fara sa-mi pun prea multe intrebari legata de natura umana a personajelor si resorturile ce le imping sa ia anumite decizii. Dar acum nu pot sa nu observ ca la baza tuturor intorsaturilor de situatii stau niste comportamente umane cam nefiresti, cauzate de lipsa totala de comunicare a unor oameni ce se simt vanati de cei apropiati, genul de gandire de tipul "eu cred ca el crede ca... dar nu l-as intreba nici mort daca e asa", unde "nici mort" nu este chiar folosit in sens figurat.  Insa contextul le face sa nu aiba prea multa importanta, sunt altele mult mai greu de inghitit pe acolo, cum ar fi un tip care vreo zece minute pare mort pentru a porni apoi taras pe autostrada exact in momentul cand altul se gandea cum sa scape de cadavru, dar fac parte din arsenalul comediei negre, asa ca n-am sa fac prea mare caz.

Apar inca de aici semnele acelui umor special ce-i va consacra in timp pe autori, ironic si cinic, intercalat cu secvente dramatice si un gen de personaje pe care il vor aborda apoi in timp destul de des, individul crud si oportunist, care se gandeste doar la pielea proprie si, tocmai de aceea, are mai multe de pierdut decat de castigat.

Am remarcat cat de tributari erau fratii la inceputuri lui Hitchcock, n-as sti sa explic prea bine cum se reflecta asta in tehnica de filmare, poate o tine de modul in care cade lumina, de paleta de culori folosita, mizandu-se mult pe penumbre, sau de fapt mi-a fost sugerata de atmosfera, de pauzele dramatice, punctate doar de vreun ventilator sau o musca bazaind in surdina, dar e ceva acolo care mi-l evoca foaaarte mult. Insa personajele si situatiile lor sunt de o alta factura, inovand in cadrul unui gen in care nu ramasese prea mult de descoperit si deviind spre altul, modern, in care as incadra Pulp Fiction, cu 10 ani inainte.

Obsesia: studiu de caz

Anthony Bloomfield - Razbunarea

Cartea asta, recunosc, am cumparat-o dintr-un impuls de moment, cand am dat iama pe raftul editurii Art, pentru care am facut o pasiune in ultima vreme. Nu este deloc ce-as citi de obicei, dar mi-am spus "de ce nu? pare sa fie ceva palpitant, cu iz politist sau de thriller". Ceva suspans incearca sa aduca, insa nu este o carte de actiune, ci una in care tensiunea psihologica se acumuleaza treptat, din gesturi marunte, pana in momentul izbucnirii. 

Este vorba despre un functionar, Harold Makepiece, al carui fiu a murit intr-un accident de masina. Dezancorat de realitate, scufundat intr-un vid existential, isi va regasi un scop in viata cand, patru ani mai tarziu, il intalneste pe strada pe soferul nevinovat al masinii care i-a curmat viata copilului, domnul Greensmith. Este momentul cand incepe sa dezvolte o obsesie a razbunarii patologica, de la prima piatra aruncata in geamul acestuia care-i aduce un fel de usurare si alinare, pana la scrisori si telefoane cu injurii sau urmarirea membrilor familiei, facandu-si un scop in viata din a-si invata victima sa simta propria-i durere. Se indeparteaza de sotie, devenita alcoolica, si urmareste un singur scop in viata, razbunarea. 

Din ce-am observat, cand are loc o intamplare care-ti bulverseaza existenta,  oamenii se cam impart in trei categorii: fatalistii ("Asa a vrut Domnul", cat de usor este sa te raportezi la o instanta suprema si sa iei totul ca niste lovituri ale sortii), autoculpabilizatorii ("as fi putut sa prevad, sa preintampin, dar n-am facut-o", aici ma cam recunosc, dar nu ma pot impiedica sa gandesc astfel) si  cei care-i blameaza pe ceilalti, care-si gasesc un tap ispasitor, un responsabil pentru orice intamplare. Si aici se inscrie Makepiece al nostru. Din momentul cand gaseste vinovatul, ii pune in carca nu doar moartea fiului, ci toata decaderea pe care cariera si viata sa de familie au cunoscut-o din momentul accidentului. Si ajunge sa considere ca si Securitatea rusa despre care povesteam nu demult intr-o alta carte, ca existenta ii este perturbata de acel personaj si razbunarea ar fi singurul mod in care si-ar putea-o recupera.

Ca tot aminteam de cartea Olgai Slavnikova, cu care tind sa o compar (acolo personajul devenise o obsesie nationala si viziunea era din punctul de vedere al victimei), perspectiva de aici mi s-a parut una destul de fada, de unidimensionala. Nimic din postura lui Greensmith, totul se limiteaza la gradarea dorintei de razbunare a lui Makepiece, a carui viata monotona graviteaza doar in jurul acesteia. Asa ca, dupa primele 50 de pagini, am cam obosit sa-mi petrec timpul alaturi de un individ dezaxat care nu face mare lucru in viata si de un autor care se focalizeaza asupra unui singur punct de interes, nu dezvolta deloc personajele ce graviteaza in jurul celui principal si nici nu m-a cucerit la partea "artistica", sa folosesc un termen din patinaj, nu stiu ce mi-a venit. Notele pentru "tehnic" sunt de trecere, tocmai de aceea am mers pana la capat, i-am apreciat cate un triplu Rittberger prin existenta eroului, dar cu piruetele, secventele de pasi, elementele de legatura stam cam prost... 

Dar detaliile denota o grija aproape... obsesiva pentru dezvoltarea obsesiei personajului, asa ca am dus cartea pana la capat, sa vad unde este acel capat... Cum? nici macar o crima nu mi-a rasplatit fidelitatea de cititor? doar o tentativa esuata? Uite ca mi-am incalcat principiul de a nu divulga finalul, dar asta a fost razbunarea mea pentru niste asteptari create si nesatisfacute. Sau poate de vina am fost eu, care n-am putut sa-i sesizez calitatile. Oricum, m-a facut s-o citesc pe toata, ceea ce e un merit pentru genul ei.

De la coada spre cap

Snowpiercer (2013)

Joon-ho Bong, regizorul filmelor The Host si Memories of Murder a ajuns in America. Si asta n-ar fi un lucru rau, merita din plin sa fie cunoscut nu doar amatorilor de cinematografie coreeana, mai ales ca prin filmul de fata le-a cam demonstrat cum ar fi putut arata un Elysium care sa aiba si atmosfera, sa elimine si timpii morti, sa nuanteze eroii si motivatiile lor, sa arate ca intr-o astfel de distopie nu exista buni si rai, ci doar luptatori pentru supravietuire. 

Intr-un viitor nu foarte indepartat, pentru a elimina efectele incalzirii globale, s-a stabilit ca imprastierea unei substante in atmosfera ar putea aduce racorirea dorita. Numai ca in loc de racoare, omenirea a primit o iarna cumplita, un frig ce a dus aproape la extinctia rasei umane. Singurii supravietuitori sunt cei din trenul construit de vizionarul Wilford, un microunivers de sine statator, autosustenabil si autoregenerabil, care strabate pamantul continuu, pe calea ferata, in ritmul unei rotatii pe an. Ma intreb daca nu era mai convenabil un buncar subpamantean construit pe aceeasi premiza, e mai periculos sa infrunti blocurile de gheata asternute pe sine, care nu stiu prin ce minune, intr-un an de la ultima trecere, nu ingheata si nu sunt distruse, dar fiecare cu alegerea lui :)

Sa incep cu partile mai putin convingatoare? Pornesc de la tabloul de baza, oarecum asemanator cu cel din Elysium, de care aminteam: clasa exploatatoare, formata din privilegiatii platitori de bilet, sta in primele vagoane si se bucura de conditii de confort si lux, conform principiului "dai un ban, dar stai in fata". Exploatatii, cei de la coada trenului, nu sunt ei chiar atat de exploatati fiindca, in afara de faptul ca li se asigura strictul necesar de hrana, sub forma unui "bloc de proteine", nu au nimic de facut, nu sunt pusi la munci grele, sunt practic un balast pentru ecosistemul trenului. De ce si-ar asigura cineva singur batai de cap luand in tren niste oameni care nu pot cauza decat tulburari si probleme prin nemultumirile lor, n-am inteles. Da, exista oarecum o explicatie, pe care n-o voi divulga, sa nu stric surpriza, dar tot nu se sustine, fiindca plus cu minus tot zero da, si tot acolo s-ar fi ajuns si fara cei din ultimul vagon sau din inchisoare... Mai sunt apoi niste scapari de plot, dar la unele ar trebui sa detaliez prea mult din continutul filmului ca sa le explic. Voi aminti doar pe scurt ca unele dintre ele implica o haina de blana masura S care nu se stie de unde apare, o torta (cred ca ar trebui sa incep sa scriu cu diacritice, dar cu tastatura mea englezeasca asta ar implica un efort prea mare, si "tz" nu-mi place), niste indivizi congelati in mijlocul nametilor, impuscaturi in curba dintr-un vagon in altul  prin geam dupa ce unul dintre protagonisti abia trecuse de vagonul respectiv, sursa de hrana ca potential motiv de dezgust pentru cineva prin stomacul caruia au trecut lucruri mult mai rele, un individ injunghiat ridicandu-se apoi bine mersi sa-si continue drumul, o lupta in care niste soldati dotati cu casti cu infrarosii nu reusesc sa doboare cativa oameni inarmati cu topoare si cutite si muulte altele, DAR...

Intrebarile au venit dupa film, in timpul lui m-am bucurat de fiecare moment, am simtit tensiunea, fiecare pas al revoltatilor porniti de la coada trenului spre cap. Ce vreau eu sa spun este ca atmosfera creata este excelenta. Si o savurezi chiar si atunci cand apar momente de destindere bizare, cum e acea secventa in care totul se opreste fiindca urmeaza ceva important, pentru ca apoi sa se continue de unde a ramas. Iar actorii isi fac excelent treaba. As fi preferat ca filmul sa se incheie cu trei minute inainte de momentul cand s-a terminat, ar fi fost - cred eu - cel mai potrivit sfarsit pentru o distopie cu accente suprarealiste. Am apreciat mult latura vizuala, culorile unei lumi care progresau de la nuante de gri pana la cele mai vii tonuri, asa ca in primul moment cand o pata galbena patrunde in universul gri impactul este aproape dureros pentru privire, te introduce imediat in contrastele unui univers care nu are cum sa functioneze asa cum a fost conceput, asa ca totul este controlat si selectia nu este deloc una naturala.

 Imi pare doar rau ca un film bun, daca ar fi acordat mai multa atentie scenariului, ar fi putut deveni un film de referinta, are ce-i trebuie ca realizare si actori, dar detaliile de scenariu il fac sa scada. Un mare potential se iroseste in unele explicatii neconvingatoare si intelegi asta mai bine cand se termina, fiindca in timpul lui esti prea acaparat si preocupat de soarta eroilor, de noile dificultati aparute, de rezolvarea lor, ca sa dai atentie logicii care te trage de maneca.