Un vis construit din zapada

Eowyn Ivey - Copila de zapada 

O scriitoare aflata la romanul de debut, fosta cursanta de creative writing, fie el si non fiction, este pentru mine in cele mai multe cazuri o reteta sigura a esecului. Sau poate-s eu mai de moda veche si-mi mai inchipui cu naivitate ca scrisul tine mai mult de talent, inspiratie, cultura si munca de slefuire si cizelare a cuvintelor, cand de fapt totul se invata, trebuie sa ai, ca si pentru gatit, reteta potrivita si sa o urmezi pas cu pas pentru a produce in serie carti de succes. In sfarsit, sa nu deviem, mai ales ca aceasta doamna cu prenume de personaj desprins din Lord of the Rings mi-a infirmat in buna masura prejudecata.
Poate ca raceala iernilor Alaskai tinde sa aspreasca si sa dilueze pana la inghet doza de dragalasenii intalnite in general intr-o astfel de carte, ce-si propune sa transporte cititorii intr-o poveste pentru oameni mari, ori poate reminiscentele sufletului de copil ce se infrupta cu bucurie din basmele deprimante ale lui Andersen mi-au inabusit criticul morocanos care tindea sa-mi susure cat de simplut e alcatuita si m-au purtat in lumea cartii, pe care tare mi-ar fi placut sa o citesc intr-un loc cu vantul suierand dusmanos pe afara si lemnele trosnind in soba. 

Mabel si Jack sunt unii din primii imblanzitori ai tinuturilor salbatice nord-americane. Daca altii au ales sa se mute in Alaska atrasi de promisiunea unei vieti noi, ei hotarasc, la cincizeci de ani, sa plece cat mai departe de familie, de privirile compatimitoare, de vinovatia si ranile cauzate de pierderea unui copil la nastere. Speranta de a avea un altul s-a stins, asa ca fuga de propriile esecuri ii poarta in lumea aspra si inghetata a nordului, unde au parte de mai multe minuni: gasesc o prietenie durabila, solidaritate, omenie, unitate in fata naturii vitrege si, mai ales, de Faina, fata ce poarta in nume culoarea zapezii din lumina asfintitului. Ea vine odata cu iarna, starnind in jur vartej de fulgi de zapada si pleaca la inceputul anotimpului "destramarii", cand gheata se topeste si namolul acopera campurile, retragandu-se ca o craiasa a zapezii in tinuturile vesnic reci. 

Cartea ar fi putut cu usurinta sa cada in monotonie si sentimentalisme, insa pastreaza o frumusete tandra si rece, ca si oamenii nordului, pentru care nu e niciodata timp de duiosii pufoase, ocupati fiind cu supravietuirea. Si rece nu inseamna aici fara suflet. Ca si fata creata parca dintr-un om de zapada insufletit, cartea are delicatetea unui fulg de nea. Are si poezie, si metafore, dar balansate si echilibrate de salbaticia locurilor si asprimea aparenta a oamenilor, invatati sa-si inabuse sentimentele dar gata oricand sa-i ajute pe cei din jur. Are bucurie si durere, are si momente de-alea din seria "mananc si plang" nerecomandate minorilor fiindca ii pot traumatiza pe viata, dar si magie.
In visul de fericire se intra, se iese, se intra iar si tot asa, niciodata nu stii daca eroii sunt sortiti sa ramana acolo sau ceva le va zdruncina din nou siguranta. Si e bine ca se mentine incertitudinea. Partea asta compenseaza linearitatea tiparului conventional al oricarei povesti pentru copii, fara complicatii si ramificatii. Sunt si aspecte care mi-au placut mai putin, cea cu printul, un rau necesar al povestilor (fie ele si pentru oameni mari), ce indreapta spre un deznodamant la fel de previzibil ca si cel cu "au trait fericiti pana la adanci batraneti" si redundanta, nevoia de a anticipa la fiecare pas (reteta de creative writing, fir-ar ea sa fie de reteta!), prin povestea Snegurocikai, pe aceea a Fainei. Cand intr-un basm incepi sa intuiesti cum se va termina, risti sa pierzi ceva din fascinatie, cam ca atunci cand, in copilarie, am incetat la un moment dat sa mai citesc povesti nemuritoare, pentru ca devenisera previzibile. Cu alte cuvinte, mi s-a parut inegala cartea. Imi place cum scrie autoarea, dar intr-un basm conteaza la fel de mult si "ce" se intampla, aici mi s-a parut mai putin inspirata si repetitiva. Dar Eowyn Ivey stie sa creeze emotie, sa spuna povesti, sa descrie frumos natura, animalele, oamenii, sa pastreze atentia. In ciuda faptului ca as eticheta-o, ca stil, in categoria young adult, pentru care nu am prea multa atractie, cred ca apelul la nostalgiile copilariei si-a facut efectul si asupra mea,  asa ca am citit-o cu aceeasi bucurie cu care studiez iarna formele fulgilor de zapada si apoi am incheiat-o fara regret ca s-a terminat, intotdeauna dupa ce se topeste un fulg va cadea altul mai frumos, cu dantelarii mai ingenioase.
Daca vreti sa acompaniati si muzical lectura ascultand o alta intepretare a povestii Snegurocikai, aveti aici versiunea lui Rimski - Korsakov.  

Sosiri, plecari...

V. S. Naipaul - Enigmatica sosire

Tabloul lui De Chirico cu acest titlu, dat de Apollinaire, reprezinta "O dana; in departare, dincolo de ziduri si de portaluri (ca niste decupaje de carton), se vede varful catargului unei ambarcatiuni de moda veche; in prim-plan, pe o strada altminteri pustie, sunt doua figuri umane, ambele neclare, una fiind, poate, persoana care tocmai a sosit, cealalta, posibil, un bastinas, din port. Scena inspira dezolare si mister; vorbeste despre misterul sosirii. Mie de asta imi vorbea, ca si lui Apollinaire".

Pornind de la misterul intrezarit la capatul drumurilor sale, cu sperantele si asteptarile tanarului emigrat din Trinidad, Naipaul ne impartaseste propria-i calatorie prin viata, o metaforica explorare a tarmurilor unde a fost purtat.

Intr-un sat din Anglia din apropiere de Stonehenge, observa ciclul vietii si al mortii cu aceeasi fascinatie cu care turistii se inghesuie in apropiere pe langa faimoasele pietre. Vietile se desfasoara in ochii tuturor, in schimb mortile si plecarile se petrec discret, departe de privirea iscoditoare a lumii. Este o comunitate ce traieste dupa ritmul primordial ale naturii, un spatiu agrar populat cu tarani ce-si duc existenta urmand ciclul anotimpurilor, zgarciti la vorba, aspri si cruzi uneori. Un fost cal de curse sau un ponei castrat isi sfarsesc viata nestiuti de nimeni, familiile vin si pleaca parca peste noapte, mortile se transforma in disparitii ce lasa in urma doar paragina asternuta peste casele nelocuite, pentru a fi apoi demolate de noii proprietari, oameni veniti de la oras, cu alte preocupari si interese, pentru care agricultura, horticultura si cresterea animalelor nu mai inseamna nimic. E un loc cu drumuri intunecate, casute risipite printre dealuri, tablouri vaste din care disparitia unui detaliu nesemnificativ precum o viata, de om sau de animal, nu altereaza cu nimic plenitudinea imaginii generale.

Citim apoi despre o alta sosire, a tanarului bursier plin de speranta ajuns in Anglia, trecand prin America, inzestrat cu un bloc-notes ieftin si un creion chimic, dar si cu vise mari de a deveni scriitor. Sunt multe asteptari si dezamagiri ale proaspatului venit intr-o lume atat de diferita de cea familiara, in Anglia ce poarta insemnele razboiului terminat de curand. Plecarea se petrece ritualic si desprinderea de familia extinsa de acasa devine un eveniment local. Avea sa se intoarca pentru prima data abia dupa sase ani.

Calatoria scriitorului, definit prin descoperirile sale, prin felul de a vedea mai degraba decat prin intamplarile personale, este una diferita de cea a omului, cei doi se despart si se reintalnesc tarziu, inainte de sfarsitul drumului, cand Naipaul intelege ca experientele scriitorului sunt moduri de confruntare cu viata reala, ca scriind despre Jack, taranul din valea Wiltshire, scrie de fapt despre sora sa din Trinidad, despre moarte si modul in care o abordezi, ca experienta literara este asumata, interiorizata, ajungand in acel adanc unde se inglobeaza experientei personale.
Am vazut aici un Naipaul nelinistit, framantat de propriile angoase, ce a cunoscut de-a lungul timpului si dezradacinarea, si disperarea omului avid sa scrie fara a reusi, macinat de ganduri si complexe, de incapacitatea de a crea, de identitatea sa culturala, ratacind intre doua lumi si incepand sa vada la orizont o alta destinatie, aceea fara intoarcere, murind cate putin cu fiecare plecare a celor dragi, de care este departe. Fictiunea si realitatea se imbina permanent, memorii si fragmente de jurnal se intercaleaza pe nesimtite inlocuind firul narativ, pierdut undeva in fundal pana la disparitie, ca un parau ce serpuieste prin vaste peisaje de tara si printre amintirile autorului, pentru a ne vorbi despre relatia dintre scriitor si om, dintre scriitor si lume, dintre om si lume, pe un ton contemplativ si melancolic, ce imbina anxietatea cu nostalgia. Atipica pentru scrisul lui Naipaul, probabil n-as considera-o potrivita pentru un prim contact cu opera lui, chiar daca tematica alienarii cauzate de exil apare si in romane. Ar fi ca si cum ai incepe sa citesti Rushdie cu Joseph Anton. Aici totul ia o turnura subiectiva, mult mai incarcata de dramatism si modul in care ii voi recepta urmatoarele carti va fi cu siguranta impregnat de amprenta acestor confesiuni, frumoase si dureroase.

Adolescenta la masculin si feminin

F. Scott Fitzgerald - Povestiri cu Basil si Josephine

Oricat de diferiti am fi, oricate secole de civilizatie sau cunoastere ne-ar desparti, suntem cu totii organisme biologice functionand dupa aceleasi reguli. Si vine pentru fiecare o varsta la care hormonii o iau razna si nevoia de a epata sau de a placea ajunge sa ne conditioneze comportamentul, sa ne determine alegerile si evolutia viitoare. Varsta aceasta e adolescenta. Cum isi satisfaceau nevoia de popularitate tinerii inceputului de secol XX, intr-o epoca in care nu puteau sa adune like-uri si sa-si etaleze colectia de selfie-uri, pozele cu ultima cucerire sau cu cea mai noua rochie de bal?! Mai ales ca e vorba despre anii imediat urmatori perioadei victoriene, cand constrangerile si rigorile unui cod al bunelor maniere ajung sa fie inlocuite de excesele si revolta unei generatii menite "sa scape de sub control".
Despre generatia adolescentilor de azi vocea natiunii spune ca nu-s interesati de nimic in afara petrecerilor, socializarii - merge si irl, dar se prefera virtual ca e mai simplu cand pot sa-si cosmetizeze imaginea -, intr-un vertiginos carpe diem, preferand sa traiasca frenetic "aici si acum", fiindca nu se stie ce va fi maine. La partea asta chiar le dau dreptate, desi experienta personala m-a invatat mai degraba carpe mortem, si anume speranta ca am ereditate buna si nici nu stiu cand va veni daca nu se grabeste vreo boala urata s-o ia inainte... Sa nu divaghez insa, ca vreau sa va vorbesc despre o carte tonica, una care celebreaza viata, un gen pe care rar mi se intampla sa-l apreciez.
 Oricat de surprinzator ar parea,  pustimea adolescenta a anilor 1910-1920, desi e despartita de cea de azi de un secol si de muulte gadget-uri tehnologice, avea si ea partea ei de tineri introvertiti, calauziti de pasiunile lor, privind de sus societatea dar sperand sa primeasca si aplauze pentru asta, si tineri pentru care a face impresie asupra anturajului pare sa fie singurul scop in viata, frivoli sau dedicati unor vise si planuri de viitor, inadaptati la codurile societatii sau integrati atat de bine incat isi inchipuiau ca toti ceilalti le stau la picioare.

Epoca damnatilor si nelinistitilor este aceea a tineretii lui Scott Fitzgerald insusi, de care-si aduce aminte cu nostalgie in perioada cand scria Blandetea noptii. Cele paisprezece povestiri din volum, noua dedicate lui Basil si cinci lui Josephine, surprind parcursul formarii a doi tineri ce nu se intalnesc niciodata, de la "varstele mirarii continue", 10-11 ani, pana spre 17-18 ani, prin episoade sugestive pentru dezvoltarea emotionala viitoare. Baietii traverseaza anii jocurilor mai putin ingenue cand descopera apropierea corpului feminin, trec de la pantalonii scurti la cei lungi dorindu-si sa creasca mai repede pentru ca, simtindu-se maturi, sa ajunga la ezitarile si nesigurantele semnalelor transmise de sexul opus, cand prea mult efort depus din dorinta de a placea poate trece in ochii celorlalti ca infatuare si ego exacerbat. La 16 ani, Basil regizeaza prima lui piesa de teatru, viseaza sa devina un leader al comunitatii, sa primeasca aplauzele tuturor. La aceeasi varsta, Josephine are aspiratii de actrita si obsesia popularitatii si a cuceririlor, nu din pasiune, ci doar pentru a-si dovedi ca poate, pentru a-si testa farmecele. 

 Dincolo de slabiciunea mea pentru Scott Fitzgerald, de fascinatia pentru acel segment de timp stralucitor si fara griji al adolescentei Americii ce avea sa fie urmat de marea criza, povestirile din carte sunt nu doar o evocare nostalgica a propriei tinereti a autorului, ci un punct de pornire in intelegerea dezvoltarii ulterioare a personajelor vulnerabile si fragile ce-i populeaza romanele. Cunoscand-o pe Josephine, poti sa intelegi mai bine evolutia tuturor personajelor feminine, cu aerul lor superficial-nevrotic, de la Nicole la Daisy sau Gloria, in timp ce Basil, cand va creste, va deveni un alt Dick Diver sau poate un Jay Gatsby. Cu totii au fost adolescenti carora viata parea sa le surada, inchipuindu-si ca vor deveni faimosi si lumea le va sta la picioare pentru a le omagia stralucirea, inteligenta si frumusetea. Cu totii au fost infranti, au cazut prada propriilor asteptari si sperante neimplinite, in opozitie cu eroii faulknerieni de exemplu, care pot sa piarda razboaie reale si sa ramana tot neinvinsi. Basil si Josephine sunt copiii unor mame crescute in spiritul victorian rigid, ce au simtit - prin contrast - nevoia sa-si traiasca viata entuziast, in luminile rampei si in aplauzele celorlalti, dar vor cadea in cea mai adanca depresie atunci cand se vor maturiza si isi vor pierde iluziile si capacitatea de a visa. Un flirt refuzat, episoadele de orgolii ranite, eclipsarea de catre un rival se vor transforma mai tarziu in marile infrangeri ale unei vieti ce le va refuza statutul de vedeta pe care au invatat ca au dreptul sa si-l revendice. Dar astea fac parte dintr-o alta carte, pentru care povestirile de fata sunt un excelent punct de pornire.

Vampirii hipsteri

Only Lovers Left Alive (2013)

Imi spunea mie ceva instinctul cand nu m-am repezit anul trecut la cinematograf sa vad filmul de fata, desi imaginile din trailer si actorii imi cam faceau cu ochiu', bine ca am asteptat cuminte sa vina la HBO, ca sa nu plang dupa bani. Pentru ca aici este un intreg film exact ca eroii de care va povesteam in Den Brysomme Mannen data trecuta: curat, cu grija pentru detaliile de imagine, pieptanat si cu ridurile bine ascunse sub straturi intregi de cultura muzicala (Adam, eroul interpretat de Loki din Thor, pe numele lui Tom Hiddleston, este pasionat de instrumente, chitari in special, de la origini pana in prezent) sau literara (ni se plimba prin cadru multe carti, ca niste amante seduse si abandonate, doar rasfoite de infinita sete de cultura a nemuritorilor si ni se arunca in fata o ipoteza des rontaita de cinematografia hollywoodiana,  cam de fiecare data cand vine vorba de Shakespeare, aceea ca Marlowe i-ar fi scris operele), dar plat, tern, de o goliciune sufleteasca asemanatoare racelii sangelui vampirilor.
Vampirismul lui Adam si al Evei, cei doi protagonisti ce strabat timpul impreuna, e doar un pretext pentru ca scenariul sa ne vorbeasca despre lucrurile cu adevarat nemuritoare in viata: sa fie iubirea unul dintre ele? Cei doi eroi nu m-au convins in directia asta, chimia lor pare sa lancezeasca intr-o tensiune a contrastelor dintre o femeie rece, calculata, mereu la curent cu ultimele gadgeturi tehnologice si un barbat ramas parca in epoca poetilor romantici sau macar in cea hippie, cu episoade depresive ciclice, pasionat de muzica atmosferica de influenta orientala. Traiesc la mii de kilometri distanta unul de altul si, paradoxal, fiecare si-a amenajat resedinta intr-un loc mai potrivit cu temperamentul celuilalt, ea in Maroc, el la Detroit, orasul aproape parasit in urma falimentului industrial, unde se profileaza pe fundal ruinele halelor si cladirilor abandonate, numai bune pentru o tragere la tema unei atmosfere apasatoare. Sa fie muzica elementul nemuritor? Este posibil dar, cu certitudine, ceea ce nu moare niciodata e instinctul, acel impuls ancestral al supravietuirii ce-si cere drepturile cand fiinta, fie ea si eterna, se simte amenintata.
Vampirismul este doar un punct de vedere superior si detasat asupra epocilor si evolutiei umane, a ceea ce Jim Jarmusch, regizorul-scenarist, considera  decadenta si alterarea speciei noastre. N-am putut sa-i imbratisez punctul de vedere, dimpotriva. Pentru ca acei "zombi", cum sunt numiti muritorii,  au sentimente, sunt nesiguri sau nelinistiti, tematori sau ingroziti, in timp ce protagonistii, care ar fi putut sa adune toate trairile lumii in secolele lor de viata, apar inerti si inexpresivi, ca niste papusi de portelan cu aceeasi expresie blazata incremenita pe chip. Am inteles ideea cu melancolia si contemplarea, dar constructia (lipsa a) personajelor m-a exasperat. Ma gandesc acum la Melancholia lui von Trier, unde sentimentul era prezent, m-a apasat cateva zile dupa vizionare; aici, in afara unei estetici vizuale ireprosabile, senzatia transmisa de pe ecran era aceea de plictiseala in doi. Doar sora Evei (Mia Wasikovska) ce a mai inviorat pentru cateva minute pelicula, cu prezenta ei entuziasta si exploziva, insa totul a revenit repede la normalitatea banala a unui cuplu ce pare sa reziste doar pentru ca n-are de ales, ca oricum lumea e prea mica pentru a nu se mai intalni si calea pana la planeta-diamant e atat de lunga incat la ea  nici un vampir n-a reusit s-ajunga.
Sau poate tot ce am spus aici sunt doar gandurile unui zombi, incapabil sa contemple in extaz umorul suprarealist, ironia de care vorbesc unii (am zambit vag la cateva replici) si lirismul acestui minunat regizor pe care-l consider supralicitat. Recomandabil amatorilor de artsy fartsy  si hipsterilor, pe care ii vor unge pe suflet atitudinea "eu am descoperit chestia asta cu 200 de ani inainte sa fie la moda" :).
Si iar imi vine sa urlu la desteptii care traduc numele filmelor in romana: voi chiar va uitati la un film inainte sa-i stabiliti titlul? Indragostitii mor ultimii??? Chiar asa? Unde? Cand? Ne-am uitat la acelasi film? Sau, daca n-ati avut rabdare sa-l vedeti, puteati macar sa intelegeti ca titlul original este despre viata, nu despre moarte.

Bizar, grotesc, absurd, uman

Clemens J. Setz - Dragostea in vremea Copilului din Mahlstadt

Cine a mai trecut pe aici imi va fi observat probabil o anumita slabiciune pentru ceea ce Matei Calinescu numea doua dintre fetele modernitatii, decadenta si kitch-ul, pentru o estetica ce forteaza limitele maladivului si morbiditatii. Cam pe aceasta fascinatie se pliaza bine cartea de fata, o surpriza din partea unui scriitor austriac ce construieste o lume ireala pacalindu-si cititorul ca-l duce intr-un basm, pentru a-l imbranci in mijlocul unui cosmar, intr-un hau intunecat, bantuit parca de monstrii si demonii lui Goya.

Uneori, apar mecanisme ce declanseaza intrarea in irealitate: un simplu obiect ivit brusc in peisaj, de exemplu un cantar sau o statuie, o inexplicabila boala contagioasa a cartilor de vizita alterate de umflaturi si basici, acel moment cand o fata descopera ca-i cresc aripi, cand un barbat gaseste un cadavru in propria-i casa sau cand un cuplu simte ca trebuie sa-si revigoreze viata sexuala. Alteori, distopia este acolo si ne trezim aruncati in plina strada, unde mamele fac trotuarul pentru a-si gasi clienti, fii adoptivi de-o noapte, sau in piata unde (un sculptor) "dintr-un amestec de lut si un schelet flexibil, format din mici tevi care pastrau umezeala, a modelat un copil mare, stand jos, cu capul plecat, ca si cum tocmai l-ar fi clatinat neincrezator la auzul cine stie carei absurditati. O mica gaura in adapostul cranian permitea introducerea apei in schelet, pastrand astfel materialul moale si maleabil. Il insotea o tablita, acoperita cu un scris elegant, continand un fel de instructiuni de utilizare, in care se spunea ca artistul nu trebuie sa-si rezerve niciodata monopolul asupra desavarsirii operei sale si ca orice persoana interesata de arta este chemata sa-i modeleze fizionomia prin batai, lovituri cu picioarele, ajutat de unelte sau, daca e necesar, chiar de arme, dandu-i ceea ce se considera in general forma desavarsita a unui copil."
Nimic din ceea ce este alienant nu ramane in afara acestor povestiri, de la ipohondrie la paranoia, de la comportamente sexuale deviante la violenta gratuita. Plasandu-le in tablouri fantastice cu tenta absurda si cu tuse ingrosate, Setz ne vorbeste de fapt despre lumea reala, acea lume a tensiunilor, perversiunilor si brutalitatii, dar si a singuratatii, a senzatiei de anihilare a individului, a incapacitatii de comunicare si de exorcizare a pornirilor negative, ce raman sa macine sufletul pana la disperare, atunci cand nu exista un recipient de revarsare a furiei sau frustrarii.

E drept ca are idei mai bune decat realizarea, ca bizareriile cu aer grotesc nu-si gasesc intotdeauna cea mai fericita forma de exprimare, cu personaje prea schematice pentru a-ti da timp sa le intelegi motivatiile si actiunile, ca ii lipseste acea fascinatie generata de maestrii realismului magic nu doar prin asocieri surprinzatoare de imagini, dar si de cuvinte, insa Setz este un autor tanar, aflat la varsta cand risti sa te entuziasmezi prea usor de propriile idei si gaselnite pentru a le cizela cu rabdare, vrei sa spui totul, aici si acum. Merita citit de fanii genului, dar si pe altii s-ar putea sa-i prinda, sa-i acapareze ca intr-un cosmar din care vrei sa iesi construindu-ti propriul scenariu intr-o stare de semitrezie, cu speranta unei intorsaturi de situatie care sa readuca ordinea in universul distorsionat. Ori poate preferati cheia basmului horror si  veti dori sa aflati cum le-au decis parintii  soarta lui Hansel si Gretel.

Cat despre "forma desavarsita a unui copil", acel copil care este pentru fiecare scriitor cartea lui, mereu urmatoarea, cea care se naste si creste inainte de a-si lua zborul spre lume, nu este nevoie doar de un autor pentru a fi gasita, dupa cum ne indica povestirea ce da titlul volumului. Setz, ca scriitor, ofera materia bruta. Restul e de-acum in seama cititorului, ce ii vei putea modela sensurile dupa propriul gust si dupa interpretarea pe care o va crede potrivita.