In loc de semn de viata...

O buna prietena a ezitat pana spre seara si a preferat asteptarea nelinistita unei eventuale certitudini nedorite. Ma cautase pe blog sa vada daca am spus ceva azi. Initial nu voiam sa scriu nimic. Ce ar mai fi de spus?! Sunt multi comentatori avizati care abia asteapta sa faca turul televiziunilor, sunt cei care au fost acolo si au vazut si trait lucruri pe care ar fi mai bine sa le uite de vor putea vreodata, cei care au ajutat la salvarea lor, ocazionalii casca-gura de vizavi, sunt prietenii apropiati si rudele...  Cuvinte izvorate din inima dar si zorzoane ce suna fals, solidaritate si nevoie de senzational, compasiune si hienele jurnalismului. Toti au ceva de spus.

Am zis ca totusi e bine sa dau un semn de viata, nu vreau sa par attention whore dar stiu cum este sa fii nelinistit pentru prieteni si totusi sa taci, sa eziti sa-i contactezi, sa speri ca nu le vei vedea numele pe o lista, sa te temi de ce ai putea sa afli. Numai faptul ca trupa Goodbye to Gravity canta (uite o situatie cand lipsa diacriticelor prinde bine, conjugati voi cum vreti verbul) o muzica dintr-o alta nisa metalica decat cea prin care cuibaresc eu a facut sa nu fiu acolo. Am fost la concerte in Colectiv, ultimul acum vreo 4 luni. Nu este prima data cand oamenii se jucau cu focul. Aveti doua exemple aici   (13 noiembrie anul trecut) si aici (21 aprilie anul asta). Gasiti mult mai multe poze daca vreti... Incerc sa ma gandesc de ce s-a intamplat acum si nu atunci, de ce au fost ei si nu eu si singura explicatie concreta a faptelor este ca artificiile au fost indreptate spre buretele stalpului aflat la un metru de scena si nu in sus, ca pana acum. 

Nu am intentia sa judec, sa caut vinovati, o vor face altii. Colectiv nu era un loc unde sa ma simt bine: preturi nesimtite, sonorizare imposibila, de multe ori aglomeratie mai mare decat permite capacitatea clubului si, dupa cum s-a vazut, ignifugare inexistenta. Aruncati un ochi aici. Poate patronii clubului ar fi avut de invatat. Mintea de pe urma...Ce ar fi fost daca, ce s-ar fi intamplat in caz ca... Sa nu uit: ii detest pe toti cretinii bigoti care incearca sa dea conotatii religioase evenimentului!

In lumea asta mica a scenei undergroundului metal, e inevitabil sa nu cunosti lume, macar din vedere. Stage managerul cu figura de viking care s-a ocupat de cele mai importante concerte de gen din tara nu mai este... Unul dintre cei mai titrati si talentati fotografi din domeniu este in spital. Chitaristii din trupa nu mai sunt, vocalul si basistul sunt in stare foarte grava. Membri ai altor trupe, prezenti la concert, sunt si ei prin spitale. Copii, fani, iubitori ai muzicii... Nu stiu un alt mod potrivit sa-mi exprim parerea de rau pentru cei mistuiti de flacari, pentru familiile lor, pentru cei care sufera in spitale si vor trebui sa-si poarte ranile pe corp si in suflet decat prin tacere... Deja am vorbit prea mult.

De ce sa-i mai citim pe clasici?

Italo Calvino - Perché leggere i classici 

1. Cartile clasice sunt cele despre care se spune intotdeauna "recitesc..." si niciodata "citesc...". 

2. Se numesc clasice cartile care inseamna o comoara pentru cei care le-au citit si iubit; dar sunt o comoara la fel de mare pentru cei ce-si rezerva norocul de a le citi pentru prima data in cele mai potrivite conditii pentru a le savura. 

3. Clasice sunt cartile care au o influenta importanta, atat atunci cand se impun ca de neuitat, cat si atunci cand se ascund in cutele memoriei, camuflandu-se in inconstientul colectiv sau individual. 

4. Orice recitire a unui clasic este o descoperire. 

5. Orice prima citire a unui clasic este, de fapt, o recitire. 

6. Un clasic este o carte care nu a terminat niciodata sa spuna ce are de spus. 

7. Cartile clasice sunt cele care ajung la noi purtand pe ele semnul lecturilor ce ne-au precedat si ducand in spate semnul lasat in cultura sau in culturile pe care le-au traversat (sau, mai simplu spus, in limbaj si in obiceiuri). 

8. Clasica este o opera care provoaca neincetat o pulbere fina de discursuri critice, dar se scutura de ea continuu. 

9. Clasice sunt cartile pe care, oricat ai crede ca le cunosti din auzite, atunci cand le citesti descoperi ca sunt noi, neasteptate, inedite. 

10. Se numeste clasica o carte care se configureaza ca echivalentul universului, asemenea talismanelor vechi. 

11. Clasicul "tau" este acela care nu-ti poate fi indiferent si iti foloseste pentru a te defini pe tine in raport sau chiar in opozitie cu el. 

12. Un clasic apare inaintea altor clasici; dar cine i-a citit pe ceilalti si apoi ajunge la el ii recunoaste imediat locul in genealogie. 

13. Este clasica o carte care tinde sa izoleze actualitatea ca un zgomot de fond, dar in acelasi timp nu se poate lipsi de acest zgomot de fond. 

14. Este clasic ceea ce persista ca zgomot de fond chiar si acolo unde domneste actualitatea cea mai incompatibila. 

Sunt cateva definitii atribuite de Calvino operelor clasice in eseul care da titlul volumului de mai sus si il deschide. Le-am reprodus pentru ca mi s-au parut interesante si presupun ca fiecare cititor are clasicul  sau clasicii "lui". Al meu a trait in Franta secolului XVIII, purta peruci pudrate  si m-am bucurat sa-l vad mentionat in volumul lui Calvino. Asta ca sa pun si o limita temporala, pentru ca in secolul XX mi s-au strans deja vreo 10 clasici "ai mei" conform criteriilor de mai sus :).
Vin acum cu cateva motive care, cred eu, ne retin din a-i citi pe clasici:
1. Clasicii sunt acei autori de care scoala ne indeparteaza prin impunerea unei grile de lectura bombastice si plictisitoare, prin crearea prea multor prejudecati.
2. Unii dintre clasici sunt acei autori pe care nu ajungi sa-i parcurgi niciodata, pentru ca au scris mai mult decat ai tu timp sau pofta sa citesti din ei (Balzac, cu 91 de romane plus alte studii, Hugo, care pe langa Notre-Dame, Mizerabili si teatru are sute de mii de poezii si poeme); sau pentru ca ai auzit atatea despre opera lor incat ai senzatia ca i-ai citit ori, daca nu ai facut-o, ca iti sunt atat de familiari incat nu-ti pot oferi nimic nou. Este o greseala, dar sunt cativa la care nu ma pot impiedica sa nu ma gandesc asa.
3. Intr-o epoca a vizibilitatii si marketingului, clasicii sunt acei autori despre care nu se poate scrie pe coperta ca au castigat premiul Nobel, nu-si pot promova galagios cartile, nu posteaza pe internet ultimele lor revelatii si idei, ci asteapta tacuti sa se convinga cititorul singur ca merita sa se indrepte spre ei.
4. Intr-o epoca a vitezei, clasicii sunt acei autori care cer o anumita dispozitie sufleteasca, o tihna rareori de gasit, o intrare intr-o alta dimensiune, unde timpul curgea mai lent si tentatiile, distractiile/distragerile erau mai putine.
5. Fara sa-i iau in calcul pe cei care prefera sa "traiasca" in loc sa citeasca si nu-si dau seama ca a citi inseamna a trai mult mai multe vieti, sunt oameni care considera ca orice experienta ce depaseste sfera imediatului sau a trecutului recent tine de istorie, nu de literatura, ca nu merita sa-si piarda timpul cu ele. N-au decat!
6. Unii clasici, cei pe care nu-i simti ca fiind "ai tai", oricata atentie ai incerca sa le acorzi, tot imposibili si plictisitori ti se vor parea. Ma poate blama cineva ca o prefer pe Tolstaia lui Tolstoi?! Probabil ca unii ar face-o. Dar nu pot sa ne placa toate numele validate de canoane si, oricate afinitati personale sau literare am avea cu altcineva, nu pot sa ne placa 100% aceleasi carti.
Sigur ca sunt si altele, atatea mi-au venit pe moment.

Despre carte, data viitoare, acum va spun doar ca i-am savurat articolele pe indelete, lent, cate unul-doua pe zi, printre alte lecturi, cateva m-au trimis la butonul "try a sample" al e-bookului, vreo doua m-au facut chiar sa apas infamul buton "buy" ce-mi duce bugetul la pierzanie :).

Un roman gotic al zilelor noastre

Gyorgy Dragomán - Rugul

Am preluat ca titlu descrierea de pe coperta pentru ca mi s-a parut foarte potrivita. La cateva luni dupa Revolutie, o fata ramasa fara ambii parinti este luat de la orfelinat de bunica sa. Din momentul intalnirii cu aceea pe care n-o cunoscuse niciodata, intelege ca bunica nu este o femeie obisnuita: nu face economie de vodca, se lanseaza in tren intr-un dans hipnotic, pecetluieste promisiunile cu sange, face semne ciudate in faina ce devine pastratoarea memoriei, citeste gandurile. Cand ajung acasa, dam si de spatiul interzis, secret, din castelele romantismului tenebros: este o magazie de lemne incuiata cu lacat. Prin incaperi se aud pasi, scartaituri, obiectele pulseaza si vibreaza in ritmul lor, intr-o dimensiune ce nu se supune legilor fizicii, ci celor ale magiei: pietricelele aruncate in jurul magaziei ridica o bariera protectoare care, odata strabatuta, dezvaluie un secret, o papusa strapunsa de andrele ce ne arunca in plina vrajitorie. 

Daca in Regele alb autorul maghiar de origine romana ne invita sa vedem lumea prin ochii unui baiat de 12 ani ce se maturiza intr-o lume dominata de violenta si totalitarism, protector al mamei, de data aceasta naratoarea romanului este o fata, cam de aceeasi varsta, un copil la fel de traumatizat si capabil sa-si cladeasca o lume proprie, insa din postura de protejata. Suntem in perioada imediat urmatoare Revolutiei, cand se platesc polite, se cauta vinovati si (presupuse) greseli ale parintilor se rasfrang asupra urmasilor. Suntem in vremea mineriadelor, perioada reintrata de curand in actualitate, iar orasul din Transilvania unde este plasata actiunea (sa fie Targu-Mures, orasul natal al autorului?) isi are si el "minerii" lui, muncitorii de la combinat.
Ambii eroi dau glas aceleiasi nostalgii, tristetea copiilor cu parinti absenti, aceleiasi sperante a regasirii, pe care protagonista si-o marturiseste prin vise: 

"In curte e intuneric, vantul scutura crengile nucului, nu ma-ndrept catre poarta, ci merg direct la nuc, ma opresc in fata lui, ma uit in sus, printre crengile negre, la cerul negru, ii ating scoarta, acum stiu ce am de facut. Dezleg coltul baticului, scot de-acolo cele doua verighete, pe a Tatei mi-o pun pe degetul mare de la mana dreapta, pe a Mamei pe cel de la mana stanga, ma catar in nuc, alerg pe trunchiul lui, alerg pe ramurile lui groase pana sus de tot, in varf. Stau in picioare pe crengile subtiri, care se clatina si se leagana sub talpile mele, n-o sa cad, stiu ce am de facut. Apuc cu ambele maini baticul de doua colturi opuse, il intind in vant, baticul e negru, zbor pe deasupra apelor, apoi pe deasupra padurilor, apoi pe deasupra muntilor, apoi totul e scufundat in intuneric ca atunci cand se lua curentul, totusi eu stiu ca ei sunt acolo, simt asta dupa mirosul vantului." 

Cei care au citit Regele alb isi vor da seama imediat ca fragmentul de mai sus poarta amprenta stilistica bine definita a lui Dragomán, cursivitatea neintrerupta, formata din propozitii juxtapuse scurte. Puse una langa alta, dau senzatia unei carari pe care, odata pornit, iti este greu sa te opresti. Te duce fraza singura acolo unde vrea ea, cu usurinta, lin, pe nesimtite.

Am sorbit cartea asta, al doilea sau roman, cu aceeasi bucurie si placere ca si pe primul. Si Emma (o alta asemanare este ca ambii copii mostenesc numele adultilor din familie) mi-a devenit la fel de draga ca si Dzsátá, fiind un tumult de emotii contradictorii, gata sa absoarba fiecare amintire despre parintii si bunicul morti, sa culeaga de la cei care i-au cunoscut toate senzatiile, negative si pozitive deopotriva. Prima iubire, rivalitatea cu o colega de clasa, ritualurile bunicii, descoperirea pasiunilor pentru desen si alergare sunt momente pe care le traieste cu intensitate, iar dimensiunea magica o insoteste pretutindeni. Fiecare gest al bunicii capata proportiile unui ritual. Pregatirea magiunului cu ierburi si ciuperci se desfasoara in ritmul unei incantatii secrete, ca si aceea a strudelului sau a lichiorului de nuci.
Existenta Emmei alaturi de bunica se transforma intr-o continua initiere, in care copilul este calauzit de adult pentru a-si gasi forta interioara, pentru a-si deschide larg simturile. Printre gesturi si cerinte aparent inexplicabile ce-si vor gasi mai tarziu noima, se insinueaza povestea bunicii, depanata la persoana a doua, ce incepe cu o stea aurie si isi cauta refugiul in magie, incadrata in aceea principala, care incepe si se termina cu un rug, primul ridicat la orfelinat, al doilea in piata orasului. Atata timp cat vor exista vrajitoare ce bantuie constiinta colectiva in nevoia ei de a gasi tapi ispasitori, vor exista si justitiari gata sa le arda pe rug.
Nu vreau sa dezvalui prea mult, toata fascinatia cartii sta in mirajul pe care il creeaza si-l dezvolta, in broderia aceasta fantastica aplicata realitatii dure, cu ecouri din Labirintul lui Pan, in candoarea vocii cristaline a Emmei, cu dilemele si problemele specifice varstei, ce se vad invadate de acelea, mai mari, ale unor epoci din trecutul recent si mai indepartat. Si m-a cucerit intr-atat ca parca ar fi pacat sa ma apuc acum sa mormai despre reteta castigatoare pe care a gasit-o Dragomán de la prima carte si o aplica si aici. Pentru ca daca mananc o prajitura buna, ma bucur sa-i regasesc gustul  dupa cativa ani. Daca v-a placut Regele alb, sigur o sa va placa si Rugul. Daca n-ati citit-o pe prima, va invidiez, pentru ca Rugul va fi o aroma noua, care sper ca va va incanta simturile! Na, ca m-a contaminat bunica Emmei cu retetele ei! 

O alarma pentru soareci pe intelesul pisicilor

Kurt Vonnegut - Pianul mecanic 

Daca noi, oamenii, am fi pisici, cartea aceasta, romanul de debut al lui Vonnegut, scris in 1952, ar putea fi alarma ce ne-ar avertiza ca soriceii, adica masinile, sunt tot mai aproape. Acum, mai mult decat atunci, viata noastra depinde de ele, unele meserii au disparut, devenind automatizate, altele s-au modificat. Ma intreb: ce utilitate mai au postasii de cand s-a inventat e-mailul? ce se va intampla cu traducatorii daca Google Translate va reusi sa atinga performantele de a deslusi nuantele limbilor si contextele cu precizia unui om? De ce sa mai existe magazine fizice cand aproape orice se poate cumpara online? Si intrebarile ar putea continua, insa logica imi spune ca suntem inca departe de viziunea intunecata si distopica a cartii. Suprimarea unor locuri de munca este inca in masura sa genereze altele. Sau, continuand ultimul exemplu, mai avem pana cand un robot sau un tub pneumatic iti va si aduce acasa cumparaturile facute online.
In carte, saltul a fost facut brusc. Ultimul razboi mondial, castigat de managerii si inginerii ce au reusit sa continue productia aproape fara mana de lucru, a schimbat cursul lumii. O revolutie industriala a facut ca numai cei cu meserii speciale sa se salveze de la a fi inlocuiti cu masini, restul primind slujbe in armata sau in Fortele de Reconstructie si Reparatie, adica la drumuri, poduri si canale. Cand un om construieste o masina prea eficienta, ea ii poate lua locul. Cand oamenii cad in dizgratia masinilor, isi pierd slujba. Daca nu mai indeplinesc parametrii postului, atent evaluati de aceleasi masini ce-i intocmesc fiecarui absolvent de colegiu un profil de aptitudini si realizari, munca le este automatizata. Orice carte trebuie scrisa in termeni pe care sa-i inteleaga masinile, singurele evaluatoare de calitate, judecatorii absoluti ai speciei umane. Asa ca oamenii devin doar cifre, statistici, fiind definiti in primul rand de IQ.
In aceasta lume standardizata, bine pusa la punct de parametrii de performanta, Paul Proteus, managerul unei uzine, incepe sa simta tot mai acut ca in toata perfectiunea s-a pierdut ceva si sa-si manifeste nevoia de mister, de imprevizibil, de a umple un gol in viata. Pentru ca reversul disparitiei foametei este pierderea demnitatii si a sentimentului utilitatii, senzatia de anihilare a individualitatii. Nemultumirile incep sa se manifeste, revolta este aproape. De la un capat la altul, cartea este traversata de un sah indian ce se plimba prin oras si pare sa nu inteleaga nimic din civilizatia cu care ia contact, considerand lucratorii sclavi si masinile un fel de guru capabile sa raspunda la orice intrebare. Si intrebari are multe, deloc confortabile, pe care nu ezita sa le puna cu candoare ce mi-a amintit de eroii picaresti ai lui Diderot si Voltaire.
Este o carte in care se simte viziunea satirica si analitica a lui Vonnegut ce avea sa se dezvolte ulterior si, daca as fi inceput sa-l citesc cu ea, poate ca as fi privit-o cu mai mult entuziasm. Venita insa dupa Abatorul cinci sau Galápagos, mi-a lipsit ceva. E prea gri, lipsita de sclipirile situatiilor fantastice si amuzante de mai tarziu, de dislocarile spatio-temporale si de incursiunile autorului in text. Prea transanta si fara nuante, prea apropiata de lumea cea minunata conceputa de Huxley, inlocuind insa eugenia cu IQ-ul si tehnologia, dar, in absenta somei, imaginea de aici e mai lipsita de iluzii, speranta si consolare. Este o viziune dusa la extrem dar care ramane nearuncata in aer, confirmand-o pe aceea si mai pesimista, a unei naturi umane autosuficiente. Nu intamplator pisica despre care va spuneam la inceput a murit destul de repede, in primele pagini.
Imi dau seama ca am folosit dubla masura si am spus cele de mai sus numai pentru ca stiu ce carti geniale a scris Vonnegut dupa aceea. Daca pe coperta ar fi fost numele unui necunoscut, m-as fi entuziasmat de descoperire. Societatea lui de aici m-a facut sa ma gandesc ca dorinta aia secreta de a avea suficiente resurse ca sa nu fie nevoie sa lucrez, doar ca sa ma plimb prin lume, sa citesc si sa pictez, poate nu e chiar ok :).  Si oricum as prefera ferma din mijlocul naturii in locul apartamentului ultratehnologizat.
In ciuda celor de mai sus, daca va place Vonnegut orice reintalnire cu el este o bucurie, chiar si romanul de debut. Daca nu-l cunoasteti inca, ar fi o ocazie buna sa incepeti, sa va puteti rezerva pentru mai tarziu la crème de la crème.

Simion coboara din lift pe pamant

Petru Cimpoesu - Celalalt Simion 

Au trecut vreo cincisprezece ani de cand Simion cizmarul, blocandu-se intr-o buna zi in lift, a inceput sa vorbeasca cu ingerii si sa-si exerseze abilitatile de PR, inlesnind comunicarea intre Cel de Sus si cei de jos, vecinii carora le impartasea vointa divina. Capacitatile lui de a interactiona cu oamenii cer o noua abordare, mai pragmatica, in masura sa-i asigure confortul material, asa ca il vedem la inceput impreuna cu prietenul Gogu si un misterios domn Deputat hotarandu-se sa scoata bani din "setea de dreptate a poporului". Prima intalnire, la restaurantul Regrete Eterne, pune bazele viitoarei fundatii umanitare ce-si propune sa protejeze drepturile unor oameni, a membrilor ei adica. Cel mai important, dreptul de a se imbogati.
Si apoi autorul, prin vocea lui Simion sau, pentru prieteni, Puiu, face ce stie el atat de bine. Ne plimba printr-o lume pestrita, imbracand realitatile stridente ale originalului capitalism romanesc in culori vesele si tipatoare ca fustele inflorate ale unei tiganci  rome, printre cutele carora intrezarim griul cotidian.
Am descoperit o carte care aduce o pitoreasca gura de aer autentic romanesc, un aer cu miros de bere dintr-un vechi restaurant comunist ce supravietuieste din pomeni si parastase, de bani facuti din credulitatea, naivitatea si sperantele celor care-si duc traiul de pe o zi pe alta, dar si de esec, saracie si boala. Intreg Bacaul lui Simion pare sa fie cuprins de o letargie din care iese rareori, cand se petrece vreo intamplare dintre cele la mare pret prin jurnalele noastre de stiri fapte diverse, ce capata proportiile unui eveniment local. Magia neagra, hainele la kilogram, razboaiele postacilor, solutiile celor fara de solutii care se urca pe stalpi si ameninta cu sinuciderea, cainii vagabonzi, parada de credinta institutionalizata, promisiunile electorale sunt doar cateva dintre multiplele fatete ale capitalismului, asa cum este el perceput dintr-un oras moldovean.
Suna deprimant? Nu este deloc, intre orasul plumburiu al lui Bacovia si culorile Bacaului din aceasta carte e o distanta uriasa. Asta si pentru ca intre timp s-a inventat Xanaxul, care a imbracat depresia si agitatia intr-o dulce relaxare, alungand demonii. La Petru Cimpoesu, rasu'-plansu' ramane in continuare cea mai buna forma de a privi lumea, printr-un mecanism ce transforma lacrima intr-un zambet si nodul din gat intr-un hohot de ras sarcastic. E pacat ca o proza care musteste de atatea subtexte si nuante e inaccesibila publicului din alte tari, dar ma bucur ca  autorul scrie in limba noastra si pentru noi. S-a tradus, se va mai traduce, probabil ca cititorii straini il gasesc exotic si excentric,  numai daca traiesti in Romania poti intelege pe deplin aluziile, franturile de grotesc si comic comprimate in cateva randuri, caracterizarile unor personaje surprinse in doua vorbe, schitarea concisa a unor situatii, poti intelege, de exemplu, de ce si-a propus Simion sa scrie cartea cand afli unde este... Si nu vreau sa dezvalui prea multe.
Asteptarile create in primele pagini se ramifica intr-un tablou de ansamblu al vietii cotidiene a comunitatii, ce se imbogateste cu fiecare episod si se hraneste din volubilitatea si spontaneitatea gandurilor personajului. Se revine apoi asupra lor, dupa ce divagatiile contureaza o intreaga epoca, oferindu-ne o carte rotunda, amuzanta si trista, intesata cu trimiteri la societatea zilelor noastre, o opozitie si in acelasi timp o continuare, o consecinta in timp a Liftnicului. Chiar mi se pare binevenita citirea lor in ordinea in care au aparut, asa, ca o recapitulare a impactului tranzitiei romanesti si capitalismului ultimilor ani asupra omului de rand. Unele idei si situatii tin de o anumita perceptie colectiva, sadite adanc in mintea celor ce-si hranesc spiritul cu talk-show-uri populiste si capata prea multe certitudini, perfect in concordanta cu mediul si personajele. Altele, inventate, reflecta prin jovialitatea lor bonoma imaginea unui Simion care, inconjurat de demoni, continua sa priveasca spre ingeri. Eroul de aici e mai nuantat, mai atent la ce se intampla in jur, mai ancorat in lumea materiala decat era acum cincisprezece ani, dar si-a pastrat simplitatea si naivitatea, asociate cu placerea de a ne impartasi parerile si experientele.
Ca sa nu ziceti ca nu e Simion baiat bun, fiti atenti ce ne avertizeaza:
"In schimb, mi-a spus odata ce patesc cei care citesc cartile lui Cartarescu, m-a prevenit dandu-mi un exemplu concret. Cu un tip care citea pe plaja romanul Orbitor. A adormit si asta la soare si iata ce i s-a intamplat: fiindca a adormit cu ochelarii de vedere pe nas, s-a creat efectul de lentila si soarele i-a gaurit ochii pana in fundul capului. Ca sa-i fie invatatura de minte. Iata ce patesc cei care citesc romanul Orbitor fara sa-si ia in prealabil toate masurile de precautie!"
Va invit cu sa va luati masurile de precautie cuvenite, sa nu fiti soferi indisciplinati in trafic si sa il cunoasteti pe celalalt Simion! Chiar merita! Partea cu soferii indisciplinati nu o detaliez, va spune cartea mai multe :).