Traume de vacanta

Elena Vladareanu - August 

 

Dupa volume de poezie si cateva proiecte teatrale, acum Elena Vladareanu face trecerea spre proza cu acest volum de povestiri. Iar daca subtitlul "10 proze de vacanta..." v-ar putea induce in eroarea de a considera cartea o lectura facila si relaxanta, de plaja, va spulber imediat aceasta speranta/dezamagire (depinde de unghiul din care privesti, cred), pentru ca nu-i chiar asa. Fiecare dintre cele 10 fragmente ar putea reprezenta un scenariu de scurt metraj, nu ma indoiesc ca regizorii nostri ar fi in stare sa le transforme, pe oricare dintre ele, si intr-un film de 2 ore, dar mi se pare ca impactul ar fi mai puternic pe un spatiu de desfasurare mai redus, asa cum au fost de altfel concepute literar, ca niste schite, ca niste tablouri punctuale, irepetabile, pentru care este nevoie de un anumit timp si spatiu. Eventual ca un decalog de mini-filme al schimbarilor produse in viata interioara in acel moment al ragazului, al pauzei de la automatismele cotidiene, ce lasa loc de introspectie si de repozitionarea in raport cu cei din jur.

Eliberate din spatiul rutinei unde fiecare trebuie sa-si joace multiplele roluri (sotie/mama/angajata, etc., si vorbesc la feminin pentru ca personajele centrale ale cartii sunt femei), transpuse in ceea ce ar trebui sa fie un spatiu al relaxarii, eroinele nu isi pot lasa acasa propriile griji, frustrari, bagajul traumatic sau nesiguranta, preaplinul unei vieti de multe ori petrecute sub apasarea unei lumi in care partenerul, atunci cand nu este absent, este rece, impasibil, egoist, infidel. 

Am gasit un pic cam unilaterala aceasta viziune a cartii, dar nu cred ca a existat intentia de a crea o radiografie generala a relatiilor dintre oameni, ci doar secvente, reflectii pe care le cunoastem in teorie cu totii, uneori le vedem la cei din jur, alteori poate devenim chiar noi, chiar si fara sa vrem si sa o stim, cei abuzivi, insensibili si autocentrati. 

Spuneam ca spatiul in care se desfasoara personajele nu este, cu o singura exceptie (Terasa) unul familiar, al vietii de zi cu zi. De cele mai multe ori, ele ajung la malul marii, o data la o cabana de la Tusnad, o data la o cetate, nu foarte departe de mare, intr-un complex rezidential la o petrecere, in Delta si chiar pe marginea autostrazii. Oriunde s-ar afla, incercand sa evadeze dintr-o relatie, dintr-o amintire, din propria viata, din banalul cotidian, exista un moment de declic, de pierdere a controlului, de abandon sau revolta, in care reactiile pot fi diferite, de la angoase si tristeti care nu ajung sa se dezvolte pana la rabufniri. Unele crize se consuma in tacere, altele cu martori, altele sunt declansate de factorii exteriori. Dar de fiecare data exista un rand, acel rand ce surprinde punctul in care tensiunea sta sa explodeze: un "lasa-ma si pe mine o data sa fac ce vreau" rostit de un barbat exasperat, "Ioana, observi, presupun, ca spun ceva si ca oamenii ma asculta. De ce ma intrerupi?" spus raspicat ca o acuzatie de cel care considera ca detine puterea, ca are drept de viata si de moarte asupra nefericitelor vietati ce-i ajung in gradina, un "cred ca ar trebui sa ne despartim" rabufnind aproape fara voie dintr-o viata plina de frustrari, un "Nu mi-au placut niciodata revelioanele" ce prefigureaza verbalizarea unei amintiri tinute ascunse vreo douazeci de ani, poate primul pas spre eliberarea de ea, spre vindecare. 

Insirate pe parcursul timpului din primavara tarzie pana spre sfarsitul verii, toate secventele se petrec pe fundalul unui disconfort termic ce pare sa accentueze senzatia de sfarseala, nevoia de a schimba ceva: este cald la inceputul lunii mai, cand o familie se hotaraste sa viziteze o cetate, este cald si umed la sfarsitul lui iulie in parcarea de pe marginea autostrazii, drumul pana la plaja, printre ciulini, e lung si prafuit in zapuseala verii, sporita in apartamentele femeilor care gatesc tot timpul, mame exasperate de nevoia permanenta de atentie a celor mici, poate doar pe o terasa a unei cladiri dintr-un complex rezidential, intr-o noapte instelata, poti gasi un pic de racoare, insa cine stie ce altceva mai gasesti acolo... 

Textele Elenei Vladareanu sunt povestiri abia schitate, de cele mai multe ori nu insista asupra motivatiilor din spatele unor gesturi sau decizii, lumea interioara este in majoritatea cazurilor nespusa, iar cand supapele cedeaza orice poate deveni un refugiu, mijlocul unei autostrazi sau cel al marii. E o proza minimalista cu o tensiune mocnita, unde dialogurile curg natural, nefortat, sfarsitul vine uneori brusc si abrupt, uneori surprinzator, alteori previzibil, personajele construiesc si deconstruiesc relatiile cu ceilalti, modul in care se raporteaza la ei este unul ce trece prin toate nuantele, de la a lasa totul in urma si a te refugia in tacere pana la a pune toate cartile pe masa, indiferent cati martori ar fi. 

Plasata in plina vacanta, cartea are un aer in care mai adecvat ar fi celalalt sens al cuvantului "vacanta", acela de absenta, de spatiu gol, vacant, locul unde emotiile nu mai pot popula un suflet, pentru ca a fost deja anesteziat, amortit. Singura povestire un pic iesita din aceasta schema este Superman, aproape ca o povestire de aventuri cu copii care are umor, verva, un alt ritm decat langoarea de vara ce se desprinde din majoritatea textelor. Nu stiu sa numesc o preferata, mi-au placut parti din mai multe, unele pentru constructie, altele pentru turnura pe care o iau, altele m-au lasat cam in suspensie, fara sa inteleg exact ce soarta a avut personajul... la fel cum ziceam la inceput de curentul cinematografic autohton, vine criza, rabufnirea, iar apoi cine sa mai stie ce se alege de eroi?! Dar nu la fel se intampla si cu povestile copilariei in care "au trait fericiti pana la adanci batraneti" era o formula ce nu ne lasa niciodata sa anticipam frustrarile sau crizele din cadrul casniciei?!  Parca unele fragmente le-as fi vrut mai rotunde, mai putin schematice. Dar pe ansamblu un debut ce ma face sa vreau sa mai citesc proza Elenei Vladareanu.