joi, 8 octombrie 2020

Regele dinamitei

  

Lisa Strømme - Doamna Nobel 
 
Pentru ca astazi se acorda Nobelul care ma intereseaza cel mai mult, cel pentru literatura (si imi permit sa fac o predictie destul de generala, si anume ca va fi castigat de un negru, motivele sunt evidente si nu doar legate de valoarea literara - am in minte vreo doi posibili candidati, o nigerianca si un kenian, dar nu vreau sa dau nume, pescuiesc in ape destul de adanci, nu e ca si cum as avea 5 nominalizati clari din care sa aleg - biine, hints, nigerianca traieste in America si e cam tanara pentru Nobel iar kenianul are  un apostrof in nume), spun doua vorbe despre o carte pe care mai degraba as fi trecut-o sub tacere si mi-as fi sters-o repejor din memorie. Despre viata "regelui dinamitei" nu stiam prea multe, in afara de faptul ca, macinat de remuscarile si vinovatia produse de gandurile ca a inventat o arma letala, amplificate de o neintelegere a presei care, la moartea fratelui sau, a crezut ca Alfred este cel care a murit si a publicat un necrolog deloc magulitor, a infiintat fundatia ce ofera anual premiile cu numele sau. 
Intentia initiala, denaturata in timp, era de a sprijini tinere talente din diverse domenii, oameni promitatori la inceput de cariera, care au nevoie de sustinerea materiala oferita de premiu pentru a-si continua experimentele, cercetarile, pentru a scrie lipsiti de grija zilei de maine. Nobelul a devenit apoi o confirmare prestigioasa a meritelor sau o arma diplomatica (mai ales cel pentru pace, dar si literatura sanctioneaza sau premiaza luari de pozitii politice), fiind acordate unor personalitati ca  incununare a muncii lor, cand sunt deja consacrati, eventual spre sfarsitul vietii. Parca felul in care a gandit creatorul premiile avea o aura idealista ce-mi place mai mult, un pariu cu talentul si dedicarea, erau neintinate de greselile sau derapajele vietii. Nu era mai frumos sa le fie inmanate unor oameni la inceput de drum, care sa fie astfel incurajati si sa aiba apoi parte, de-a lungul timpului, de alte onoruri si medalii? 
Hai totusi sa zic si despre carte. Asa cum am vazut in Fata cu fragi, autoarea adopta reteta biografiei romantate pentru a prezenta femeia din spatele celebritatii (pana acum doi scandinavi, Munch si Nobel), in cazul de fata Sofie Hess. Sofie e o Eliza Doolittle de secol XIX, trimisa de familie sa lucreze intr-o florarie. Ca orice tanara din vremea ei care nu nu a avut acces la educatie si nu stie prea multe, singura perspectiva de avansare sociala este casatoria cu un barbat bine situat. Nu se simte atrasa de munca sa, iar cand intr-o zi un domn generos ii promite ca o va ajuta sa-si schimbe viata, incepe sa viseze. Vorbele lui se dovedesc a nu fi doar promisiuni, asa ca Sofie va ajunge sa stea alaturi de unul din cei mai cunoscuti oameni de stiinta, sa se faca de ras prin saloanele pariziene, sa aiba un copil cu altul, de care tot Nobel va avea grija, totul in timp ce Alfred "cotizeaza" lunar la intretinerea ei, mangaindu-si altfel, periodic, orgoliul de a fi admirat de o femeie mult mai tanara si nevoia de a gasi cuvinte tandre, care sa-i aline cosmarurile produse de culpabilitatea ce-l macina. 
Asemanarile cu Eliza Doolittle se opresc destul de repede. In timp ce Eliza invata "The rain in Spain stays mainly in the plain!", Sofie se lasa modelata nu doar de cel care isi doreste sa fie Pygmalionul ei, ci si de diverse personaje dubioase cu care-si intersecteaza calea, astfel ca fraza ei de referinta pentru invatarea limbii franceze ajunge sa fie "Les putes à Vienne ont les plus belles chattes de toute l'Europe". Mai mult decat iubire pentru un barbat cu aproape 20 de ani mai in varsta, am vazut recunostinta pentru un binefacator, o mentalitate de femeie intretinuta, ale carei pretentii si nevoi cresc pe masura ce descopera posibilitatile materiale ale protectorului, ce-si traieste o perioada din viata alaturi de un barbat in timp ce-si proclama sus si tare iubirea pentru altul, mergand pana la a santaja executorii testamentari ai lui Alfred pentru a obtine bani, si mai multi bani. Cam multe spoilere? Mai bine, v-am scutit de efortul de a citi cartea daca nu ati facut-o inca.
Nu stiu ce a intentionat autoarea, cum o fi fost reala Sofie Hess, partenera lui Nobel timp de 18 ani, dar portretul rezultat din roman nu e deloc magulitor, desi e imbracat in dulcegarii si aspiratii de depasire a propriei conditii. Nimic nu ajuta, nici dialogurile subrede, nici dezvoltarea personajelor si a relatiilor dintre ele, cele mai interesante parti raman scrisorile lui Alfred, ce pot dezvalui un pic, desi in acelasi dulceag stil romantios, din sfasierea interioara a unui om de stiinta care a creat o arma sperand ca va contribui la progres si pace. Cartea mi s-a parut mai slaba decat Fata cu fragi, nu stiu daca din cauza  intereselor si afinitatilor autoarei (si mie imi place mai mult pictura decat joaca cu dinamita) sau din vina unui personaj central deloc ofertant. 
 
Edit: mda, am fost departe. Excuse my ignorance... Louise who?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.