Skrik

Lisa Strømme - Fata cu fragi 

Am o nelamurire: cum se numeste tabloul lui Munch in limba romana? "Strigatul"? "Tipatul"? Cautarile pe net imi dau un numar relativ egal pentru cele doua variante.  Iar faptul ca poate voi avea la vara sansa sa vad varianta originala daca nu e plecata la plimbare, prin vreo expozitie, nu o sa-mi raspunda. Skrik ramane pana atunci, nearticulat, desi cuvantul are in limba noastra mai degraba rezonanta unui nume de animal de companie :).
Nu puteam sa ratez cartea asta, nu numai pentru ca-l are ca personaj pe unul dintre pictorii mei preferati, ci si pentru ca isi plaseaza actiunea in Åsgårdstrand, un sat de pescari din golful Oslo, un loc care pentru Norvegia inseamna cam ce insemna Auvers-sur-Oise pentru Franta, centru efervescent de creatie, locul unde in fiecare vara se aduna din capitala ce inca nu devenise Oslo lumea boema a sfarsitului de secol 19 pentru a-si regasi inspiratia.
Johanne, personajul-narator al romanului de fata, in ciuda conditiei sale modeste, este o mica vedeta locala. Copila culegatoare de fragi a fost deja imortalizata pe panza de unul dintre pictorii celebri ai Norvegiei, Heyerdahl, ce-si petrece si el vara la Åsgårdstrand. Nu il cunosteam, dar cum dau de o carte ce imbina fictiunea cu realitatea dau fuga sa vad despre ce e vorba. Si am gasit-o pe cea careia autoarea ii da nume infatisata asa :

Johanne are, la momentul cand o intalnim, aproape 17 ani si mama ei hotaraste ca ar fi cazul sa inceapa sa-si castige singura existenta, in ciuda fascinatiei pe care o manifesta pentru pictura si pentru un temporar chirias al unei case din zona, cel poreclit de localnici "Pacatosul", din cauza tablourilor sumbre a caror vedere se crede ca ar provoca nebunie, Edvard Munch. Si autoarea chiar marseaza din plin pe aceasta ipoteza, dupa cum se va vedea pe parcurs. Trimisa de mama in slujba unei familii instarite din capitala ce-si petrecea vara in apropiere, se imprieteneste cu fiica cea mica, Tullik. Intr-o epoca in care segregarea claselor sociale era bine inradacinata, prietenia celor doua fete de aceeasi varsta, unite si mai mult de personalitatea si pictura lui Munch, o prietenie bazata pe complicitatea cu care isi construiesc un spatiu al libertatii intr-o lume a constrangerilor, evolueaza in paralel cu aventura pe care Tullik o are cu pictorul. Noi o citim dintr-o perspectiva externa, a martorului-complice, Johanne, ce mai atenueaza putin din tonul dulceag-romantios pe care il capata cartea de pe la jumatate incolo, cu toate ca si ea isi traieste in paralel cu povestea de dragoste protagonista propria-i idila.
La inceput, volumul este ca o panza goala, il deschizi si pe el  incep sa-si faca loc culori, sa prinda atmosfera: rosu pasional, albastru, stacojiu, galben, rubiniu... Se contureaza lumini si umbre, ca si cum ar fi alcatuite de penelul unui pictor, se construieste din suprapuneri si amalgamuri ce ajung pana la urma sa formeze exact paleta strigatului mut lasat posteritatii de Munch. Insa e ca si cum cineva ar veni dupa aceea si ar spune ca parca-s prea sterse culorile "Strigatului", hai sa adaugam un pic de... roz melodramatic. Intentia si ideea de a inventa o poveste a unui tablou mi-au placut: de la titlurile capitolelor pana la motto-urile extrase din Teoria culorilor lui Goethe (chiar daca nu au relevanta pentru capitolele respective si au o perspectiva mai mult stiintifica, optica, decat artistica),  continuand cu munca de cercetare (detalii privind tehnica de pregatire a panzei in epoca, un pic de simbolism al culorilor), Lisa Strømme dovedeste pasiune si dedicatie pentru subiectul ales.
Admit, este un roman care poate trezi curiozitatea celor care nu cunosc opera lui Munch, pentru care Sirena sau Sarutul (intre noi fie vorba, prefer sarutul intunecat al lui Munch celui mult mai celebru si plin de floricele al lui Klimt) sunt complet straine. Si asta ma bucura. Inteleg si resorturile ce o imping pe autoare sa transforme iubirea in obsesie, insa nu inteleg de ce intreaga cartea devine o lamentatie continua si, de pe la jumatate, cam toate replicile lui Tullik suna ca incantatia unei adolescente ce smulge petale de margarete: "Ma iubeste? Nu ma iubeste! Ba ma iubeste! Ba nu, o iubeste pe sor'mea..." Care sora se contureaza mai interesanta, mai nuantata, desi este foarte putin prezenta. De altfel, scriitoarea marturiseste la sfarsitul cartii ca unul dintre punctele principale de interes in munca sa de documentare a reprezentat-o descoperirea ca Munch a fost implicat in relatii sentimentale cu doua surori. Asa ca motivatiile transforma romanul nu in ceea ce mi-ar fi placut sa citesc, o carte dedicata unui pictor, unei epoci, unei atmosfere, ci intr-un siropel romantios. Poate ca, dupa cum s-a intamplat si in cazul familiei Fitzgerald, sunt prea into him si consider ca modul in care il infatiseaza autoarea ii face o nedreptate: pictorul din carte este un egoist ce-si vede iubita (ma rog, asa se considera ea cu mintea de pustoaica exaltata asaltata de hormoni) ca pe o muza, nu ca pe o posibila partenera de viata. O foloseste pentru a-si gasi inspiratia, dar si ei ce-i mai place sa fie folosita si cum mai fuge pe capul lui, are sau nu omul chef, ori de cate ori are ocazia! Imaginea lui Munch se construieste din perspectiva unei minti dezechilibrate, lipsita de subtilitate, macinata de o pasiune-obsesie, si oricat ar incerca s-o contrabalanseze personajul-martor, Johanne, tot mi s-a parut ca sufera de exces si n-am putut sa o diger prea bine.
Da, este o carte pe care am citit-o repede si usor, m-am bucurat de o anumita atmosfera, aceea a unei tari in care vanturile reci ale iernii se scurg catre cele cateva saptamani de vara pentru a face loc repede ploilor parca nesfarsite, cu natura ei si cu scenele de viata de zi cu zi a locuitorilor epocii. Dar nu nu mi-au placut personajele, nici dialogurile, nici faptul ca devine repetitiva, obsedanta, reluand iar si iar detaliile unei nebunii previzibile din primele momente ale aparitiei lui Tullik. Cred ca este genul de carte care, atunci cand o termin, imi provoaca un strigat de frustrare. Si nu e deloc o manifestare a influentei malefice a tabloului, ci doar intuitia ca, avand in vedere materialul de pornire, putea sa iasa mult mai bine.