Lumea in culori

 

Veronica D. Niculescu - Luchian. Ochii, sufletul, mana   Marianne Jaeglé - Vincent asasinat 

 

Pentru a aduce putina culoare in cenusiul acestei ierni peste care nici macar o ninsoare sanatoasa nu se poate asterne intr-un oras bolnav de frig, angoase, moarte, inca blocat intr-un decor deprimant si in propriile singuratati, am cautat tonuri ceva mai luminoase in doua carti inspirate de biografiile pictorilor. Am gasit in ele puncte comune, dar si diferente fundamentale. Dar s-au continuat intr-un mod firesc una pe cealalta, protagonistii facand temporal parte din aceeasi lume artistica, a sfarsitului secolului XIX, cand pictura franceza devenise reperul pe care aspirau sa si-l insuseasca toti ceilalti.

Ambii si-au cautat intreaga viata identitatea artistica, au sacrificat totul (sanatatea, banii, orice resurse pe care le obtineau cu greu) pentru arta, au incercat sa surprinda esenta fluida si imposibil de captat pe deplin a unei arte greu de stapanit, ce imortalizeaza efemerul alaturi de o parte a sufletului celui care l-a creat. Luchian a cunoscut si admirat opera lui Van Gogh. In 1891, la un an de la moartea olandezului, el se afla la Paris si a avut ocazia, in timp ce-si cauta propriul drum artistic, de a-si gasi propria inspiratie in expozitii cu operele celor pe care-i considera revelatii: Courbet, Manet, Van Gogh.  Cel din urma "i se parea rascolitor cu portretele si peisajele sale tragice, aspre". Era un tanar la inceput de drum, neintinat inca de privatiuni, de pierdere, de viata. Mai tarziu, tragicul avea sa se insinueze si in existenta lui si din ea in panzele ce-i poarta, uneori diafan si voalat, alteori apasat, ca o suferinta adanca, arderea si mistuirea. 

Si Van Gogh, si Luchian au fost naturi contemplative si sensibile la delicatetea luminoasa si fragila a florilor, dar si si soarta celor umili si nevoiasi, pe care ii surprind in tablourile lor, ca o forma de empatie, dar si de protest. La Van Gogh, ei capata nuante inchise, pamantii, la Luchian explodeaza contrastul intre paleta pastelata, plina de viata si subiectul ce capata stralucire redat astfel, abordand insa si el o cromatica ce include maroniu si ocru in imaginile Rascoalei din 1907. 

Orice creator are nevoie de exces. Numai el e in masura sa transmita si dupa sute de ani arderea interioara, zbuciumul din care se naste maretia, poate asta este lucrul care ii uneste cel mai mult, dar nu singurul. Intotdeauna exista nesiguranta artistului, intotdeauna exista suferinta, la fel de dureros resimtita in fiecare fibra a fiintei, chiar daca este una fizica sau sufleteasca. Si amandoi au cautat frumusetea si adevarul artistic, asumandu-si canoanele dar pasind apoi dincolo de ele. Sunt si multe care ii despart: mediul, cercurile artistice cu care au intrat in contact si mai ales un munte de singuratate pe care mereu respinsul Van Gogh (de cel pe care-l considera bun prieten, Gauguin, de comunitatea in mijlocul careia ajunge...) il poarta cu sine in timp ce sociabilul Luchian are prieteni devotati, stie si sa petreaca, e pasionat de sport si are parte de  o familie care sa-l ingrijeasca atunci cand nu o mai poate face singur. 

Luchian a ramas cunoscut in pictura romana ca "poetul plastic al florilor", iar cand spui Van Gogh nu poti sa nu te gandesti la splendorile galben-aramii, dar si la irisi si flori de migdal. Procesul de creatie al unora dintre tablourile ramase de referinta pentru cei doi pictori este prezent la ambele autoare. Avem floarea soarelui, intr-o redare mai tehnica: 

"Potrivit obiceiului sau, se lanseaza in proiect cu frenezie. A grunduit sase panze de treizeci si le imagineaza pe un fond de cobalt, apoi pe un fond galben de cadmiu, cautand ceea ce va exalta mai bine stralucirea lor solara. 

Unele flori sunt redate in stralucirea zbarlita a maturitatii lor; altele sunt reduse la o inima iradiata de lumina. Pe toate le-a pictat in graba, febril, dar si cu incantare. Multumeste astfel sudului, care il invata despre culoare; multumeste soarelui, care ilumineaza totul cu aurul sau nemeritat. Semneaza cu prenumele lui, pe marginea vasului din lut care le contine, ca un umil artizan ce vrea sa fie."

dar si anemone, al caror proces de creatie pare descris ca o adiere, ca o boare, ca o trecere delicata a unei pene pe deasupra randurilor:

"Fundalul il va asterne cu inversunare, infierbantat de atata asteptare si pofta, un ruginiu grav, cu sclipiri de seara calda tarzie, dupa ce tot cerul a ars. Scanteind din culorile dureros de concrete, florile vor striga a viata pe-un asemenea fond. Lupta anemonelor albe si rosii cu aurul ars si intunecat din spatele lor va fi una pe viata si pe moarte. Din pasta groasa si densa se vor naste, una cate una, petale. Din putine izbituri de penel clare, puternice, se vor ivi ca din nimic florile toate. Tuse fine, catre final, aplicate cu precizie de floretist, vor stropi anemonele cu raze de soare, vor pune magia alba langa cea neagra, geana de tristete si geana izbavitoare de lumina una langa alta, in miezul fiecarui potir."

Daca ma intrebati pe mine, prefer cea de-a doua varianta, poezia tuselor creata de cuvintele autoarei, care imi pare ca reda mai bine starea de gratie a creatiei...

Cele doua autoare au abordari diferite si in elementele pe care le aleg din biografia pictorului. Marianne Jaeglé se opreste la ultimii doi ani din viata acestuia, in timp ce Veronica D. Niculescu cuprinde intr-o privire de ansamblu intreaga sa existenta, incercand cumva sa devina una cu subiectul, sa-i inteleaga si sa privesca lumea prin ochii acestuia, sa patrunda in sufletul care o filtreaza si o interpreteaza si sa-i urmeze miscarile mainii, cea care umple panza cu forme si culori, generand senzatii ce pornesc spre alte suflete avide sa le recepteze. Daca volumul dedicat lui Luchian incearca sa urmeze fidel biografia, preluand si fragmente din corespondenta pictorului,  fictiunea intervenind pentru a completa si imbogati atmosfera, cel dedicat lui Van Gogh o face doar pana la un punct, de unde imaginatia si speculatiile se insinueaza in cursul cunoscut al evenimentelor, preluand o ipoteza lansata in ultimii ani ce pune la indoiala versiunea oficiala privind cauza mortii.  Titlul original, "Vincent qu'on assassine" parca aduce prin acest pronume nehotarat un sens al prezentei permanente in viata artistului a unui metaforic asasinat: gonit de la Arles, evitat de cel considerat prieten, incapabil sa se adapteze unei lumi careia voia sa-i dea totul.

Daca pictura lui Van Gogh imi este mai aproape de suflet, din paginile cartii se desprinde un Luchian mai viu, mai complex, creat din contraste intre culori. Biografia sa, asa cum rezulta din roman, se transforma intr-o carare sinuoasa printr-o padure, cu desisurile si luminisurile sale, cu pajisti pline de flori dar si buturugi colturoase cu contururi amenintatoare. 

Daca ar fi sa compar cele doua carti cu niste picturi, Van Gogh apare mai mult ca un portret destul de conventional (fara prea multa inovatie si prea apropiat de imaginea reflectata in corespondenta fratilor Van Gogh asa cum rezulta din Draga Theo), ocupand centrul tabloului, izolat intr-o incapere auster mobilata, in timp ce panza cu imaginea lui Luchian in centru este una mai cuprinzatoare, un cadru vast si nuantat ce pastreaza atmosfera bucuresteana a epocii, si neaparat undeva, intr-un colt, o gradina plina cu flori colorate si parfumate. Dar ambele carti reusesc sa transmita pasiunea subiectului pentru arta sa si pe aceea a autoarei pentru subiectul cartii sale.