vineri, 19 martie 2021

Stele, ceasuri, gastronomie, bufnite...

Tudor Runcanu - Cuibul bufnitei 
 
Un om isi taie trei degete. Nu este prima oara si oricum isi poate comanda oricand maini de schimb. Imediat dupa aceea, primeste o scrisoare prin care este invitat la un joc de carti, intr-o casa frecventata de membri ai inaltei societati. Un cerc inchis, in care putini au acces, dintr-o resedinta misterioasa ce starneste o curiozitate amestecata cu teama in randul locuitorilor urbei. O atmosfera stranie si supranaturala se degaja din aceasta carte chiar de la primele pagini. Cine este misteriosul tamplar astrolog si de ce isi poate schimba mainile cand doreste? Oamenii cred ca ar putea prevedea viitorul, face plimbari solitare nocturne pe acoperisuri, are un singur prieten, pe ceasornicarul Cezar (intamplator sau nu poarta acelasi nume cu ceasornicarul care se ocupa in realitate de orologiul cu figurine din Turnul cu ceas din Sighisoara) cu care are dialoguri laconice, totul in jur e bizar si degaja o senzatie de lume inchisa, unde fiecare personaj duce cu sine o enigma si ciudateniile apar la tot pasul: intr-o clopotnita a bisericii putem gasi slanina, intr-un pod de casa gasim membre si trunchiuri de manechine dar si un pian, avem parte de plimbari misterioase, in padure si cu balonul, cu firescul cu care am fi invitati la o drumetie. 
Personajele ce ni se perinda prin fata ochilor par sa aiba ca fir de legatura intalnirile cu Elias, tamplarul-astrolog. Vin, trec, revin si lasa sa planeze asupra lor o unda de mister. Si, cel mai misterios dintre toate, doamna Olga, hipnotizanta, plutind deasupra intregii carti mereu in cautare de alte retete exotice, de ingrediente cu arome noi. 
Pare o carte desprinsa dintr-o lume ce traieste dupa regulile unei alte logici decat cea fireasca:  oamenii au meserii vechi, dar firul este intretaiat de amintiri din vremea razboiului, la un moment dat, din discutii, rezulta ca totul se petrece inainte ca omul sa fi ajuns pe Luna. Atmosfera e mai degraba una interbelica decat aceea a anilor de dupa 1945, cand se presupune ca ar fi localizata in timp. Mi s-a parut o lectura alunecoasa, evaziva, incercand sa strecoare un substrat simbolic pronuntat, demontat/explicat apoi printr-o ancorare in realitatea razboiului. Sunt fire care se ramifica si nu mai ajung sa se intalneasca, cu scene gratuite, placut alcatuite dar fara sa-si gaseasca o legatura, o curgere naturala in structura cartii. Promit mult si ofera mai putin. Eroii plutesc parca intr-o bula metafizica in care cauta raspunsuri la intrebari pe care nici nu si le formuleaza. 
Atmosfera este totul, invaluie textul intr-un pretins mister ce nu se contureaza pe deplin, de niciunde apar fii necunoscuti sau bufnite pe pervaz... Sunt gaselnite multe, interesante, dar abia schitate, fara sa capete densitate, cum ar fi povestea doamnei Olga din timpul razboiului, sau istoria cu omul jumatatilor de masura, ce pare sa faca saltul spre noi dintr-o lume diferita, cu alte randuieli. 
Cartea pastreaza ceva din acel fantastic urban interbelic pe care l-a consacrat la noi Eliade dar si din structura binara realism-fantastic a lui Calvino. Insa frazarea e mai simpla, succesiunea intamplarilor accelerata, rostogolindu-se asupra cititorului ca un film vazut pe fast forward, in tablouri ce abia incep sa se contureze ca sa dispara intr-un nor de fum. Pana si o banala vizita la stomatolog poate avea un epilog desprins parca dintr-o realitate paralela. Imaginatia nu lipseste, insa abordarea e una segmentata, autorul nu construieste conexiuni puternice intre secvente care sa-i dea cartii unitate, sa adune piesele unui puzzle creat cu migala intr-o imagine unitara unde totul sa se imbine perfect si deznodamantul sa vina firesc, nu ca intr-o transformare cu iz samanic, sorbind din licoarea ce va genera saltul catre descoperirea sinelui. 
M-am cam pierdut in acest mix prea bogat de elemente oculte si fantastice, in episoade construite pretentios pentru a vedea apoi ca nu rotunjesc, nu dau unitate textului, erau doar alte loose ends, ca sa zic asa... Cred ca un volum de povestiri cu personaje recurente ar fi imbracat mai bine ideile decat formula de roman aleasa, ar fi transformat fragmentarea cartii in ceva mai natural. Pentru ca nu de idei duce lipsa, are chiar pentru mai multe volume, dar ele zburda razlet, intr-o alaturare la fel de imposibila ca un stol zglobiu de bufnite si parca nu se aduna impreuna intr-un mod ordonat, fluent.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.