Dupa unsprezece ani si jumatate...

 

... Pamela a plecat de langa noi. Cei care au cunoscut-o stiu ce catel bun si cuminte a fost, cum ne-am intalnit intr-un miez de iarna in 2009 pe un varf de munte, cand numai codita acelui schelet pierdut in viscol parea sa mai fie vie, agitandu-se frenetic ca si cum ar fi spus: "Vreti sa fiti oamenii mei?" Si am fost. Si ea a devenit cainele cel mai bun (stiu ca nu e frumos sa faci comparatii intre "copiii" tai dar nu ma pot impiedica sa nu o compar cu alti caini cu care mi-am intersectat existenta), care de indata ce a ajuns in casa a stiut, fara sa o invete nimeni, sa ceara afara dand cu labuta la usa, sa nu latre in casa, desi cand ajungea intr-o curte era leu, sa aiba exact acea proportie potrivita pentru noi intre cumintenie si zapaceala caineasca. Este singurul caine pe care l-am vazut torcand (nu sforaitul din timpul somnului, ci tors cu ochii deschisi cand era mangaiata). Si am facut impreuna plimbari frumoase, in Apuseni, pe cel mai inalt varf din Retezat, la mare, in turul Bulgariei cu vanul, nu conta ca era vara sau iarna, mare sau munte,

ca dormeam intr-o masina sau intr-un cort, oriunde erau oamenii ei Pamela se simtea acasa. Pana si la film a fost, la cinematograf, unde l-a cunoscut pe Cristi Mungiu.

 Au fost ani frumosi, in care ne-am plimbat, am citit si ne-am uitat la filme impreuna. La inceput, cand am luat-o de pe munte, ni s-a spus ca ar avea 7-8 ani... probabil ca dantura era prea tocita de atata rontait scoarta de copac sau ce-o fi gasit ea pe-acolo, dar pe atunci ne gandeam ca mai mult de 5-6 ani nu va sta cu noi, in cel mai fericit caz... Am avut timp impreuna dublu si tot nu a fost de ajuns, asa cum nici daca am mai fi avut inca 10 ani nu ar fi fost de ajuns.

Cand am aflat ca mai are de trait zile/saptamani, am preferat sa adopt atitudinea pe care as vrea sa o am si pentru mine, daca va fi vreodata cazul: am incetat orice tratament si, in loc sa o chinuim si sa o transformam intr-un caine apatic si indopat cu medicamente pentru a mai obtine poate cateva saptamani in plus, daca nu i-ar fi grabit sfarsitul, am vrut sa ne bucuram de putinul timp ramas. Am avut doua week-end-uri frumoase, ne-am  despartit impreuna de mare, de paduri, de parauri, de natura in care era mereu atat de fericita... 

Cu o saptamana si jumatate inainte de sfarsit...

si cu doua zile: 

 

Iar sfarsitul? A venit asa cum a trait, parca vrand sa nu faca prea mult deranj sau murdarie in casa... A iesit afara inclusiv in dimineata zilei fatidice, desi respiratia ii era grea si simtea nevoia sa se aseze dupa fiecare pas, a fost alerta si atenta pana in ultimul moment, urmarindu-ne tot timpul cu privirea, ca si cum ar fi zis (sau asa mi se parea mie, ca toti prietenii animalelor - urasc cuvantul "stapan" in contextul asta - tind sa le atribuie gandire umana) ca oamenii sunt mari, puternici, au protejat-o mereu si o pot ajuta sa nu sufere, ceea ce imi sporea senzatia de neputinta... Cu cateva minute inainte de ultima respiratie, s-a ridicat cu greu de unde statea si s-a apropiat de scaunul meu, la calculator, s-a asezat langa mine si, ceva mai tarziu, sufletul ei bun de catel a zburat in timp ce era tinuta in brate si mangaiata. 

Cei care au avut vreodata caine sau au cunoscut-o pe Pam stiu despre ce/cine vorbesc si inteleg ce pot sa simt acum. Pentru ceilalti, care eventual ar zice "e un caine, nu un om", pot doar sa spun ca e cea mai apropiata fiinta de conceptul de "copil" pe care am avut-o vreodata... Poate ca va mai fi candva un alt catel, poate nu... Acum zic nu, dar nu stiu daca voi rezista in fata unei perechi de ochi necajiti ce-si doresc sa fie adoptati daca ma vor gasi in momentul potrivit pentru a mi se strecura in suflet... Insa Pam a fost si va ramane pentru mine o minune canina irepetabila... Somn usor, cutu bun!

Romania in fundul gol

  

Babardeala cu bucluc sau porno balamuc (2021) 

Inteleg de ce filmul asta a fost atat de apreciat si s-a intors de la Berlin cu Ursul de Aur. Pune in fata strainatatii o privire asupra Romaniei contrastelor, care noua, ca traitori ale lor ce tindem sa le consideram normalitatea noastra, nu ni se par atat de frapante: un loc unde cladiri istorice in paragina se invecineaza cu tot felul de cosmelii stridente si malluri, unde problemele reale sunt maturate frumos sub pres si viata sexuala a unei profesoare poate deveni un mare subiect fierbinte national. Si nu spun doar de modul in care cazul este reflectat in film, ci de situatia reala care l-a inspirat probabil, petrecuta in Romania acum cativa ani, care a inflamat spiritele si a starnit discutii aprinse in media avida de scandal. Peste deja batatoritul neorealism romanesc, Radu Jude, regizorul si scenaristul peliculei, aplica insa in straturi surprinzatoare ingrediente in combinatii noi, rezultand un film cu accente comice, grotesti si suprarealiste, mai ales printr-una din cele trei solutii de final propuse. 

Ceea ce incepe ca niste secvente inregistrate de amatori ce surprind jocurile sexuale din cadrul cuplului pe care il formeaza, ajunse apoi pe internet, continua cu o imagine colorata a Bucurestiului, unde cadrele lungi si fruste, ce-si urmaresc personajul in drumurile sale, pe masura ce afla despre descoperirea filmarii, dau impresia unei spontaneitati necautate, a unui natural al unui oras ce-si regaseste ritmul in vremurile pandemiei pre-electorale. La final, sedinta cu parintii chemati sa se pronunte asupra vinovatiei profesoarei copiilor lor, pune capacul pe o oala in fierbere si aduce nota de irealitate strecurata in inima cotidianului, nu doar prin solutiile propuse, dar si prin tipologiile clare, bine definite, pe care le reprezinta parintii ce capata trasaturi de personaje caragialesti: avem un domn Otopeanu, care nu intamplator este pilot de avion, celebritati ce-si joaca propriile roluri de parinti, un domn Rostogan, un militar de cariera, un popa, doamna cu gura mare care, chiar la inceputul sedintei isi deschide laptopul si pune filmarea, "ca sa stim despre ce vorbim". 

Intre aceste doua parti, filmul se transforma intr-un flaubertian "Dictionar de idei primite de-a gata", unde termenii ordonati alfabetic sunt adaptati la realitatile si istoria Romaniei, mai veche sau mai recenta. O parte dintre ei vor fi inglobati sub o forma sau alta in partea finala, subintitulata "sitcom", o satira ce are in vedere personaje si concepte tot mai vizibile in societatea de azi, cand au devenit chiar promovate si vehiculate de o formatiune politica parlamentara... 

Este un film ce sanctioneaza prostia, ipocrizia, incercand sa se pastreze echidistant fata de toate personajele, sa-si lase spectatorul sa ajunga la propriile concluzii, dupa ce toate argumentele in favoarea si impotriva profesoarei incriminate sunt aduse in discutie. Evident, eu sunt de partea ei, considerand ca argumentul opus principal, acela al expunerii copiilor la pornografie, tine si de responsabilitatea parintilor in a le controla / dirija accesul catre subiecte mai de interes pentru ei si ca, atunci cand un copil ajunge sa vada filmari de pe Pornhub se poate sa nu o faca pentru prima oara...  Si, in fond, asa cum subliniaza si producatoarea filmului, Ada Solomon, nuditatea mi se pare mult mai putin generatoare de traume decat violenta, la care sunt mult mai des expusi, uneori chiar in cadrul familiei. Dar, cum spuneam, fiecare este liber sa-si gaseasca propriile motivatii, scuze sau acuze, pentru ca e un film provocator, care incita la polemici, fie ca va place sau nu tehnica voit neglijenta de filmare si modul in care scenariul a inteles sa-si fragmenteze punctele de vedere. Dincolo de tema principala, suntem indemnati sa ne intrebam unde se afla adevaratele orori, cat de mare este "crima" comisa de aceasta profesoara interpretata de Katia Pascariu.

Spuneam la inceput ca se adreseaza in principal strainilor ca atmosfera si cadru de ansamblu fiindca in ochii nostri, obisnuiti cu mediul in care traim, detaliile poate ca nu au acelasi impact cum il au pentru privirea nefamiliarizata cu ele. Insa exista si referinte pe care doar cunoscand intamplari mai recente sau mai vechi de pe la noi le poti intelege. 

Indiferent daca filmul va va placea sau nu (am si eu cateva retineri, nu pot sa spun ca este preferatul meu din filmografia lui Jude, printre ele ar fi ca imi da senzatia ca se straduieste prea mult sa socheze privitorul mediu, adica pe cel cu vederi mai putin liberale decat mine si ca uneori devine prea auto-explicativ, tine sa detalieze prea mult lucruri care mi se par ca nu au nevoie de atatea explicatii, verbale sau vizuale), consider ca este un film important prin ideile pe care le vehiculeaza, prin perspectivele pe care le pune fata in fata. De vazut, preferabil nu in prezenta copiilor! Sau poate da, in functie de educatia sexuala pe care considera fiecare parinte ca trebuie sau nu sa le-o faca...

O carte despre Iad. Iadul Creatorului

 

Radu Gavan - Isus din intuneric 

 

Dupa Diavoli fragili, asteptam cu nerabdare noul roman al lui Radu Gavan. Pentru ca este autorul roman care se apropie poate cel mai mult de acel imaginar literar al damnarii cu origini in romantism, dar reluat si modernizat de cativa autori ai secolului XX de sorginte hispanica, genul de literatura unde autorul devine in acelasi timp creator si personaj al propriei lumi, unde scriitorii pot deveni criminali ce-si ucid cititorii (cum se intampla intr-o carte a lui Vila-Matas) sau pornesc in cautarea unor confrati disparuti, de care ii leaga sau nu ceva mai mult decat admiratia (precum la Bolaño). Aici am intrezarit in plus (poate m-a influentat si cadrul plasarii actiunii) o apropiere de  zona literara germanica, un joc cu margelele de sticla ce descompune inspiratia in elementele ei, exterioare sau interioare. Luate impreuna, combina fascinatia ororii si misterul condus cu mana sigura cu o doza de lirism, imbratisand mai multe stiluri si tipuri de fictiune, cu ramificatii mistice, psihologice, ontologice. 

Cartea asta a functionat pentru mine ca o o evadare in spatiu (actiunea fiind plasata pe alte meleaguri, in principal Germania, dar ne plimbam si prin Italia sau America),  dar si in obsesiile si infernul personajelor pentru a scapa, macar pentru o vreme, de propriile obsesii, de propriul Infern. Pentru asta nu pot decat sa-i multumesc autorului, chiar daca (sau tocmai pentru ca) este atat de crud si nemilos cu destinele personajelor sale.  Mi-a luat ceva timp sa o termin, nu este o lectura usor de dus, incarca emotional, simteam nevoia sa iau pauze, ma apasa, ma atingea la un nivel mult prea personal pentru a o trata ca pe o simpla fantezie a mintii unui scriitor.

In cautarea acelui adevar aflat in intunericul cel mai adanc, un scriitor si un clarvazator ajung la locuinta unui pictor pentru a intelege ca sunt cu totii bantuiti de aceleasi viziuni sumbre, de aceleasi obsesii. Dar nu doar ei, ci toti protagonistii sunt conectati prin fire ce se deslusesc treptat. Cum spune un personaj, fiecare poveste trebuie spusa la timpul potrivit, in ritmul ei. Iar acest roman este alcatuit dintr-o multime de povesti, cu intoarceri in trecut si imagini recurente in care realitatea unui personaj devine visul altuia, conturand un drum abrupt al Artistului, cu suisuri si coborasuri, descris cu pasiune si intensitate, in care furia, tristetea, obsesia deschid calea spre singuratate, intuneric, nebunie.  Contine o multime de personaje ce se se succed pe rand in prim-plan purtandu-si dualitatea de a fi victima si creatorul propriei opere. Unele dintre ele m-au dus cu gandul la alte experiente si personaje literare, cum ar fi povestea chinezeasca a pictorului ce dispare in propriul tablou sau misteriosul Benno von Archimboldi (sau Joseph Knecht, daca vreti), ce capata biografie si propria-i opera,  asa cum se intampla si aici cu Admistadt, a carui creatie este prezentata sintetic in timp ce este citita de muzicianul Amadeo, pornit pe urmele sale dintr-un interes foarte personal. Si sunt multe istorii ale unor personaje secundare, precum poetul/prozator Carmin sau chitaristul Jon Wiskar nu mai putin interesante decat firul principal, indreptandu-se inexorabil spre acelasi punct, cel al intalnirii cu propriul intuneric interior, un intuneric care (in alte forme) poate fi vestit uneori de un misterior circ ambulant.

 Radu Gavan are placerea de a crea istorii cu latura fantastica pronuntat lugrubra, fiind printre putinii autori romani cu un stil propriu, bine definit, cu motive si teme recurente (omul cu dinti negri, cainele alb, singur sau conducator al unei haite, copilul ucis cu pietre pe marginea raului, artistul bantuit de propriile obsesii sau cosmarul strecurat in mijlocul realitatii); acest lucru indica o personalitate literara matura, o viuziune clara a ceea ce doreste sa transmita prin scrisul sau, transformand romanul de fata intr-o carte fascinanta si intriganta. Nu ar fi usor de dus atata intuneric, dar - cum spune un alt personaj, literatura este un refugiu din calea intunericului, chiar si atunci cand il contine in ea insasi. Dar tot din ea pot tasni spaime si obsesii ale trecutului, ca un pitic Cinabru pe care si eu l-am citit in anii copilariei dar nu a iesit din raftul amintirilor literare sa-mi bantuie apoi somnul. 

Isus din intuneric este ca o panza neagra pe care, privind-o cu atentie, incep sa se contureze umbre, lumini, imagini, istorisiri ce se dezvolta circular, unele in jurul altora, ramificandu-le sensurile pana la a crea un labirint al oglinzilor ce distorsioneaza imaginea sinelui reflectat inapoi fiecarui personaj ce se priveste in ele.

Dannati all'inferno se numeste fresca din care a fost extras detaliul ce ilustreaza volumul, opera pictorului renascentist Luca Signorelli, o alegere cat se poate de potrivita. Pare ca toate personajele lui Radu Gavan sunt condamnate la infern, pentru ca toate, artisti fiind (pictori, muzicieni, scriitori), au parte in drumul lor prin viata de viziuni infricosatoare, delir, obsesii sau halucinatii. De la primele randuri romanul intriga printr-o viziune a inspiratiei venite din acea parte intunecata a constiintei, dintr-o proiectie a ororii pe care poate cei fara un simt artistic acutizat pot sa o ignore: "Toti scriitorii adevarati au cosmaruri". Sunt viziuni ce se succed la granita dintre vis si starea de veghe, de unde fantasticul intunecat poate imbratisa realul si-l poate strivi sub puterea sa, sub plasmuirile propriei minti. 

Aceasta intriganta tesatura de destine tragice, condimentata cu reflectii despre conditia creatorului mistuit de propria creatie se imbina intr-un roman cu puternic impact vizual si emotional, pe care va invit cu toata caldura sa-l cititi. E cu totul altceva decat ce se scrie in literatura de pe la noi. Asta nu s-a vrut o remarca rautacioasa, doar incerc sa-i conving si pe cei care spun - si sunt destui - "eu nu citesc autori romani pentru ca traiesc deja realitatile despre care scriu ei". Nu, nu este neorealism post-revolutionar autoreferential - desi nu ma indoiesc ca intr-un fel subtil sunt transpuse in viziunea personajelor multe din indoielile si gandurile negre ale autorului insusi - ci vrajitorie intr-un sens frumos.

Crez artistic

"Si totusi, pentru cine scrii?", m-ar putea intreba un tanar autor, dornic sa gaseasca un punct de reper ceva mai solid. Nu poti scrie doar pentru tine, nu? De ce ai mai publica atunci? Nu poate fi doar o forma mai mult sau mai putin subtila a vanitatii pe care orice scriitor o poseda, oricat de modest ar dori sa para in ochii lumii. Ar fi trist, nu-i asa? Sau macar caraghios si vulgar. Apoi, tanarul ar tacea si in privirea lui s-ar deslusi o rugaminte muta, o palida raza de speranta, iar eu, inchizandu-mi ochii, pentru a nu-l lasa sa-mi citeasca in privire cuvintele ramase in urma celor ce-mi parasesc buzele, i-as spune ca nu poti scrie doar pentru tine, nu tot timpul, poate la inceput de drum, da, primii pasi ii faci intotdeauna intr-o solitudine demna, dar mai apoi, pe masura ce iti gasesti calea, intelegi ca, desi tu vei fi intotdeauna singur, cei care iti citesc marturiile te vor avea drept companion. Nu este datoria ta sa le aduci mangaiere, totusi o vei face. Nu este datoria ta sa ii ajuti, cu toate acestea o vei face. Nu este datoria ta sa faci nimic pentru ei, insa le vei oferi o semnificativa parte din tine. Uneori vei primi multumiri, alteori huiduieli, de cele mai multe ori nu vei primi nimic, dar vei continua sa scrii. Orice ar fi, nu te vei mai putea opri. Crezi ca scriitorul este un om egoist cand spune ca scrie pentru el, pentru linistea lui? Inca mai crezi asta. Pentru cine scriu? ma intrebi din nou. Ei bine, afla ca scriu pentru cel singur si inadaptat, pentru cel care plange in noapte, gandindu-se la dimineata de dupa, pentru cel care cauta neincetat raspunsuri intr-o lume lipsita de sens, pentru cel care strabate intunericul, tanjind dupa o raza de lumina, cat de palida. Scriu pentru mine. Si pentru tine."  

 

"Exista un moment in care artistul deschide ochii si realizeaza ca se afla in iad. Acel moment marcheaza nasterea artistului. Poate avea cinci sau cincizeci de ani, e totuna. Din acea clipa si pana la sfarsitul zilelor, tot ce va face va fi sa umble prin iad, cautandu-i sensul. Arta sa, fie ca e vorba despre scris, pictura, dans sau orice altceva, ii va fi torta. Artistul nu va descrie niciodata flacarile tortei, ci doar formele vagi pe care lumina ei le reveleaza in intunericul din jurul sau. Singur, pasind pe un drum necunoscut, neinteles si uneori blamat, de cele mai multe ori ignorat si, intr-un final, ultat, artistul va cauta o lumina pe care nu o va gasi niciodata, pentru ca daca ar gasi-o, torta lui s-ar stinge, umbrele ar disparea si arta sa ar muri si, odata cu ea, artistul ar inchide ochii, iar acel moment ar marca moartea artistului si, cu toate ca nu ar fi vorba de o moarte fizica, ar avea un caracter definitiv si cu mult mai trist. 

Cateodata ma simt ca si cand as fi un cuvant, poate o fraza sau, in cel mai bun caz, un paragraf dintr-un roman, incremenit intr-un punct mort, ori - acelasi lucru - o sculptura de mici dimensiuni, un copil care pare ca urineaza vesnic sau o silueta trasata vag pe o panza galbuie, subtire, un univers in alt univers, fara vreo insemnatate in ochii unui observator indiferent si, Doamne, toti sunt indiferenti in zilele noastre, indiferenti si reci, si lipsiti de culoare, pete cenusii si crapaturi minuscule pe un perete alb-murdar. As ramane nemiscat in mijlocul unei camere, pana cand peretii s-ar narui si in jur s-ar intinde o campie nemarginita, si apoi campia s-ar adanci si s-ar umple cu apa, iar eu as fi in continuare inert, o statuie pe fundul oceanului, strain de tot ce se petrece in afara mea, privind doar in propriul abis, o forma intunecata in afara vietii. Oare atunci as fi liber?"

Inainte de a scrie despre urmatoarea carte, am simtit nevoia sa lansez un teaser, sa o prefatez cu un fragment. Apoi mi-am zis de ce nu doua?! Apoi ma gandeam sa mai pun vreo 3-4, eventual si ceva mai relevant pentru actiunea romanului, sa nu aveti impresia ca este un lung eseu despre conditia artistului. Este si asta, dar este si un roman complex, plin de magie dark, in care artistul damnat se reflecta la infinit in oglinzi ce-i deformeaza si ii recompun trasaturile. Atat deocamdata, va mai spun doar ca autorul este din Romania!

Doua familii, noua destine

 

Fernando Aramburu - Patria 

  

Oriunde exista terorism, vor exista victime inocente. Oriunde teroristii si victimele lor convietuiesc in acelasi spatiu si sunt parte din aceeasi natie, chiar daca se va fi stins conflictul, vor ramane intr-o parte resentimente, intrebari fara raspuns, nevoia de a intelege, de a afla, de a rascoli trecutul in cautarea adevarului sau in cealalta de a-si vindeca ranile prin cautarea de scuze si motive puternice care sustin actiuni ilegale si imorale, dorinta de a le trece sub tacere sau a le face uitate, considerand ca au servit unei cauze drepte. In Europa ultimului secol, cele mai vizibile astfel de organizatii teroriste au fost ETA si IRA, ambele grupari nationaliste si separatiste ce nu au ezitat sa recurga la atentate pentru a-si face auzit punctul de vedere. 

Romanul lui Fernando Aramburu ne poarta in Tara Bascilor, intr-o perioada cand conflictul propriu-zis s-a stins, dar cenusa lui inca mocneste. Bittori (am banuiala ca este un nume basc echivalent cu Victoria si nu este singurul motiv pentru care caracterul personajului mi-a amintit de protagonista Baltagului), al carei sot a fost ucis intr-un atentat, revine in satul natal, unde locuieste prietena sa din tinerete, Miren, devenita mama unui terorist ETA. Doua familii dezbinate de o crima isi unesc vietile pe parcursul cartii si deruleaza un fir al amintirilor insirat de-a lungul a peste 20 de ani. Uneori, pentru a rememora anumite episoade, este suficient un mic obiect sau o secventa, o madlena declansatoare: o janta stralucitoare de bicicleta, o panza de paianjen, o bratara de plastic... Alteori, ele vin natural, sirul gandurilor este preluat de un alt personaj si impreuna construiesc un roman cinematic, cu capitole scurte, usor de vizualizat. De altfel, el a si fost ecranizat intr-un serial HBO, despre care nu va pot spune nimic, nu l-am vazut... 

Secventele se deruleaza intr-un du-te vino prin timp, aducand in prim-plan, pe rand, pe fiecare dintre membrii familiei lui Bitori (fiica si fiul sau) si a lui Miren (sotul, fiica si cei doi fii). Cartea se orienteaza mai mult spre trairile personajelor, fundalul social este unul destul de diluat, nu incearca sa sondeze divizarea produsa, chiar si printre basci, intre adeptii masurilor radicale si cei pacifisti, ci impactul uman, individual, instrainarea si neincrederea ce se produc in cadrul unei comunitati restranse, durerea imposibil de alinat si remuscarile. 

Schimbarile de perspectiva se produc uneori in cadrul aceleiasi fraze, trecand de la persoana a III-a la vocea interioara a personajelor, punand adesea in lumina discordanta dintre fatada, imaginea afisata, si lumea lor interioara: zambete false, ura reprimata, teama ca mod de a fi complice la crima, prin indepartarea de victime, de familia celui ucis, ca sa nu  aiba aceeasi soarta. Pe langa aceste schimbari de perspectiva, intervine din cand in cand o voce omniscienta ("nimeni nu stia asta, numai eu") ce completeaza tabloul de ansamblu. 

Spuneam ca miscarea de eliberare a Tarii Bascilor este un fundal, dar pe el se tes maruntele miscari de eliberare personala ale personajelor: de sub influenta parintilor, de necunoasterea adevarului, dintr-un mediu cu care nu impartasesc aceleasi aspiratii. Fiecare traieste in propria inchisoare, fie ca ea este una concreta, fizica, ori a conventiilor sociale, una a obsesiilor sau a propriului trup.  

 Si, pentru a scapa din ea, pentru a-si linisti constiinta de complici la crime si acte de terorism, fiecare incearca sa creada ca rolul sau intr-un atentat nu a fost unul important: "Unul un pic, altul un pic si, dupa ce se intampla nenorocirea provocata de toti, nici unul nu se simte responsabil, pentru ca, nu-i asa, eu doar am scris pe ziduri, eu doar le-am spus unde locuieste, eu doar i-am zis cateva, nu zic ca nu l-am jignit, dar, stati putin, au fost doar vorbe, zgomote trecatoare in aer."

Cartea evita patosul, tonul sentimental, romanul nu se transforma intr-unul al macinarilor mistuitoare, nici intr-un vehicul al ideilor politice, pastrandu-se echidistanta intre cele doua perspective opuse.

Trecand la aspectele negative, sper sa nu fie considerata o remarca homofoba, dar prea fiecare carte aspiranta la statutul de bestseller din ultimii ani trebuie sa aiba macar un personaj gay, agenda incluziunii si diversitatii devine un cliseu nu doar cinematografic (recentul scandal al Globurilor de Aur, unde se pare ca nu meritocratia ar trebui sa primeze, ci diversitatea!). Apoi intervine din nou problema mea cu vocile interioare. Toate aceste personaje - si sunt 9! - indiferent de statutul lor social si de gradul de cultura, au o singura voce, aceea a autorului... Structura aceasta usurica, a capitolelor scurte, alerte, dau o senzatie de lejeritate si superficialitate ce contrasteaza cu seriozitatea si miza temei. Abordarea mi s-a parut pe ansamblu cam telenovelistica iar unele episoade oarecum in plus, de genul o scena relatata din doua perspective fara a aduce nimic nou... Si aceasta evocare a terorii este, oricum, foarte departe de cea din alte carti, mi-a umblat prin minte o comparatie cu Sarbatoarea Tapului, de exemplu, dar nici nu as sti de unde s-o incep, diferenta e ca de la cer la pamant.

Nu este o carte neplacuta, nu am simtit ca m-am luptat sa ajung la capatul celor 700 de pagini dar, privind retrospectiv, nici nu simt ca m-ar fi imbogatit. Poate si pentru ca am citit-o prea aproape de Apeirogon, ca tot vorbeam despre terorism din perspectiva a doua familii aflate in tabere opuse.