Nu se va termina pana cand nu vor sta de vorba

 

Colum McCann - Apeirogon

 

 Apeirogon: un poligon cu un numar infinit de laturi. Numindu-si cartea astfel, autorul irlandez isi stabileste un scop foarte greu de atins, acela de a transpune intr-o forma literara, in doar cateva sute de pagini, numeroasele aspecte ale unui conflict care, atunci cand nu izbucneste violent, arde mocnit de la jumatatea secolului trecut incoace, prea adanc inradacinat in constiinta si in viata de zi cu zi ale celor doua natiuni implicate, Israel si Palestina, pentru a se putea gasi o cale de mediere. Singura speranta, acolo unde guvernele si comisiile pentru pace au esuat, ar putea veni de la oamenii simpli, fara capacitate mare de decizie, precum Sami si Bassam, doi barbati reali, doi tati ramasi fara fiicele lor, aflati la inceput in tabere opuse, dar uniti de pierdere. 

Pornind de la istoria lor, de la o prietenie improbabila dar reala, autorul construieste o carte-hibrid, in care fictiunea se intersecteaza cu realitatea pana la a deveni imposibil de separat. Este o carte densa, plina si de umanitate, dar si de informatii, de incursiuni in istoria descoperirilor omenirii, tot mai adanc, tot mai departe, de la prima prastie la praful de pusca si srapnel. Forma pe care o alege  este si ea insolita: fragmente (nu cred ca se pot numi capitole) numerotate de la 1 la 500, apoi de la 500 la 1 si la mijloc suma celor doua plus numarul fragmentului respectiv, 1001, ca in 1001 de nopti, ca intr-un punct central in care se intalnesc destinele, acolo unde doua lumi se reunesc pentru a spera ca, asa cum o reconciliere individuala este posibila, poate si cea colectiva ar putea deveni. Nu ar fi deloc o problema sa incepeti cartea de la inceput spre mijloc si de la sfarsit spre mijloc sau invers, sau in orice ordine doriti sa aranjati capitolele de la 1 la 500 in ambele jumatati. (Eu, ca un cititor disciplinat, am mers in ordinea traditionala, cap-coada, cum am facut si cu Sotronul, pe care mi-am tot propus sa-l sar candva in ordinea indicata, cu salturi elegante, dar n-a venit inca timpul, pentru ca viata e prea scurta si cartile prea multe pentru recitiri....)

Cand incepi cartea, poti fi usor descumpanit. Mintea cauta repere, are nevoie de o aranjare familiara a lucrurilor. Nu te simti chiar la fel de ratacit in admiratie ca in Biblioteca lui Babel, mai ales daca observi firul conducator, uneori unul foarte subtire, ca in jocul acela "cum sa ajungi in 7 pasi de la orice notiune la orice alta notiune": de la pasari ajungem la prastii, de la prastii la batalii, de la batalii la gastronomie, care ne duce inapoi la pasari, care ne duc la gloante, apoi la fiica lui Bassam... si tot asa, laturi invizibile unesc secvente, concepte, informatii, totul cu rezonanta unei batai de aripa a unui fluture intr-un colt al lumii ce poate starni un tsunami in altul. La Singapore, la sfarsitul secolului XIX, se inventau gloantele de cauciuc. In secolul XXI, unul dintre ele avea sa o ucida pe fiica lui Bassam. 

Reportaj, roman, poem in proza pe alocuri, cartea aceasta combina registrele intr-un mod unitar, capata forta tocmai din felul in care ele se intretaie pentru a ne vorbi despre prietenie, razboi, moarte, reconciliere si armonizarea diferentelor. 

O ura perpetuata din generatie in generatie, alimentata de un regim de ocupatie, transmisa de la familia unei victime la cea a urmatoarei: "De varsta voastra, nu mai mare. Exact ca voi. Haideti sa fim sinceri, oameni buni. Pe voi vestea asta v-ar fi incantat. Ati fi sarbatorit. Ati fi chiuit de bucurie. Si eu candva, as fi chiuit auzind o asemenea veste despre vreunul dintre ai vostri. Si despre tatal vostru. Ascultati-ma. Recunosc. Nu ma ascund dupa deget. Odata, demult. Ce credeti despre asta? In ce lume traim? Ridicati privirea. Ne urmareste, ne urmareste pe noi toti."

Imagini tangentiale, secvente ce se insinueaza, cu o legatura mai mica sau mai mare, in aceasta lume divizata de conflict, apar in intreaga carte: o vizita a lui Borges la Ierusalim, ultima masa a lui Mitterand, informatii din cele mai diverse domenii, de la tehnica militara la ornitologie sau oftalmologie, de la numerele prietene din matematica pana la acrobatul pe sarma Philippe Petit sau la manuscrisele de la Marea Moarta. Distrag atentia de la firul principal, asemenea unui porumbel venit sa se aseze pe bara de echilibru a unui acrobat, dar il  si completeaza in acelasi timp, intr-o contemplare nesfarsita a unui apeirogon pentru a-i capta miezul, pentru a atinge sensul cel mai profund al unui conflict tot mai absurd pe masura ce timpul trece si orice incercare de a i se pune definitiv capat esueaza, impotmolindu-se in resentimentele ambelor parti. Dar toate aceste povesti colaterale au sens intr-o carte ce pare sa-si faca un credo din afirmatia lui Borges ca povestile au fost mai intai individuale si apoi, adunate impreuna, au constituit o totalitate extinsa multidirectional. Cartea asta a fost deja scrisa. E parte a memoriei a doua natii. Si mi-ar placea sa cred ca ar putea schimba ceva in mentalul colectiv, ca cele 1001 de fragmente in care explodeaza coplesitor isi vor gasi cat mai multi cititori, poate si acolo, in tensionatul Orient Mijlociu.

Dincolo de conflict, dincolo de analiza lui din ambele directii, persista in jurul cartii o aura de generozitate, un altruism creat de nevoia de a te gandi cand ai pierdut tot ce aveai mai de pret in lume cum sa faci ca altii sa nu treaca prin asta, sa nu mai existe parinti care sa isi piarda copiii in lupta de orgolii si putere ce le macina natiunile... Uneori, pentru a se face un mare pas inainte, e nevoie doar ca fiecare sa faca un pas inapoi.