Plimbari in epoca pandemiei pre-electorale 6

Prin Maramureşul istoric

 

Ţara Maramureşului de odinioară pare să nu-şi fi schimbat prea mult ritmul, ghidat de ciclul anotimpurilor, de apropierea de natură şi tradiţii. Pornind pe Valea Izei într-o zi de duminică, nu poţi să nu observi cum costumul popular, cămeşile tradiţionale, reprezintă ceva ce oamenii poartă cu mândrie şi bucurie. 

Nu este ceva de scos de la naftalină atunci când vreo televiziune vrea să facă un reportaj despre tradiţiile şi obiceiurile locului, ci ceva firesc, hainele cele bune de mers la biserică, la sărbători, la evenimente de familie. 

 

Primul popas este la Săcel, unde se află Moara lui Dănilă Mecleş, care funcţionează din 1890. Mai întâi vedem vâltoarea, unde se spală cergile şi alte miţoase maramureşene care, ţinute în centrifuga creată de apă timp de 24 de ore, îşi recapătă după spălare pufoşenia. Coccolino natural! 

Pe lângă moara funcţională şi în prezent, pusă în mişcare de curgerea lină a Izei, mai vedem o maşină de prelucrat lâna, adusă de străbunicul actualului proprietar din Germania prin anii '30 ai secolului trecut. Lâna este scărmănată de un prim dispozitiv, apoi introdusă într-o bandă unde mai multe turbine la turaţie mare o curăţă de impurităţi. Apoi este toarsă, pusă la război şi transformată în pături şi cergi pe care, dacă le iei acasă, observi că nu reuşeşti niciodată să le mai aduci la forma iniţială după spălare, din lipsă de vâltoare.

 

Totul este funcţional şi reprezintă o afacere/tradiţie de familie, transmisă din generaţie în generaţie.

În afară de moară, ghidul meu cules de pe net mai menţiona ceva interesant la Săcel, ceramică roşie lucrată cu motive de inspiraţie dacică în cuptor roman. Nu am văzut niciun indicator, niciun blid, nimic care ar fi putut aminti de efervescenţa ceramică de la Horezu, de exemplu. În general, am avut o senzaţie de valorificare insuficientă a potenţialului turistic. Sunt lucruri şi locuri de văzut, dar mi se pare că ar putea fi mult mai multe. Sau poate localnicii nu îşi doresc să fie prea invadaţi de turişti... Nu ştiu dacă e o lipsă de imaginaţie, o lipsă de fonduri sau o lipsă de interes, dacă atragerea prea multor turişti nu ar perturba ritmul vieţii localnicilor, aş zice nu, judecând după modelul Breb, de care voi povesti data viitoare. 

 

Ajungem noi şi acolo, deocamdată continuăm pe Valea Izei spre Dragomireşti, unde vizităm Muzeul Ţărăncii Române, o experienţă mult mai interesantă decât părea la prima vedere. Este probabil singurul muzeu din ţară dedicat integral femeii, rolului ei în comunitatea locală şi tradiţiilor sale. Fiecare poartă a zonei are simbolistica ei. În cea de aici, funia răsucită, aproape nelipsită, reprezintă infinitul, legătura dintre cer şi pământ, viaţa cu binele şi răul ce merg împreună, fiind aproape nelipsită ca motiv al portilor. Soarele (cercul rotund), reprezintă viaţa. În centru se află lupoaica, imaginile laterale fiind femei în jurul unui leagăn, respectiv varstele femeii. 

Colacul aduce belşug in casă. Cocoşul înseamnă hărnicie şi mândrie. Trecerea pe sub poartă era un simbol în sine. În vremurile vechi, când bărbatul pleca la muncă sau la luptă, la întoarcere, trecând pragul porţii, se presupunea că se purifică de rele, că intră în zona de protecţie a casei.  

 Chiar de la intrare, ne întâmpină reprezentările cioplite ale femeii în diferite ipostaze:

Pentru locuitorii din Maramureş, lemnul a reprezentat întotdeauna mai mult decât combustibil de foc, ei fiind adevăraţi artişti în arta prelucrării sale: de la case şi construcţii din lemn, de la porţi, biserici şi cruci până la instalaţii şi obiectele folosite în viaţa de zi cu zi, lemnul ocupa un loc important în viaţa lor. Fiecare poartă spune o poveste, iar povestea de aici este despre maternitate şi rolul femeii în societatea zonei.

În curte, mai găsim ceva interesant, copacul cu oale. Dacă oala din vârf era roşie, lăsa să se înţeleagă că în casa respectivă există o fată de măritat. Cu cât copacul avea mai multe oale în el, fata avea zestre mai bogată. În epoca auto-promovării pe Facebook, este ceva depăşit, doar pe la pensiuni sau muzee am mai văzut copaci cu oale.

Proprietara casei devenite muzeu nu s-a căsătorit niciodată (de unde si oala rosie), nu a avut urmaşi şi după moartea sa casa a intrat în patrimoniul local.  

Intrăm în casă şi gazda noastră, doamna Maria, o dulceaţă de femeie cu glas blând şi învăluitor, începe să ne explice şi să ne povestească despre ceea ce vedem, folosind uneori termeni de neînţeles, dialectali sau arhaici, ce denumesc obiectele din jur. Graiul său păstrează parfumul unei limbi de demult. Ne povesteşte despre casă, construită, ca toate casele tradiţionale din zonă, din lemn îmbinat, fără cuie, cu laviţa încorporată direct în construcţie, despre costumele populare după care oamenii se puteau recunoaşte din ce localitate a zonei provin, despre pâinile şi colacii tradiţionali, în forme diferite în funcţie de evenimentul celebrat, despre cele două încăperi ale casei, una mai răcoroasă, folosită pe post de cămară, alta, camera principală, cu locuri de dormit pe laviţă, în pat şi pe sobă, cu obiecte special construite pentru a uşura munca femeii (scăunelul pentru copii mici care se lega de laviţă pentru a lăsa copilul în siguranţă, aceeaşi laviţă de care se legau viţeii sau mieii proaspăt fătaţi pentru a fi ţinuţi în casă, la căldură). Ne spune legenda fusului cu zurgalai, creat de un băiat pentru a-şi cuceri iubita.

 Iar când rolul de ghid se încheie şi textul standard ia sfârşit, cu informaţiile şi glumele lui, continuăm discuţia, spunându-ne ce mult se bucură că anul trecut şi anul asta au venit mai mulţi turişti români decât străini, că oamenii mai sunt încă interesaţi să descopere civilizaţia şi cultura locală. Din una-n alta, îşi aminteşte despre copilăria când, fiind printre primele familii din sat cu aparat de radio, lumea se aduna în casa părinţilor săi pentru a asculta ştirile iar ei, copiii, nu aveau voie să scoată un sunet. Apoi începeau dezbaterile, discuţiile, se crea in curte un fel de poiană a lui Iocan maramureşeană.

 Incărcaţi cu bună-dispoziţie de poveştile doamnei Maria, (există samplere şi o vizită virtuală pe net, aici de exemplu, unde povesteşte despre ce am scris eu mai sus, dar într-un limbaj mult mai expresiv: https://izi.travel/en/browse/9ec14745-8cff-4e44-a53a-2b4d2a8eb7d0/ro#1b1d-fusul-cu-turgalau/ro) ne continuăm drumul prin satele tot mai pline de "înfoiate" venind de la biserică. 

La Bogdan Vodă ar fi trebuit să vedem un izvor de apă minerală, spunea ghidul. Nu am văzut decât statuia domnitorului, originar de aici, tronând în centrul comunei şi privind gânditor la gropile din asfalt. În rest nimic, nici izvor, nici indicator cum că "aici a fost un izvor, dar a secat". 

 

Bârsana este recunoscută pentru complexul său mănăstiresc, cu biserica din 1720 inclusă în patrimoniul UNESCO. Fiind zi de slujbă, era însă foarte aglomerat, localnici şi turişti înghesuindu-se deopotrivă să fie luminaţi de vorbele preotului ce răsunau la megafon.

 Am făcut o poză de la distanţă, nu am avut curajul să trec de poartă văzând că fiecare umbla cum îl tăia capul, cu mască, fără mască, cu ea pe braţ sau sub bărbie. Slujba se termină între timp şi câteva fete talentate încep să cânte ceva ce aducea a "Fiii lacrimilor tale", mi-era cunoscut de la Cenaclul Flacăra. Deci şi slujbă, şi concert folk, divertisment gratuit! Noi am dat iama la plăcintele locale, de fapt gogoşi umplute cu cartofi, ciuperci, varză, brânză sau gem. Am admirat si iile înfoiate. Cat am stat acolo, am ascultat dialogul dintre doamna care le ţesea/vindea şi o vecină a ei, o puştoaică interesată de un model: "Ţi-l copiez pe caiet cu pătrăţele şi ţi-l dau". M-a făcut să înţeleg că tradiţia chiar se păstrează, e dusă mai departe în zonă, nu este un interes doar pentru ochii turiştilor. Apoi a intrat o altă vecină, cu care începuse să dezbată culoarea năframei, dacă se potriveşte cu nuanţa nu ştiu cărei fuste. Chiar este o pasiune!

La Onceşti există o cetate dacică şi un turn medieval, dar ambele se aflau la capătul unui traseu marcat, pe care planurile pentru ziua respectivă nu-l includeau.

La Vadu Izei ar mai fi fost de văzut o casă din secolul XVIII cumpărată de graficianul Vasile Kazar pentru a servi ca lor de creaţie, donată apoi muzeului etnografic, dar nu am găsit-o în trecerea noastră.

  Şi după atâta frumuseţe, veselie şi culoare, schimbăm registrul. Ne-am îndreptat spre Sighetu Marmaţiei, o vizită la Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei este obligatorie pentru oricine, mai ales pentru cei care nu au trăit această perioadă a istoriei pe viu şi pentru cei cu simpatii / nostalgii comuniste. Am cam riscat, date fiind condiţiile actuale, dar ar fi fost păcat să nu intrăm, să trecem pe lângă el nepăsători la istorie şi la greşeli ce se pot repeta oricând. Nu m-am simţit deloc în siguranţă, dat fiind modul cum se desfăşura vizita: se intra în grupuri de 25 de oameni la 5-10 minute, dar fiecare ieşea când dorea, ceea ce producea aglomeraţie în celulele oricum suficient de claustrofobice pentru a nu mai avea nevoie de un factor de risc/stres în plus.

Memorialul este mult diferit faţă de ce am văzut la Auschwitz, dar creează aceeaşi senzaţie de apăsare şi disconfort. Te face cumva să te simţi vinovat, chiar dacă erai doar un copil în perioada comunistă de mult mai încoace...

Dacă la Auschwitz, în graba retragerii, nemţii au cam lăsat totul cum era, existând dovezi materiale ale atrocităţilor, aici timpul a fost de partea torţionarilor; au rămas documente în arhive, dar soarta multora dintre deţinuţii politici morţi în închisoare şi aruncaţi în gropi comune, despre care familiile aveau să afle peste mulţi ani că nu mai erau în viaţă, rămâne neştiută. Au rămas mărturiile supravieţuitorilor, dovezile birocratice şi câteva obiecte donate ulterior de familii.

Golurile din istorie au fost umplute cu date (rapoarte, fapte), memoria individuală a completat, dar este probabil o mică parte a imaginii de ansamblu...

Citeşti, citeşti, până când capul devine greu şi mintea incapabilă să cuprindă totul, e prea mult pentru o singură vizită. Priveşti cu un nod în gât mărturiile, poeziile transmise din celulă in celulă în Morse, vorbele victimelor care au mai apucat să le rostească şi te întrebi de cât timp o mai fi nevoie pentru ca efectele epurării elitelor operate de comunişti să treacă, să avem şi noi o clasă politică decentă. 

Aveam nevoie de destindere după această experienţă, de înlăturarea bolovanului aşternut pe suflet, aşa că am pornit spre Petrova. Mâine, despre o zi de odihnă şi relaxare la Dacii Liberi, sa nu spuneti ca va alerg toata vacanta :). Si inca un muzeu.