A urmat o zi de odihnă la Dacii Liberi, un complex turistic cu SPA ce ne-a stat la dispoziţia exclusivă o seară şi o dimineaţă.
Asa s-a nimerit, am avut noroc. In timpul zilei, mai veneau localnici la plaja si baie, dar seara se elibera. Cu o piscină
mare de inot, jacuzzi, sauna uscata si umeda, bazin cu apă sărată
dar şi cu mâncare bună, limonadă delicioasă şi cu tigrul
local dand tarcoale (deşi pentru nişte daci ar fi fost mai potrivit un lup), complexul ne-a oferit două
seri şi o zi de leneveală şi răsfăţ înainte de a porni din nou la drum şi ne-a
făcut să ne simţim liberi ca dacii :).
La
plecare, flora locală era cam întoarsa pe dos.
Câteva lucruri
interesante pe care le-am aflat în ziua de odihnă din cărticica despre Maramureş
cumpărată de la Muzeul Ţărăncii:
·
ne aflăm foarte aproape de mijlocul geografic al Europei, care se găseşte
la vreo 20-30 de km, în Ucraina;
·
majoritatea populaţiei din MM este greco-catolică, deoarece prin 1700
Imperiul Austro-Ungar le promitea celor care treceau la catolicism drepturi
egale cu cele ale saşilor şi secuilor;
·
lemnul ca material de construcţie principal a fost impus între secolele
XIV-XIX tot de ocupaţia austro-ungară, pentru a se evita construirea de sate şi
biserici fortificate, după cum s-a întâmplat în Ardeal;
·
deoarece înainte de înglobarea sa în Imperiul Austro-Ungar, la jumătatea
mileniului trecut, Maramureşul a fost o zonă destul de izolată, între munţi, şi-a
păstrat şi consolidat specificul obiceiurilor, aşa încât componenta folclorică şi
tradiţională continuă să fie parte activă în viaţa locuitorilor, nu a rămas doar în
muzee, precum în alte regiuni.
Pornim din nou
spre Sighet, la Muzeul Satului Maramureşean.
Muzeul conţine
case din diferite sate din zonă, din secolele XVI-XIX, cu obiectele gospodăreşti
din dotare. M-a intrigat uleiniţa, o presă pentru ulei care arată aşa
sau aşa:
Interioarele
caselor româneşti nu diferă prea mult de cel văzut la Muzeul Ţărăncii, exista
un standard cu o încăpere pentru depozitare şi alta de locuit, separate de un
hol.
Toate erau
construite din lemn, inclusiv accesoriile (hambar, fântână, fânar sau coteţele
pentru animale):
În schimb, casele
ungureşti din aceeaşi perioadă arătau cam aşa,
fiind mai
apropiate ca mobilier de ceea ce am văzut in copilărie prin Oltenia, inclusiv ştergarele
decorative brodate cu texte amuzante, proverbe sau precursoare ale mesajelor motivaţionale:
Dar toate cladirile,
inclusiv bisericile, erau acoperite cu acelaşi tip de şindrilă, numită la ei
draniţă
iar gardurile
făcute din nuiele de alun împletite care nu doar că au elasticitate, dar
se şi presupunea că ar ţine departe spiritele rele:
Însă ceva îi
lipseşte locului, un strop de viaţă care să nu-l facă să arate doar ca o imagine a trecutului conservat în formol. Muzeul Ţărăncii o avea pe doamna Maria, care însufleţea
locul, ni-l făcea foarte prietenos, ne povestea. Şi nu zic neapărat că ar fi
nevoie de câte un ghid al fiecărei case ori să fie populate, dar poate că într-o
curte unul dintre mulţii meşteri populari din zonă ar putea să lucreze (prin
rotaţie) şi să-şi vândă produsele, la un cuptor tradiţional altcineva ar putea
coace pită, câte o manifestare artistică într-o curte, câte o casă unde să ţi
se povestească despre istoria locuirii ei, pentru că omul sfinţeşte până la urmă
locul şi o casă nelocuită rămâne doar o imagine de muzeu, o imagine pe care o
vezi, dar nu te marchează, nu o reţii la fel de viu ca pe una cu o poveste în
spate. Mie mi se pare că un Muzeu al Satului, oriunde ar fi el, este cel mai
potrivit loc de promovare pentru tradiţiile şi meşteşugurile locale, că sunt spaţii
care în România, spre deosebire de alte ţări, continuă să fie văzute doar ca nişte
colecţii prinse într-un fel de insectar pentru case, când ar putea să fie mult
mai bine puse în valoare şi ar putea ajuta şi comunităţile locale la promovarea
activităţilor şi produselor lor.
Dar am găsit până la urmă şi
un muzeu etnografic viu, despre el în episodul următor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.