Plimbari in epoca pandemiei pre-electorale 8

Breb şi înapoi la drum

Am ajuns la Breb din curiozitate, să vedem cum arată satul din Maramureş unde prinţul Charles deţine două proprietăţi, transformate în pensiuni. Aşezat într-o minunată depresiune, străjuit de Creasta Cocoşului (culmea din spate), satul pare desprins dintr-o poveste din alte timpuri.  

Dacă pe Valea Izei am văzut costume populare multe pe străzi, Breb m-a surprins cu cele mai multe case tradiţionale maramureşene, aproape acel Muzeu al Satului viu pe care mi-l doream. Şi m-a bucurat faptul că în continuare se construieşte la fel, cu lemn, că şi casele mai noi se încadrează în specificul zonei, păstrându-i măcar parţial elementele distinctive. 

Am pornim mai întâi la o plimbare spre Lacul Morărenilor, drum ce ne-a făcut să luăm mai bine pulsul locului. De la localnicii care te îmbiau cum te vedeau să iei o gură de horincă, pe care reuşeam cu greu să o evităm (suspectez că era mai mult un deschizător de conversaţie, pentru că tractoristul vesel care ne-a oferit horincă pe drum - pe care din nou cu greu am reuşit să o refuzăm cu grijă să nu jignim omul - ne-a ţinut vreo jumătate de oră de vorbă, ne-a povestit una-alta, s-a lăudat cu cele mai frumoase "clăiţe" pe care aveam să le întâlnim pe traseu, şi într-adevăr erau frumoase, aranjate, parcă pieptănate, puse cu mâna), la casele la care căscam gura minunându-ne, ieşim din sat încet-încet şi drumul ne poartă prin pădure, apoi printre fâneţe şi "clăiţe", timp de vreo două ore

până ce ajungem la lacul format în urma unei alunecări de teren, înconjurat de arini. Este un lac lângă care se poate întâlni Roua cerului, singura plantă carnivoră din România, dar nefiind perioada ei (primăvara înfloreşte) nu am putut-o vedea, aşa cum nu am putut vedea înfloriţi nici nuferii ce-l acoperă. 

 Lacul, aflat la altitudinea de 800 m, este înconjurat de un ariniş înmlăştinit format din arin negru, alb şi arin de munte, fiind singurul loc din ţară unde cresc cele trei specii de arin împreună (aşa spunea panoul informativ din apropiere).

Începuse să se înnoreze, aşa că am pornit înapoi, mai ales că pe lângă ameninţarea de ploaie venea şi o ameninţare de foame.

 Ploaia nu a venit, dar ameninţarea de foame plana inca. Am rezolvat-o la Local food & garden,

cu o bunătate de ciorbă de fasole păstăi cu smântână (atât de bună încât şi cei mai mofturoşi la ciorbă dintre noi au vrut o porţie întreagă), carne cu sos de hribi şi mămăliguţă, prăjitură cu brânză şi dulceaţă, asortate cu suc de mere natural şi limonadă de brad. Adică meniul zilei, asta s-a nimerit să fie în acea zi, dar totul foarte bun.

Locul, deşi fără pretenţii, era foarte hipster-ish: frecventat de englezi, la câţiva metri mai sus se află campingul unui olandez - ar fi fost plăcut de rămas vreo două zile, dar contemplând norii care se apropiau am preferat să nu. (C-ul de pe stâlp este indicatorul de pe unul din traseele de cicloturism care pleacă din Breb şi te poartă prin împrejurimi, până la Ocna Şugatag şi înapoi.) Are chiar şi o mică bibliotecă, cu cărţi în română şi engleză, numai bune de citit la o trândăveală în hamac. 

În plus, traseul spre Creasta Cocoşului, plimbările prin sat, pe la atelierele meşterilor locali (am reuşit să identificăm doar unul în drumul nostru spre lac, dar am înţeles că-s mai mulţi), traseele de cicloturism şi amplasarea frumoasă a satului mă cam îmbie să vreau să revin la Breb. Mai sunt lucruri de văzut şi făcut prin zonă!

Lăsăm în urmă depresiunea tot mai înnorată a Brebului 

 şi pornim spre Baia Mare, in cautare de soare. 

Trecem Pasul Neteda pe o ploaie torenţială, ajungem la Cavnic, fost oraş minier în semi-paragină, poate în timpul iernii, când este pârtia de schi deschisă, să se mai anime, acum era doar un oraş mohorât sub un cer cenuşiu. Nici Baia Sprie, "staţiune de interes local", nu arată mai bine. E un oraş măricel, dar interesul local probabil că îl au doar locuitorii, singurele indicatoare din oraş fiind cele cu numele străzilor. Continuăm drumul spre Baia Mare, din ce în ce mai departe de Maramureşul istoric cel atât de pitoresc.

Găsim un loc de înnoptat pe malul lacului Firiza, într-o zonă ce pare să fie locul de agrement al localnicilor şi spaţiu de picnic şi aşteptăm ploaia.

Dis-de-dimineaţă, ea ne întâmpină cu tunete şi ropote torenţiale, aşa că fotografiem mai mult în trecere începutul coloanelor de la Limpedea

care am înţeles că în partea centrală ajung şi până la 15 metri. Este un perete din coloane formate din stânci vulcanice, ce începe în imediata apropiere a şoselei (aşa l-am şi văzut, absolut din întâmplare, ne-am împiedicat de el la marginea drumului) şi se continuă pe o potecă ce te duce de-a lungul lor vreo jumătate de oră-45 de minute, cu trasee de escaladă. Într-o altă lumină şi în alt context ar merita investigat mai mult, dar acum ne grăbim spre sud, în căutarea soarelui. Soare la Turda? Hai acolo! Ploua torenţial. Aiud şi Teiuş sunt două oraşe de tranzit, ce nu par să aibă o viaţă proprie, călăuzindu-şi ritmul după cel al TIR-urilor, camioanelor şi celorlalte maşini ce le traversează resemnate, în cozi lungi. Poate viitorii lor primari se vor gândi printre altele şi la o şosea de centură, că mare nevoie ar avea de ea nu doar cei în trecere, ci şi localnicii, asaltaţi de aglomeraţia şi poluarea atâtor maşini ce le străbat centrul.

Lasam orice speranta de a reveni in Apuseni. Ploaia ne-a însoţit tot drumul, şi când am traversat Meridionalii de la Sebeş la Obârşia Lotrului (ciupercarii si tarabagiii sunt la datorie, in ciuda ploii marunte si interminabile), unde salutăm în trecere noii locuitori, cu drag dar şi cu o strângere de inimă că nu-s în libertate, însă sperând că poate sunt mai în siguranţă aici decât în pădure, în bătaia puştii,

şi când traversăm o parte din Valea Oltului, mereu aglomerată, tot mai departe, până dincolo de Râmnicu Vâlcea, unde gasim soare, dar era prea târziu pentru a mai căuta munţi, trasee, poieni şi izvoare.

Şi-am încălecat pe-o şa şi vacanţa verii pandemice 2020 s-a terminat fără consecinţe negative.