Dromarland: Plimbari in epoca pandemiei pre-electorale 4

Drumeţii şi excursii în Munţii Pădurea Craiului - 2

Ca nişte drumeţi de acum experimentaţi, facem jumătatea de oră din parcarea de la Vadu Crişului până la cabană în vreo 15-20 de minute, traversăm podul, fără a ne mai abate pe la peşteră şi pe la cascadă, şi pornim pe versantul drept, pe lângă halta de care povesteam în episodul trecut.

Traseul ne poartă, inevitabil, de-a lungul căii ferate, pe lângă o mică scorbură, numită pretenţios Peştera Podireu, o baltă lângă peretele muntelui, denumită la fel de pretenţios Tăul fără fund, mai degrabă l-aş numi Balta ascunsă, pentru că vegetaţia densă de pe margine ne lasă doar să-l întrezărim şi oricum nu întruneşte deloc criteriile de fotogenie, arătând ca o baltă stătută formată de ploi. Continuăm şi constatăm că, în orice direcţie am lua-o, trebuie să trecem printr-un tunel. Toate simţurile sunt alerte, trebuie să vezi ca un tren, să simţi ca un tren, să gândeşti ca un tren şi mai ales să asculţi glasul roţilor de tren, pentru că nu vrei să te întâlneşti cu creatura de fier pufnind fioros taman în tunel, unde nu e prea mult spaţiu de dat din calea ei.

Se dovedeşte după ce ieşim şi respirăm uşuraţi că am ajuns exact pe malul opus al reşedinţei noastre de la Şuncuiuş, mult mai aproape de Vadu Crişului decât lăsa să se întrevadă drumul ocolit pe şosea. Bâjbâim puţin, ne dăm seama că am ratat ieşirea de pe calea ferată, că ar fi trebuit la un moment dat să urcăm spre munte, că m-am crezut tren mai mult decât era cazul, dar ne bucurăm să vedem pe lângă tunel o potecă ce coboară în pădure, ocolindu-l. Nu aş mai fi vrut încă o trecere prin măruntaiele întunecoase ale muntelui. Şi bine facem, fiindcă prin pădure găsim la un moment dat şi o hartă a traseului, care ne lămureşte cam pe unde ar fi ieşirea noastră de pe şine (sau deraierea, dacă tot mă cred tren).

La ieşirea din pădure, când să traversăm calea ferată, ne întâlnim şi cu inamicul, dar se află la o distanţă suficientă pentru a-l saluta relaxaţi:

De data asta găsim şi marcajul, pus - complet contraintuitiv - pe traversele şinelor de tren. Sau este în logica trenului, eşti tren, urmăreşte marcajele de pe linie, nu căsca gura la stânci sau copaci!

Începem să urcăm şi defileul ni se deschide în cale. Ratăm peştera Casa Zmăului (zmău şiret, s-a ascuns bine!), dar belvederea de la Peretele Zânelor este atât de impresionantă că nu prea îndrăznim să ne apropiem de margine, mai ales că observ o fisură în stâncă şi faptul că alţii care au făcut-o nu au sfârşit prea bine.

După ce am mai urcat o vreme printr-o zonă de pajişti, livezi şi stânci, ajungem din nou în pădure, la belvederea Peştera Roşie. De aici se vede hala albă care urma să fie capătul traseului şi podul peste Criş ce duce în parcarea unde ne aşteaptă casa mobila.

Pare aproape, dar am ocolit vreo trei-patru culmi în vreo 2-3 ore până să ajungem la ea.

Mai coborâm şi ajungem în spatele halei, de unde drumul forestier mai continuă puţin până la Peştera Podireu, pe care nu pierd ocazia de a o explora. Mi-a plăcut faptul că era îngustă, ca o crevasă, în rest era şi ea destul de simpluţă şi cu aceiaşi ţânţari de peşteră pe care i-am întâlnit cam prin toate. Traversăm Crişul şi ne întoarcem la parcare.

Cam devreme pentru a ne retrage la bază, aşa că pornim spre Roşia, localitatea unde se află Peştera cu Cristale din Mina Farcu (pentru ca nu mă satur niciodată de peşteri). Se pare că este singurul loc din ţară unde se pot vedea cristale fără să fii speolog. La început, la sfârşitul secolului XIX, a fost o simplă mină de unde se extrăgea bauxita, prelucrată apoi la Combinatul de aluminiu de la Slatina. În prima parte, străbatem galeriile de mină

şi vedem un mic muzeu al mineritului.

Prin anii '50-'60 ai secolului trecut, tot săpând, minerii au descoperit această peşteră, ca o geodă în munte, cu formaţiuni cristaline. Păcat că, din motive de covid ni s-a spus, oferta noastră specială de vizitare a inclus jumătate de peşteră la preţ întreg...

Şi am înţeles că, evident, jumătatea nevăzută conţinea cristalele mai mari şi mai frumoase. Motivul real nu l-am înţeles, mai ales că gradul de protecţie de aici era mult mai mare decât la Vadu Crişului. Purtam măşti, la coborârea de pe scară era instalat un recipient cu dezinfectant...

Dar asta e, ne mulţumim cu ce am putut vedea şi mergem mai departe.

La ieşire, pe pereţii minei, găsim o formă de viaţă, chiar dacă una primitivă:

Auzisem că tot prin zonă se află unele din cele mai impresionante chei din Apuseni, Cheile Lazuri. Hai să le vedem, cică ar avea vreo 5 km.

Toate bune şi frumoase, pornim pe traseu, unii dintre noi cu mai multă tragere de inimă, alţii cu mai puţină, că se cam făcuse ora de foame şi începuseră să mârâie. Nu facem nici 200 de metri, când ne întâlnim cu monstrul, ca nu putea sa fie o haita de caini cu un mascul alfa cu care sa negociez ca omu' cu cainele:

Unuia i-e frică, celălat nu face vreun efort de a se da salvator (poate că i-a fost şi lui cam frică de bestie, dar n-a vrut să recunoască :D), aşa că ne întoarcem la intrarea în chei şi eşuăm cuminţi la păstrăvăria locală. Măcar păstrăvii au fost mari şi buni-buni, cu mămăligă, brânză presărată pe deasupra şi mujdei. Şi cel puţin nu ne-am dus degeaba până în Cheile... Vacii, aşa să le rămână numele!

Şi înapoi la bază, la Şuncuiuş. Remarc (fără legătură cu alegerile, o să ajungem şi acolo data viitoare) că ziua respectivă pare să fi fost în Apuseni ziua balotajului... sau a balotării. În toată zona, tractoarele strângeau baloţii de fân de pe câmp.

Că tot am trecut peste ele de vreo trei ori, în drumurile la şi dinspre Şuncuiuş, aş vrea să amintesc şi Dealurile Damişului. Sunt nişte dealuri calcaroase, cu doline şi lapiezuri care, deşi nu depăşesc 900 şi ceva de metri altitudine, au vegetaţie alpină, predominant formată din conifere, păşuni asemănătoare celor din zonele muntoase mai inalte şi o mulţime de stâne. Au multe pâraie şi lacuri temporare, care seacă periodic şi îşi recapătă apele după ploaie. Cam aşa arată zona: